Saptamina, 1976 (Anul 6, nr. 265-317)
1976-02-13 / nr. 271
alte caligrafii actualitatea lui Bălcescu . Murind tânăr, fiind angajat cu toată ființa sa în marile lupte ale veacului, Nicolae Bălcescu n-a prea avut timp să scrie. El a scris „cu grăbire“, in viitoarea evenimentelor, presat de ele. Dacă un J. Michelet, istoricul francez cu care Bălcescu are multe afinități, putea să spună : „Eu sînt un scriitor, și numai atît voi rămîne, nu vreau nimic mai mult“, gînditorul român și-a consumat anii cei mai buni în mult mai multe direcții : în luptă, scriind, studiind, în exil, în închisoare, pe patul de suferință. Anii lui de lucru nu sînt nici 10 la număr; cu toate acestea, urma lăsată în spiritualitatea noastră e adîncă. Fragmentară, elaborată în grabă, opera lui Bălcescu are idee. Și acest lucru se dovedește a fi esențial. Depășită uneori la nivelul informației, cercetarea istoricului rămîne însă actuală prin concepția ce o prezidează. Firile febrile de tipul lui Bălcescu nu ajung sâ închege sisteme, să studieze monografic epoci sau problematici; ei se exprimă pur și simplu. Tipul exploziv, exprimat fragmentar, incitant la nivelul ideii, trebuie preferat oricum omului moale de bibliotecă. Bălcescu a fost un revoluționar, un scriitor și un împătimit al științei. Colaborarea între aceste laturi nu se produce prea des. La el s-a produs. Viața lui înseamnă și un elogiu adus științei. „Simțea —* scrie atît de frumos G. Zane — ca și Thierry, maestrul de care spiritual era atît de legat, și credea ca și el că există în lume ceva mai scump decît mulțumirile materiale, mai mult decît avuție, mai mult chiar decit sănătatea, este devotamentul față de știință. Sfinte cuvinte, care ar trebui să fie primul rînd de crez al oricărui intelectual adevărat“. Pornirea spre acțiune revoluționară nu era la Bălcescu anarhică — cum s-a întîmplat și se mai întîmplă încă în multe părți ale lumii — ci bazată pe rațiune, fie necesități sociale. Acțiunile omenești, susținea Nicolae Bălcescu, trebuie să se supună „legii absolute și universale a libertății și a științei“. Revoluția, în această accepțiune, e un factor de progres. Revoluția e legitimă, căci are ca obiect desființarea inegalității sociale și realizarea unității naționale. Bălcescu susținea răscoala lui Horia, justifica revoluția lui Tudor din Vladimiri , vedea în ele virtuțile luptei pentru mai bine. Se știe cît suflet a pus acest om în revoluția de la 1848. După mai bine de un secol de la acele evenimente, putem spune că viața lui Bălcescu s-a identificat perfect cu destinul marelui seism de la mijlocul veacului trecut. „Această revoluție — spunea el — a fost mare, frumoasă și generoasă, dușmanii ei cei mai înverșunați au trăit în mijlocul acestui popor vulcanizat, fără teamă, fără grijă; de trei ori dușmanii săi încearcă să împiedice cu arma în mină; de trei ori poporul învingător îi iertă generos“. Marele revoluționar a văzut ceea ce puțini au văzut la vremea aceea, anume ca revoluți* a avut un singur mare erou : poporul. Bălcescu a susținut cu luciditate revoluția din Transilvania, căci în viziunea sa mișcarea de la 1848 a fost o mișcare națională cu cauze sociale interne, și nu o „diversiune“ bazată pe teze de import. El a înțeles semnificația războiului de independență dus de poporul maghiar, dar n-a admis politica unor conducători maghiari față de naționalități și în special față de poporul român din Transilvania. „Eu aș fi dorit — scrie el lui A.C. Golescu — ca ungurii să se fi purtat altfel, sâ nu fi provocat pre români și să se fi înfrățit cu dînșii, căci lucrurile ar fi luat o față cu totul alta și imperiul austriac se desmădula“. Ideea susținută de Bălcescu în legătură cu aspirațiile maselor din Transilvania a fost aceeași cu ideea cuprinsă in cuvintele devenite, atunci și după aceea, emblematice : „Vrem să ne unim cu țara“. Bălcescu a studiat epoca de la 1600, cînd s-a înfăptuit prima uniune politică a românilor. Marele revoluționar pașoptist a văzut ca nimeni altul direcțiile luptei de la 1848 din Principatele române: eliberarea socială, înlăturarea asupririi străine, realizarea unității naționale. ..N. Bălcescu precizat public — și găsim chiar în coresapondența sa privată confirmarea — că revoluția română de la 1848 n-a fost făcută nici împotriva Turciei, nici împotriva Rusiei, însă împotrivirea directă a țarismului și împotrivirea sultanului au silit revoluția română să ia atitudine în contra absolutismului țarist și a feudalismului turcesc“. (Citat din G. Zane). De altfel, se știe din istorie — faptul e incontestabil — că Turcia feudală, Austria habsburgică și Rusia țaristă au fost cele trei mari imperii contrarevoluționare la 1848 și în condamnarea atitudinii lor Bălcescu nu a manifestat nici o ezitare. Aceste imperii erau împotriva atît a aspirațiilor sociale ale popoarelor, cît și a aspirațiilor lor de libertate națională. Bălcescu, cum se știe, a încercat să concilieze cele două mișcări revoluționare, română și maghiară : „Ce este de făcut acum este a împăciui oricum pe români cu ungurii“. Intenția lui Bălcescu, nerealizată pînă la urmă, izvora din cunoașterea profundă a situației, a imperativelor revoluției : cel care afirmase că o națiune trebuie respectată, oricît de mică ar fi ea — formulind astfel un principiu valabil pînă azi și pentru multă vreme de aici înainte — era împotriva oricăror exagerări. Intr-o scrisoare trimisă la 16 octombrie 1850 lui Ion Ghica, el spunea : „Politica noastră să fie la o nevoe mare a nu sacrifica libertatea, făcîndu-ne ultra-români, precum a făcut-o ungurii, făcîndu-se ultramaghiari“. Bălcescu a intuit adevărul că soarta "popoarelor nu poate fi hotărîtă decit de ele însele și că pentru aceasta trebuie înlăturată orice influență a marilor imperii vecine care în fond urmăreau exclusiv exploatarea altor popoare și dizolvarea oricărei mișcări de eliberare. La mijlocul veacului trecut, rolul de „dizolvant“ sistematic al mișcărilor de eliberare socială și națională a popoarelor din centrul și sud-estul Europei l-au jucat trei imperii, pe care le-am numit. Iată, de altfel, ce spunea Marx despre unul din aceste imperii : „Nu mai existau de fapt pe continentul european decât două forțe : Rusia cu absolutismul de o parte, revoluția și democrația de alta“. Bălcescu a combătut pretențiile panslaviste reacționare, dar îi admiră pe slavii patrioți și revoluționari fie ei polonezi, cehi, sîrbi etc. Este clară și aici larga viziune revoluționară a lui Bălcescu. Toate aceste probleme — și desigur multe altele — sunt analizate la obiect, cu sobrietate, în cartea lui G. Zane intitulată Bălcescu. Opera, omul, epoca. Autorul lucrării este economist și istoric și faptul spune foarte mult în legătură cu abordarea complexă a epocii. N. Iorga scria oarecum surprins despre G. Zane : „Este de mirare cît de bine informat este acest economist care demult a trecut în domeniul istoriei“. Trecerea s-a dovedit a fi absolut firească. Cunoașterea relațiilor economice ale unei epoci este salutară pentru situarea în istorie a acelei epoci. Studiile lui Zane sunt ponderate la nivelul stilului, tonul analizelor are un echilibru exemplar. Autorul acestei cărți a înțeles bine îndemnul ce le-a fost adresat la un moment dat istoricilor : să consemneze faptele așa cum au fost ele, și nu cum i-ar conveni cuiva la un moment dat să fi fost. De la mijlocul veacului trecut — obiectul cărții recenzate aici — pînă acum s-au derulat multe evenimente. G. Zane face istorie. Aspirațiile românilor, în sensul eliberării sociale și naționale, vii la 1848, s-au împlinit. Cînd spunem acest lucru nu „racordăm“ o necesitate la imperativul zilei. Faptul e expresia dezvoltării firești a unei societăți. Volumul de studii al lui G. Zâne e temeinic, e actual prin adevărul istoric conținut. E un adevăr ce durează. Ion lotreanu P.S. Volumul lui G. Zâne e tipărit de Editura Eminescu în condiții grafice excepționale. Felicitări editurii și maeștrilor tipografi meseria ?. „In această privință textul rămîne criptic și răspunsul se lăsă dorit. FemenduI despre Stările Sale capricioase, N. Manolescu își recunoaște o „nestatornicie a gustului și, poate, a firii mele adinei“, și susține că o lectură „infirmă necontenit lectura care-i premerge“ și unește „bucuria revelației cu amărăciunea renunțării“. O dramatizare a procesului de cunoaștere ? Poate. In alte efemeride vorbește despre „mimetismul“ în care el, personal, nu mai crede, deși e nevoit să-l practice : „critica constă în crearea unui dublu al operei“, „repetă opera și o modifică“, „de aceea autorul însuși se recunoaște atît de rar în imaginea critică“. Așadar, un critic literar poate fi asemuit cu Orlando, personajul Virginiei Woolf, care își schimbă în cursul narațiunii „nu numai firea sau culoarea ochilor și a părului, dar și sexul“. Opunînd acestor maniere propriile sale principii etice am spune și noi că, într-adevăr, „e imoral să-l lași pe spectator să-și închipuie că o faptă gravă poate fi scutită de consecințe grave“. Adeseori, N. Manolescu a fost definit drept critic impresionist; înțelegem acum însă că aTtîut“calificativ nu numai că nu-l satisface, dar îl și enervează, deoarece acest soi de critică literară n-ar fi decit „o formă de diletantism“. Din nou nedrept, el vrea parcă să elimine din circuit manifestări incontestabil utile diversificării speciilor literare și stimulării creației. In alte pagini, verificîndu-se ca moralist, se pronunță drastic cu privire la dedublarea lui Procopius din Cesareea, deși, ca și acesta, el însuși se ambiționează să țină „o dublă contabilitate morală“, urmînd „să plătească un preț al adevărului rostit în taină prin minciuna strigată în gura mare !“. .Curios cum condamnă la alții ceea ce admite la sine ! Numai că acest titlu ae "4 £“"± 13S CUVi £”tratat cu severitate, deoarece e singurul preț, care nu se plan« simțul adevăr“, fie că avem dea face cu scriitorii bizantini, fie că e vorba de criticii literari care activează sub ochii noștri. Definind profilul moral și fizic al criticului, in rînduri senine N. Manolescu spune că acesta „poartă o mască de autoritate și fermitate“. O mască, deci, „Mi-e greu să cred — scrie el — că va evoca cineva vreodată un simbol opus , pe al criticului șovăielnic și oscilant“. Cred și eu ! Și totuși, N. Manolescu uită ce spune cu cîteva rînduri mai sus și își zugrăvește un autoport stret de om șovăie înTîrul oscilant.Mai mult întocmește un adevărat poem elegiac îndoielilor sale, văzîndu-se mistuit de ele ca Nessus ori ca Hercule în cămașa de flăcări și venin : „Dar ce mă fac cu îndoielile care mă asaltează clipă de clipă, cu meschinele, măruntele, absurdele mele îndoieli de toată ziua ? Cu fraza care ieri mi se părea exactă, iar azi îmi sună ca o vorbă goală, cu judecata pe care o socoteam fără cusur și care nu mă mai convinge deloc , cu întreaga teorie sub care striveam o carte, un autor, o epocă literară și care acum seamănă a simplu sofism ? Și cum de n-am remarcat că versurile poetului despre care scriam așa de sever în ultimul articol sînt totuși foarte frumoase ? La ce-mi slujește că și aHU au fost apoi de aceeași părere , dacă n-au făcut decît să se ia după mine ? dacă sîntem toți victime ale aceleiași iluzii artistice, așa cum toți respirăm același aer ?“ O tehnică de carnaval se aplică nu numai romancierilor („carnavalul dostoievskian“, „spectacol de carnaval“ balzacian) ci se impune și breslei criticilor, aceștia fiind obligați să apară mascați, cu figuri sobre, solemne, dure, fioroase, necruțătoare. El însuși împrumută o asemenea mască atunci cînd „tai și spînzur“, dar o scoate repede „cînd nu mă vede nimeni, ca să-mi dezmorțesc puțin spiritul“. Dacă am aluneca pe firul gîndului simulat de autor, am ajunge să credem ca un critic practică sistematic un joc dublu sau multiplu, invenția devenind rudă cu fățărnicia iar elogiul ajungînd un revers al infidelității. Aceste toate sînt spuse cu aer candid, cu dezinvoltură, căci N. Manolescu se confesează fără remușcări, ca și eroii lui Dostoievski care după părerea sa, nu pot fi izbăviți decit atunci cînd ating ultima treaptă a căderii. Dar și aici ar trebui să ținem seama că unii oameni se umilesc pentru plăcerea de a fi compătimiți și se învinuiesc făcîndu-și grele imputări pentru a fi dezmințiți. Iar N. Manolescu nu se poate plânge că nu ar fi fost adesea dezmințit de confrații săritori, care, luîndu-i apărarea, ne-au atras atenția asupra stilului său jucat, asupra măștii solemne care ascunde un chip de copil, a sentințelor drastice cu accente de imprevizibil umor și a contrastelor menite să ducă la false efecte didactice. Noi însă am mers strîns pe un text clar, care se arată atît de vulnerabil atunci cînd este extras din masele nebuloase ale efemeridelor. Partea finală a cărții cuprinde „proze“, și prin ele autorul ține să mai deschidă un colț naiv din biografia sa lipsită de evenimente grave și de dramatism. Cineva le-a definit^drept.„fantastice“, altcineva le-a socotit ironirice“3 oricum, ele nu depășesc însemnatatea unui fapt divers în proza tinerilor, atrași uneori de modelul unui Eliade sau mi-a venit să spun : cocosul visează coadă de păun iar chefului tichie de mărgăritar îi trebuie. traian filip mimesis ispita w speculației dri / Nemilos cu sine însuși, pune producția critică a ultimului sat volum sub titlul de „efemeride“. Și, într-adevăr, pe mai bine de o sută de pagini nu întâlnim altceva decît o materie în cuz cristalizare si miraje spectrale intr-un demp~ nisip, surprinzătoare sînt pe alocuri spovedaniile unui învins, care se lamentează discret și se arată incomodat de personalități greu de clintit din loc, specializate în „introduceri în critică“. Se vede că acest lucru îl doare nespus și I determină sâ ia poziție. Reflectînd asupra soartei în care a ajuns obștea ce-o reprezintă (generalizare cu care, natural, nu sîntem de acord), ei împrumută tonul unui comic personaj din Caragiae și spune : „după pura empirie, vine la rînd pura teorie, după critica fără metodă, metoda fără critică“. Deci, ceea ce citim acum s-ar putea înscrie nu sub dictonul lui Jules Renard referitor la voința de a scrie, luînd condeiul, muindu-l în cerneală și ținîndu-1 dîrz deasupra hîrtiei, ci al acestei concluzii privind „pura empirie" combinată cu „pura teorie“. Pe numeroase pagini se vehiculează nu argumente ci supoziții,se— desfășoară—nu—analize critice, ci «creatii ornate cu paradoxuri—» ri Manolescu vita sa surprindă și să uime adârto|asculînd ideile cu oarecare grație de balofil și dînd impresia alchimistului care poate ISSIoci și răzbi în zonele cele mai tainice ale scrisului. In cîteva rinduri, el lasă senzația că închide definitiv un cerc vicios și că răspunde cu un surîs superior la întrebări dificile, care au încurcat mari maeștri. Dar epoca noastră dă bătăi de cap și autorul volumului Teme 2 e convins că „poeții, prozatorii, criticii par deciși să nu se lase înțeleși“. De aceea, socoate el, „pentru critic, textul s-a transformat în pretext și fiecare recenzie pleacă în căutarea propriului autor“. Grave delicte puse pe seama nobilei bresle a criticii ! Mergînd mai departe, N. Manolescu declară că în momentul fericit să anunțăm sosirea în literatură a unui nou scriitor de satiră și umor. Cartea sa se numește „Talia... jisi pupj“,—una de cuvînt și inteligență, din care vrea să reiasă cam care ar fi măsurat (sau măsurile) respectivei zeițe și, mai ales, lumii pe care aceasta o proteguiește. Cartea e unică în felul ei, căci schițele ce o alcătuiesc sînt dedicate exclusiv teatrului, celor ce slujesc scena, fie rostind cuvîntul sacru, fie vopsind scîndura sau mișcînd lumina. Autorul trebuie lăudat, mai întîi, pentru gestul său de curaj, pentru că există aici o îndrăzneală și artistică și civică (mai ales pentru un om de teatru),” îndrăzneala de a spune totul (sau aproape totul) despre această lume fabuloasă de dincolo de cortină, adică de a-l prinde cu boldul în pagină pe actorul palavragiu, pe actorul veșnic nemulțumit și_ _________________ _ criticat veșnic acru, înrăit și cîrtitor contra visiinoastră’ actualif "„n-a triumfat bunul siiț ci.4 . tutiei, a colegilor și conducerii teatrului, vanitatea", câ rțp gyrit yrint, r" | actorul cabotin, invidios sau orgolios prii i-ar mai rămîne dorít. ..gá-si raute de trea la limita subumană, perfida vocație a bă" fiindcă, vezi bine, el nu este uiHTrtP 3 unor directori de teatru de a respinge piesă și nici închipuit. Dar cum adică „să-și ia unui dramaturg cu zîmbet și delicatețe, raute de treabă" , gâți schimbe rantei UTV râmînîndu-i amic, regizorul lacom de glob - “ ............................ *rie europeană sau transoceanică, gata să-l lase aici de izbeliște pe Shakespeare, la care a visat o viață, pentru un autor de bulevard occidental, pe criticii teatrului superficiali și nechemați, care copiază rezumatul piesei din caietul program, ațipesc la actul doi și se trezesc posaci la final, după care încurcă numele actorilor, sau se scrii apăsat despre întinderea și profunzimea pe care o poate căpăta bîrfa colegială, despre atmosfera fals festivă și fals zîmbitoare a unor premiere la care nimeni nu are curajul să le declare autorului sau regizorului lipsa de talent , despre finețea sublimă pe care o cunoaște lingușeala actorului mediocru în preajma alcătuirii unei distribuții, despre invidia tăioasă ca lama de ras (am văzut în seri de succes ale unui autor sau regizor priviri care ar fi putut ucide și un rinocer), despre... Da, despre cît de sublim poate fi un actor, totuși, un mare actor în ziua jubileului său, despre cît de generos poate fi un altul, talent mijlociu, modest, dar inimaginabil de omenos, despre lacrima adevărată a unei actrițe la prima ei întâlnire cu publicul bucureștean, despre sacrificiul fizic al unui mare actor care a stropit scena cu propriul său sînge, în urma unui accident, în general, despre partea cu lumină și aură a acestei arte pe care autorul o iubește cu o patimă nedisimulată. Căci autorul nu a uitat să lumineze și obrazul ,cel frumos al zeiței. Crimza Lăceașml este un moralist, desigur, el nuTifrăTește să îndrepte moravuri și să dezvăluie adevăruri, nu întotdeauna frumoase și lucitoare. E și un satiric. Un satiric blind, cu harul epicului, al dialogului, iubitor de poantă, pe care știe să o pună tocmai în ultima frază, cea care poartă glontele și încărcătura de umor. De altfel, Eugen Barbu îl definea exact cînd spunea că „practică o pedagogie dulce, nu lipsită de capcane și alice“, în care cititorul va găsi „mierea ecleziastică a stilului și finul ac de înțepat“. La debutul său în literatura de satiră și umor Amza Săceanu primește salutul nostru sincer de bun sosit. debutul unui satiric ion băieșu baladă istoriei, vreodată, nu î-am cerut pomană, hrisoavele sînt demne cu cititorul demn și toate aceste rîuri, tăișuri milenare, n-au hăcuit stinghere pamînt și grîu și lemn. De s-au mișcat hotare precum bătură vînturi și s-au schimbat stâpînii în menuet de an?, am fost aici de veghe cu faptele, cu gindul și n-au putut sa treacă cu plugul prin țărani. Ne-au fost stîlcite iarba și casa ș-ospeția dar focurile noastre cu fumurile-n sus au stat coloane drepte, in față cu trufia, din vetre subterane arzind farâ apus. De-au fost flâmînzi și lanțuri pe ogorul Libertății istoriei pomană, vreodată, n-am cerut . Aceste rîuri albe nu-s vorbe curgătoare ci săbii credincioase ne-au fost. De la-nceput, Carol mălinescu pe scurt, din reviste . A apărut ..Cahiers roumains d’études littéraires“ nr. 4/1975. Din bogatul sumar notăm : Vasile Nicolescu — Eminescu , logos și viziune ; Eugen Barbu — Eminescu, poet exemplar ; Aurel Martin — Eminescu, idei literare și artistice ; Ion Dodu Bălan — Eminescu ; Eugen Simion — Proza fantastică și filozofică a lui Mihai Eminescu ; Umbra mea și Sărmanul Dionis ; Al. pint Eminescu, Shakespeare, Hölderlin, Baudelaire ; Romul Munteanu — Eminescu și eternitatea discursului liric ; Const. Ciopraga — Eminescu și critica străină. Revista cuprinde și o importantă cronică a traducerilor referitoare la lucrări transpuse în alte limbi. Semnează românești Adrian Marino, Dumitru Micu, George Munteanu și alții. • Atelier literar, caietul publicistic al cenaclului „Tudor Vianu“ de pe lingă Casa de cultură a sectorului 1, poate fi invidiat de multe reviste literare pentru cuprinsul paginilor sale. In numărul recent apărut ne-au retinut atenția atît diversitatea și „greutatea“ unor materiale, cît și numărul mare de semnături : Camil Petrescu, Ș. Cioculescu, L. Bacîru, Traian Iancu, M. Sorescu, Vlaicu Bírna, Șt. Aug. Doinaș, M. Cosma, G.G. Ursu, A. Raicu, Mihai Gafița, E. Manu, I. Massoff, George Potra, Aug. I.N. Pop, Bucur Țincu, Dan Nasta, P. Paulescu, P. Negoșanu, Dinu Ianculescu, V. Russo, P. Strihan, H. Stanca, >. Stanca, V. Mirescu, I. Negură, graficianul Silvan ș.a. iată un cenaclu și un caiet publicistic care onorează numele patronului lor, Tudor Vianu • Vie, diversă, poate prea diversă, în sensul unei paginații mărunțite. este revista Ramuri, nr. 1 • Problematica propusă este însă din cea majoră : comentarii asupra literaturii contemporane, problemele limbii literare (Limba română la timpul prezent) etc. In același număr citim poezia Lui Labiș de G. Botez : „A răsărit / La capătul osiei, / Luceafărul Labiș ! / / Destin grăbit, / Eu nu te caut prin adîncuri...“. Ce ne facem însă că Nicolae Labiș, într-una din poeziile sale, a spus : „Sînt spiritul adîncurilor...“. Modul perifrastic de a face poezie este cel mai facil cu putință. Tot se întîmplă și lui Marin Sorescu în astfel prefața la volumul Cîrlova, Ramurile Tîrgoviștei (comentat elogios în revista Ramuri) în care primul nostru poet modern este numit „Vasilache“. Ce ar zice Sorescu dacă l-am numi și noi, prin parafrază. Marinache ?î Iată pînă unde merge cu parodia autorul plachetei Singur printre poeți, pînă în domeniul istoriei literare . Pe pagina I a revistei Familia, nr. 1/1976, este reprodusă pagina I a revistei cu același nume, din 1874, consacrată lui Alexandru Ioan Cuza • Revista continuă sa publice serialul Mateiu I. Caragiale (XXVII) de Ovidiu Cotruș, în celelalte pagini semnături noi și vechi, dar care nu mai fuzionează sub aspectul unității publicistice pentru a da o personalitate de ansamblu publicației orădene. • Vatra, nr. 1. cuprinde două pagini remarcabile. La rubrica Restituiri sînt publicate documente inedite referitoare la Ancheta (din 1796) în contra lui Gheorghe Șincai acuzat de rebeliune (1), iar la rubrica Biblioteca Babei, Romulus Vulpescu semnează un grupaj de traduceri din lirica medievală a trubadurilor și truverilor francezi . A apărut, în nota sa obișnuită, nr. 4/1975 al Revistei de istorie și teorie literară. monitor preludii la 1877 Știința își spune cuvîntul ei în toate domeniile. Deși nu are decît puține luni de activitate (fiind înființată în luna Iunie a anului 1873), Societatea Geografică Română a adus în cadrul Adunării sale Generale, desfășurată zilele acestea, comunicări din cele mai interesante. Precisările locurilor pe hărțile geografice este de mare folos armatelor de azi. Așa cum poate fi de folos și iuțeala cu care se transmit știrile. De aceia România a aderat acum, la Convenția telegrafică, semnată în iulie 1875, intre mai multe națiuni din Europa și din Orient, la St. Petersburg, capitala Russiei. In articolul 1 al Convenției se arată că „înaltele părți contractante recunosc la toate persoanele dreptul de a coresponda prin mijlocul telegrafelor internaționale“. Articolul 2 prevede „obligațiunile statelor pentru asigurarea secretului corespondențelor și buna lor expedițiune“. Important e și articolul 7 prin care „înaltele părți contractante își rezervă dreptul de a opri transmisiunea oricărei telegrame private, care ar părea periculoasă securităței Statului, sau care ar fi contrarie legilor țării, ordinei publice sau bunelor moravuri“. Aderând la Convențiunea de la St. Petersburg, România dă dovadă egalității ei în drepturi cu toate puterile semnatare. Egalitatea va trebui sa fie urmată de recunoașterea totală a emancipării țărei de sub orice putere străină, care nu poate avea nici un fel de drept de amestec asupra ei, oricare ar fi interesele invocate. Nu degeaba scrie ziarul „Liberia“ din Roma : „Dintre principatele de la Dunăre, România nu că e cel mai întins, dar și cel mai numai bine organisat și mai liniștit...“. Radu Jiulescu