România literară, ianuarie-martie 2020 (Anul 52, nr. 1-13)

2020-03-06 / nr. 10

dacă mergem pe urmele istoriei, o să vedem cu surprindere că o parte din guvernele noastre, începând chiar cu primul guvern din perioada lui Cuza, guvernul Barbu Catargiu, cât şi o parte din cele ce au diriguit ţara în perioada Regelui Carol I, cele de dinainte de Primul Război Mondial, cât şi cele de după, atât din perioada de domniei lui Ferdinand, cât şi cele din vremea lui Carol al II-lea şi a Regelui Mihai I, cu excepţiile de rigoare, par să fi fost încropite în grabă în funcţie de interesele unor personaje mai mult sau mai puţin obscure, multe din ele fiind acuzate de corupţie, altele de incompetenţă crasă, chiar dacă în componenţa lor au intrat personaje de prin rang din lumea politică şi culturală a acelor vremuri. Presa a înfierat, la timpul potrivit, activitatea şi componenţa acestor guverne, aproape într-un mod caricatural. Chiar şi guvernele conduse de mari cărturari, precum Iorga sau Octavian Goga, par desprinse dintr-o operetă sau dintr-un vodevil punctat cu note de umor absurd, ce te duc cu gândul la seria filmelor lui Chaplin sau, de ce nu, la Căinţa lui Abuladze, o parabolă caricaturală, cu accente satirice, la adresa puterii absolute. Nu e de mirare, deci, că atât guvernul Iorga, cât și guvernul A.C. Cuza-Goga au avut un sfarsit lamentabil. Dar dacă vorbim tot de caricaturi și încropeți, oare de ce nu ne-a fost dat să avem și un guvern Caragiale sau chiar unul Eminescu, odată ce au existat guverne Kogălniceanu, Maiorescu sau Goga? Activitatea politică a lui Mihail Kogălniceanu a fost una de excepţie. El a fost unul din marii artizani ai Unirii Principatelor şi, în calitate de prim-ministru, promotorul reformelor lui Cuza, reuşind să se menţină la putere şi după debarcarea domnitorului. A ocupat funcţii importante şi după venirea la putere a regelui Carol I, fiind numit ministru de Interne, apoi ministrul Afacerilor Externe al statului român. Cariera lui politică e impresionantă. A fost primul preşedinte al Academiei Române şi a pus bazele Partidului Naţional Liberal. Dintre toţi literaţii ce s-au ocupat de politică, Mihail Kogălniceanu reprezintă vârful. Un vârf de neatins. Nici cariera politică a lui Titu Maiorescu nu are prea multe de care să te legi. Sigur, el nu are abilitatea şi puterea de persuasiune a lui Kogălniceanu. Dar are suficient tact pentru a accede spre vârful puterii în cadrul guvernului român. La 28 martie 1874, Titu Maiorescu este numit primministru şi ministru de Externe, după ce in prealabil ocupase funcţia de ministru al Cultelor si Instrucţiunii Publice, fiind iniţiatorul, printre altele, al unui proiect de lege legat de reorganizarea învăţământului rural, de introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi de organizarea învăţământului superior politehnic. în privinţa lui Caragiale nu trebuie să ne facem prea multe iluzii... Dându-i Dumnezeu har cu carul, i-a dat şi păcate pe măsură, în special cele legate de caracter. Anea Iancu a condus vreme de doi ani destinele Teatrului Naţional şi s-a ales praful din tot directoratul său. Caragiale a fost învestit, la 2 iulie 1888, prin Decret Regal, la intervenţia expresă a Reginei Elisabeta a României, patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare (pseudonim literar Carmen Sylva, nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied), în funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Dramaturgul încercase de mai multe ori să obţină acest post cu sprijinul lui Titu Maiorescu, dar acesta nu a avut încredere în aptitudinile manageriale ale lui Caragiale şi nu s-a implicat. Poate că a vrut să-l protejeze de o experienţă neplăcută. Sau poate că a vrut să-i plătească nişte poliţe mai vechi. Cine ştie... Cert este că Maiorescu a fost prudent. Evoluţia evenimentelor a arătat că într-adevăr, Caragiale, nu a avut aptitudini manageriale. Dimpotrivă, ajungând director şi-a arătat adevăratul său caracter, pierzându-şi simţul umorului, şi devenind un zbir, însă fanfaronada lui administrativă n-a dat roadele scontate. Instalându-se la conducerea Naţionalului, Caragiale a vrut ca teatrul să funcţioneze ca un ceas nemţesc. De aceea a renunţat la o parte din tabieturile sale, instaurând la instituţie un program riguros şi o birocraţie ce friza absurdul. Conştiincios, venea primul la muncă, de la 8 dimineaţa şi părăsea ultimul teatrul, la ora 10 seara. Caragiale a renunţat la viaţa sa boemă, dar nu şi la aventurile galante. Totuşi, Don Juan-ul din el şi-a spus şi aici cuvântul. Aşa cum a sedus-o fără scrupule pe Veronica, probabil numai ca să-l bage în boală pe prietenul său de la Timpul, Eminescu, aşa a părăduit, apelând la farmecul său, dar şi la prestigiul de director şi la cel de scriitor, şi inimile unor actriţe din trupa teatrului pe care-l diriguia. De fapt, actorii nu-l iubeau Aventurile sale galante în lumea teatrală încă din vremea când era doar simplu gazetar i-au creat multe animozităţi. Poliţele trebuiau plătite odată şi odată. Caragiale le-a oferit ocazia să fie plătite în perioada directoratului său De fapt, Caragiale a vrut să fie ceea ce nu era. Un director model. Și un om de caracter. Dar caracterul său i-a jucat feste. în teatru s-a instaurat o atmosferă apăsătoare, fanariotă, marcată de bârfe și de comploturi subterane. Presa l-a primit de la început cu ostilitate, iar marii actori ai vremii au refuzat să joace pe scena Naţionalului, grăbind căderea sa. Dacă a fost lamentabil ca director, vă daţi seama cum ar fi fost ca om politic! Dumnezeu I-a ferit de această experienţă. După cum l-a ferit şi pe Eminescu de experienţele pe care le-au avut Iorga sau Octavian Goga. De altfel, având o fire rebelă, imprevizibilă, Eminescu n-ar fi putut să devină mascota nimănui. „Greşalele în politică, scria el, sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei." Dar iată ce spune Eminescu şi despre legi, făcând o scurtă radiografie a tarelor societăţii româneşti: „Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arienii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică“, şi din această pricină, adaugă el, „toate lepădăturile Orientului şi Occidentului" s-au oploşit aici. Fragiale a făcut şi el o radiografie la sânge a societăţii vremii sale, cu o acuitate demnă de invidiat. Dacă Eminescu a trebuit să observe lumea din afară, pentru a vedea toate metehnele ei, Caragiale nu a trebuit să facă prea mare efort pentru asta, căci o parte din metehnele lumii politice şi sociale făceau parte din însuşi caracterul său: „Partidele politice, în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noue de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere nu sunt, în realitate, decât două mari facţiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facţiunilor sunt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi -toţi teoreticieni de fierărie; după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili." Sau: „A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală - de la prefecţi şi secretari generali de ministere până la cei din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala se înlocuieşte... pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rând, din trei în trei ani, ba şi mai des uneori. De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi rupuluri nu se pot pretinde“. Radiografia lui Eminescu se ridică însă dincolo de contingent. El caută adevărul ultim al istoriei omului dar şi al universului creat. „Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale - scrie el - şi o comparăm cu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea, precum o lege eternă mişcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le free pe toate să plutească cu repejune în cosm, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile. Oare un om cu o astfel de viziune asupra lumii cum a fost Eminescu dacă s-ar fi aflat la cârma ţării ar fi putut-o îndrepta spre un alt destin? Dumnezeu l-a ferit de o astfel de încercare... Eminescu nu suporta trădarea, compromisul, sperjurul, păcatele lumii politice şi literare. Orice era legat de aceste chestiuni îl enerva peste măsură. Să ne amintim de dubioasa scenă de la Capsa petrecută pe 28 iulie 1883 când Eminescu, stârnit de un anturaj dubios, pleacă în compania lui Grigore Ventura să-l împuște pe Regele Carol I, pentru faptul că acesta urma să semneze Tratanl secret cu Aukro-Ungaria. Prin paroxismul de care dau dovadă personajele, scena ne aminteşte de Demonii lui Dostoievska. Sfârşitul însă e unul tragic. Gogolian. Aflat în plină criză, Eminescu ajunge la porţile palatului regal Dar regele nu se afla la Cotroceni. De la Cotroceni, condus de acelaşi Grigore Ventura, în ziua aceea fatidică, Eminescu ajunge mai întâi la baia publică Mitraşevski, de unde e luat de poliţie în cămaşă de forţă şi dus la stabilimentul doctorului Şuţu pentru a fi tratat cu vapori de mercur. Dacă a visat vreodată Eminescu să-l împuşte pe Regele Carol I atunci cred că a visat să-l împuşte cu un glonte sublim descris de el în Sărmanul Dionis: „Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupunându-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim înmiit de mare acelaşi lucru. Cu proporţiuni neschimbate o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Şi obiectele ce le văd, cât de mari sunt ele absolut? Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?" Având o astfel de viziune asupra lumii, cum ar fi putut Eminescu să conducă un guvern? Lumea era prea mică şi în acelaşi timp prea mare pentru el. Eminescu lua prea în serios totul. Şi politica, şi prieteniile, şi duşmăniile, şi polemicile, şi activitatea sa gazetărească de la Timpul. Urmărind să-şi pună ideile în practică, poetul s-ar fi încurcat în amănunte. Şi amănuntele l-ar fi copleşit. •• Nichita Danilov „Guvernul Eminescu111 1 „Guvernul Caragiale ” Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, al cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt decât măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şaizeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi trce viaţa grea şi dureroasă!" Şi Eminescu continuă împingând spre absolut viziunea sa: „De aceea vedem că marile evenimente istorice, războaie cari zguduie omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate astea atât de invariabile ca şi un eveniment în constelaţia cerească. E drept că cei vechi n-aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de a judeca după situaţia aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate astea în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela că, precum o constelaţiune e dată cu necesitate tot aşa evenimentele de pe pământ se întâmplă într-un șir pare că de mai înainte determinat." cv ft 300 3o» 3 n ai ai‹ 3e 3a›.