Saptamina, 1976 (Anul 6, nr. 265-317)

1976-02-13 / nr. 271

alte caligrafii actualitatea lui Bălcescu­ ­. Murind tânăr, fiind angajat cu toată ființa sa în marile lupte ale veacului, Nico­­lae Bălcescu n-a prea avut timp să scrie. El a scris „cu grăbire“, in viitoarea evenimen­telor, presat de ele. Dacă un J. Michelet, is­toricul francez cu care Bălcescu are multe afinități, putea să spună : „Eu sînt un scrii­tor, și numai atît voi rămîne, nu vreau ni­mic mai mult“, gînditorul român și-a con­sumat anii cei mai buni în mult mai multe direcții : în luptă, scriind, studiind, în exil, în închisoare, pe patul de suferință. Anii lui de lucru­ nu sînt nici 10 la număr; cu toate acestea, urma lăsată în spiritualitatea noas­tră e adîncă. Fragmentară, elaborată în grabă, opera lui Bălcescu are idee. Și acest lucru se dovedește a fi esențial. Depășită uneori la nivelul informației, cercetarea is­toricului rămîne însă actuală prin concep­ția ce o prezidează. Firile febrile de tipul lui Bălcescu nu ajung sâ închege sisteme, să studieze monografic epoci sau problematici; ei se exprimă pur și simplu. Tipul explo­ziv, exprimat fragmentar, incitant la nive­lul ideii, trebuie preferat oricum omului moale de bibliotecă. Bălcescu a fost un re­voluționar, un scriitor și un împătimit al științei. Colaborarea între aceste laturi nu se produce prea des. La el s-a produs. Via­ța lui înseamnă și un elogiu adus științei. „Simțea —* scrie atît de frumos G. Zane — ca și Thierry, maestrul de care spiritual era atît de legat, și credea ca și el că există în lume ceva mai scump decît mulțumirile ma­teriale, mai mult decît avuție, mai mult chiar decit sănătatea, este devotamentul față de știință. Sfinte cuvinte, care ar trebui să fie primul rînd de crez al oricărui inte­lectual adevărat“. Pornirea spre acțiune re­voluționară nu era la Bălcescu anarhică — cum s-a întîmplat și se mai întîmplă încă în multe părți ale lumii — ci bazată pe ra­țiune, fie necesități sociale. Acțiunile omenești, susținea Nicolae Băl­cescu, trebuie să se supună „legii abso­lute și universale a libertății și a știin­ței“. Revoluția, în această accepțiune, e un factor de progres. Revoluția e legitimă, căci are ca obiect desființarea inegalității sociale și realizarea unității naționale. Băl­cescu susținea răscoala lui Horia, justi­fica revoluția lui Tudor din Vladimiri , vedea în ele virtuțile luptei pentru mai bine. Se știe cît suflet a pus acest om în revoluția de la 1848. După mai bine de un secol de la acele evenimente, pu­tem spune că viața lui Bălcescu s-a iden­tificat perfect cu destinul marelui seism de la mijlocul veacului trecut. „Această revoluție — spunea el — a fost mare, fru­moasă și generoasă, dușmanii ei cei mai înverșunați au trăit în mijlocul acestui popor vulcanizat, fără teamă, fără grijă; de trei ori dușmanii săi încearcă să î­m­­piedice cu arm­a­ în mină; de trei ori po­porul învingător îi iertă generos“. Marele revoluționar a văzut ceea ce puțini au vă­zut la vremea aceea, anume ca revoluți* a avut un singur mare erou : poporul. Băl­cescu a susținut cu luciditate revoluția din Transilvania, căci în viziunea sa mișca­rea de la 1848 a fost o mișcare națională cu cauze sociale interne, și nu o „diver­siune“ bazată pe teze de import. El a în­țeles semnificația războiului de indepen­dență dus de poporul maghiar, dar n-a admis politica unor conducători maghiari față de naționalități și în special față de poporul român din Transilvania. „Eu aș fi dorit — scrie el lui A.C. Golescu — ca ungurii să se fi purtat altfel, sâ nu fi provo­cat pre români și să se fi înfrățit cu dîn­­șii, căci lucrurile ar fi luat o față cu to­tul alta și imperiul austriac se desmădu­­la“. Ideea susținută de Bălcescu în legă­tură cu aspirațiile maselor din Transil­vania a fost aceeași cu ideea cuprinsă in cuvintele devenite, atunci și după aceea, emblematice : „Vrem să ne unim cu țara“. Bălcescu a studiat epoca de la 1600, cînd s-a înfăptuit prima uniune politică a ro­mânilor. Marele revoluționar pașoptist a văzut ca nimeni altul direcțiile luptei de la 1848 din Principatele române: eliberarea socială, înlăturarea asupririi străine, rea­lizarea unității naționale. ..N. Bălcescu precizat public — și găsim chiar în cores­a­pondența sa privată confirmarea — că re­voluția română de la 1848 n-a fost făcută nici împotriva Turciei, nici împotriva Ru­siei, însă împotrivirea directă a țarismului și împotrivirea sultanului au silit revoluția română să ia atitudine în contra absolu­tismului țarist și a feudalismului turcesc“. (Citat din G. Zane). De altfel, se știe din istorie — faptul e incontestabil — că Tur­cia feudală, Austria habsburgică și Rusia țaristă au fost cele trei mari imperii con­trarevoluționare la 1848 și în condamnarea atitudinii lor Bălcescu n­u a manifestat nici o ezitare. Aceste imperii erau împotriva atît a aspirațiilor sociale ale popoarelor, cît și a aspirațiilor lor de libertate națională. Bălcescu, cum se știe, a încercat să con­cilieze cele două mișcări revoluționare, ro­mână și maghiară : „Ce este de făcut a­­cum este a împăciui ori­cum pe români cu ungurii“. Intenția lui­ Bălcescu, nereali­zată pînă la urmă, izvora din cunoașterea profundă a situației, a imperativelor revo­luției : cel care afirmase că o națiune tre­buie respectată, oricît de mică ar fi ea — formulind astfel un principiu valabil pînă azi și pentru multă vreme de aici înainte — era împotriva oricăror exagerări. In­tr-o scrisoare trimisă la 16 octombrie 1850 lui Ion Ghica, el spunea : „Politica noas­tră să fie la o nevoe mare a nu sacrifica libertatea, făcîndu-ne ultra-români, pre­cum a făcut-o ungurii, făcîndu-se ultra­­maghiari“. Bălcescu a intuit adevărul că soarta "popoarelor nu poate fi hotărîtă de­cit de ele însele și că pentru aceasta tre­buie înlăturată orice influență a marilor imperii vecine care în fond urmăreau ex­clusiv exploatarea altor popoare și dizol­varea oricărei mișcări de eliberare. La mijlocul veacului trecut, rolul de „dizol­vant“ sistematic al mișcărilor de eliberare socială și națională a popoarelor din cen­trul și sud-estul Europei l-au jucat trei imperii, pe care le-am numit. Iată, de alt­fel, ce spunea Marx despre unul din a­ceste imperii : „Nu mai existau de fapt pe continentul european decât două forțe : Rusia cu absolutismul de o parte, revolu­ția și democrația de alta“. Bălcescu a combătut pretențiile panslaviste reacționa­re, dar îi admiră pe slavii patrioți și re­voluționari fie ei polonezi, cehi, sîrbi etc. Este clară și aici larga viziune revoluțio­nară a lui Bălcescu. Toate aceste probleme — și desigur mul­te altele — sunt analizate la obiect, cu so­brietate, în cartea lui G. Zane intitulată Bălcescu. Opera, omul, epoca. Autorul lu­crării este economist și istoric și faptul spune foarte mult în legătură cu abordarea complexă a epocii. N. Iorga scria oarecum surprins despre G. Zane : „Este de mirare cît de bine informat este acest economist care demult a trecut în domeniul istoriei“. Trecerea s-a dovedit a fi absolut firească. Cunoașterea relațiilor economice ale unei epoci este salutară pentru situarea în is­torie a acelei epoci. Studiile lui Zane sunt ponderate la nivelul stilului, tonul anali­zelor are un echilibru exemplar. Autorul acestei cărți a înțeles bine îndemnul ce le-a fost adresat la un moment dat isto­ricilor : să consemneze faptele așa cum au fost ele, și nu cum i-ar conveni cuiva la un moment dat să fi fost. De la mij­locul veacului trecut — obiectul cărții re­cenzate aici — pînă acum s-au derulat multe evenimente. G. Zane face istorie. Aspirațiile românilor, în sensul eliberării sociale și naționale, vii la 1848, s-au îm­plinit. Cînd spunem acest lucru nu „racor­dăm“ o necesitate la imperativul zilei. Fap­tul e expresia dezvoltării firești a unei so­cietăți. Volumul de studii al lui G. Zâne e temeinic, e actual prin adevărul istoric conținut. E un adevăr ce durează. Ion lotreanu P.S. Volumul lui G. Zâne e tipărit de Editura Eminescu în condiții grafice ex­cepționale. Felicitări editurii și maeștrilor tipografi­­ meseria ?. „In­­ această privință textul rămîne criptic și răspunsul se lăsă dorit. Femend­uI despre Stările Sale capricioase, N. Manolescu își recunoaște o „nestatorni­cie a gustului și, poate, a firii mele adinei“, și susține că o lectură „infirmă necontenit lectura care-i premerge“ și unește „bucuria revelației cu amărăciunea renunțării“. O dramatizare a procesului de cunoaștere ? Poate. In alte efemeride vorbește despre „mimetismul“ în care el, personal, nu mai crede, deși e nevoit să-l practice : „critica constă în crearea unui dublu al operei“, „repetă opera și o modifică“, „de aceea au­torul însuși se recunoaște atît de rar în i­­maginea critică“. Așadar, un critic literar poate fi asemuit cu Orlando, personajul Vir­­giniei Woolf, care își schimbă în cursul na­rațiunii „nu numai firea sau culoarea ochi­lor și a părului, dar și sexul“. Opunînd a­­cestor maniere propriile sale principii eti­ce am spune și noi că, într-adevăr, „e imo­ral să-l lași pe spectator să-și­ închipuie că o faptă gravă poate fi scutită de consecințe grave“. Adeseori­, N. Manolescu a fost definit drept critic impresionist; înțelegem acum însă că aTtîut“calificativ nu numai că nu-l satisface, dar îl și enervează, deoarece acest soi de critică literară n-ar fi decit „o formă de di­letantism“. Din nou nedrept, el vrea parcă să elimine din circuit manifestări incontes­tabil utile diversificării speciilor literare și stimulării creației. In alte pagini, verificîn­­du-se ca moralist, se pronunță drastic cu privire la dedublarea lui Procopius din Ce­­sareea, deși, ca și acesta, el însuși se ambi­ționează să țină „o dublă contabilitate mo­rală“, urmînd „să plătească un preț al ade­vărului rostit în taină prin minciuna strigată în gura mare !“. .Curios cum condamnă la a­lții ceea ce admite la sine ! Numai că a­­cest titlu ae "4 £“"± 1­3S CUVi £”tratat cu seve­ritate, deoarece­­ e singurul preț, care nu se plan«­ sim­țul adevăr“, fie că avem de­­a face cu scriitorii bizantini, fie că e vorba de criticii literari care activează sub ochii noștri. Definind profilul moral și fizic al criticu­lui, in rînduri senine N. Manolescu spune că acesta „poartă o mască de autoritate și fermitate“. O mască, deci, „Mi-e greu să cred — scrie el —­ că va evoca cineva vreo­dată un simbol opus , pe al criticului șo­văielnic și oscilant“. Cred și eu ! Și totuși, N. Manolescu uită ce spune cu cîteva rîn­­­duri mai sus și își zugrăvește un autopor­t stret de om șovăie înTîr­ul oscilant.­Mai mult­ întocmește un adevărat poem elegiac în­doielilor sale, văzîndu-se mistuit de ele ca Nessus ori ca Hercule în cămașa de flăcări și venin : „Dar ce mă fac cu îndoielile care mă asaltează clipă de clipă, cu meschinele, măruntele, absurdele mele îndoieli de toată ziua ? Cu fraza care ieri mi se părea exactă, iar azi îmi sună ca o vorbă goală, cu judecata pe care o socoteam fără cusur și care nu mă mai convinge deloc , cu întreaga teo­rie sub care striveam o carte, un autor, o epocă literară și care acum seamănă a simplu sofism ? Și cum de n-am remarcat că versurile poetului despre care scriam așa de sever în ultimul articol sînt totuși foarte frumoase ? La ce-mi slujește că și aHU au fost apoi de aceeași părere , dacă n-au fă­cut decît să se ia după mine ? dacă sîntem toți victime ale aceleiași iluzii artistice, așa cum toți respirăm același aer ?“ O tehnică de carnaval se aplică nu numai romancierilor („carnavalul dostoievskian“, „spectacol de carnaval“ balzacian) ci se impune și breslei criticilor, aceștia fiind obligați să apară mascați, cu figuri sobre, solemne, dure, fioroase, necruțătoare. El însuși împrumută o asemenea mască atunci cînd „tai și spînzur“, dar o scoate repede „cînd nu mă vede nimeni, ca să-mi dez­morțesc puțin spiritul“. Dacă am aluneca pe firul gîndului simulat de autor, am a­­junge să credem ca un critic practică sis­tematic un joc dublu sau multiplu, inven­ția devenind rudă cu fățărnicia iar elogiul ajungînd un revers al infidelității. Aceste toate sînt spuse cu aer candid, cu dezinvol­tură, căci N. Manolescu se confesează fără remușcări, ca și eroii lui Dostoievski care după părerea sa, nu pot fi izbăviți decit atunci cînd ating ultima treaptă a căderii. Dar și aici ar trebui să ținem seama că unii oameni se umilesc pentru plăcerea de a fi compătimiți și se învinuiesc făcîndu-și grele imputări pentru a fi dezmințiți. Iar N. Ma­nolescu nu se poate plânge că nu ar fi fost adesea dezmințit de confrații săritori, care, luîndu-i apărarea, ne-au atras atenția asu­pra stilului său jucat, asupra măștii solem­ne care ascunde un chip de copil, a sentin­țelor drastice cu accente de imprevizibil umor și a contrastelor menite să ducă la false efecte didactice. Noi însă am mers strîns pe un text clar, care se arată atît de vulnerabil atunci cînd este extras din ma­sele nebuloase ale efemeridelor. Partea finală a cărții cuprinde „proze“, și prin ele autorul ține să mai deschidă un colț naiv din biografia sa lipsită de eveni­mente grave și de dramatism. Cineva le-a definit^drept.„fantastice“, altcineva le-a so­cotit ironirice“3 oricum, ele nu depășesc în­­sem­natatea unui fapt divers în proza tineri­lor, atrași uneori de modelul unui Eliade sau mi-a venit să spun : cocosul visează coadă de păun iar chefului tichie de mărgăritar îi­ trebuie. traian filip mimesis ispita w speculației dri­­ / Nemilos cu sine însuși, pune producția critică a ultimului­ sat­ vo­lum sub titlul de „efemeride“. Și, într-a­­devăr, pe mai bine de o sută de pagini nu întâlnim altceva decît o­­ materie în cuz cristalizare si miraje spectrale intr-un de­­mp~ nisip, surprinzătoare sînt pe alocuri spovedaniile unui învins, care se lamentea­ză discret și se arată incomodat de persona­lități greu de clintit din loc, specializate în „introduceri în critică“. Se vede că acest lucru îl doare nespus și I­ determină sâ ia poziție. Reflectînd asupra soartei în care a ajuns obștea ce-o reprezintă (generalizare cu care, natural, nu sîntem de acord), ei îm­prumută tonul unui comic personaj din Caragia­­e și spune : „după pura empirie, vine la rînd pura teorie, după critica fără metodă, metoda fără critică“. Deci, ceea ce citim acum s-ar putea înscrie nu sub dic­tonul lui Jules Renard referitor la voința de a scrie, luînd condeiul, muindu-l în cer­neală și ținîndu-1 dîrz deasupra hîrtiei, ci al acestei concluzii privind „pura empirie" combinată cu „pura teorie“. Pe numeroase pagini se vehiculează nu argumente ci su­poziții­,se— desfășoară—nu—analize critice, ci «creatii ornate cu paradoxuri—» ri Manolescu vita sa surprindă și să ui­­me ad­âr­to|asculînd ideile cu oarecare grație de balofil și dînd impresia alchimistului care poate­ ISSIoci și răzbi în zonele cele mai tai­nice ale scrisului. In cîteva rinduri, el lasă senzația că închide definitiv un cerc vicios și că răspunde cu un surîs superior la în­trebări dificile, care au încurcat mari maeș­tri. Dar epoca noastră dă bătăi de cap și autorul volumului Teme 2 e convins că „poeții, prozatorii, criticii par deciși să nu se lase înțeleși“. De aceea, socoate el, „pen­tru critic, textul s-a transformat în pretext și fiecare recenzie pleacă în căutarea pro­priului autor“. Grave delicte puse pe seama nobilei bresle a criticii ! Mergînd mai de­parte, N. Manolescu declară că în­­ momentul fericit să anunțăm sosirea în literatură a unui nou scriitor de satiră și umor. Cartea sa se numește „Talia... jisi pu­pj“,—una de cuvînt și inteligență, din­­ care vrea să reiasă cam care ar fi măsura­t (sau măsurile) respectivei zeițe și, mai ales, lumii pe care aceasta o proteguiește. Cartea e unică în felul ei, căci schițele ce o alcătuiesc sînt dedicate exclusiv teatru­lui, celor ce slujesc scena, fie rostind cu­­vîntul sacru, fie vopsind scîndura sau mișcînd lumina. Autorul trebuie lăudat, mai întîi, pentru gestul său de curaj, pen­tru că există aici o îndrăzneală și artistică și civică (mai ales pentru un om de tea­tru),” îndrăzneala de a spune totul (sau aproape totul) despre această lume fabu­loasă de dincolo de cortină, adică de a-l prinde cu boldul în pagină pe actorul pa­lavragiu, pe actorul veșnic nemulțumit și_ _________________ _ critica­t veșnic acru, înrăit și cîrtitor contra visii­noastră’ actu­alif "„n-a triumfat bunul sii­ț ci.4 . tutiei, a colegilor și conducerii teatrului, vanitatea", câ­ r­țp gyrit yr­int, r" | actorul cabotin, invidios sau orgolios prii i-ar mai rămîne dorít. ..gá-si raute de trea­­­ la limita subumană, perfida vocație a bă" fiindcă, vezi bine, el nu este uiHTrtP 3 unor directori de teatru de a respinge pie­să și nici închipuit. Dar cum adică „să-și­­ ia unui dramaturg cu zîmbet și delicatețe, rau­te de treabă" , gâ­ți schimbe rantei UT­­V râmînîndu-i amic, regizorul lacom de glo­b - “ ............................ *­­­­­­­­­­rie europeană sau transoceanică, gata să-l lase aici de izbeliște pe Shakespeare, la care a visat o viață, pentru un autor de bulevard occidental, pe criticii teatrului su­perficiali și nechemați, care copiază re­zumatul piesei din caietul program, ați­pesc la actul doi și se trezesc posaci la final, după care încurcă numele actorilor, sau se scrii apăsat despre întinderea și profunzimea pe care o poate căpăta bîrfa colegială, despre atmosfera fals festivă și fals zîmbitoare a unor premiere la care nimeni nu are curajul să le declare auto­rului sau regizorului lipsa de talent , des­pre finețea sublimă pe care o cunoaște lin­gușeala actorului mediocru în preajma al­cătuirii unei distribuții, despre invidia tă­ioasă ca lama de ras (am­ văzut în seri de succes ale unui autor sau regizor priviri care ar fi putut ucide și un rinocer), des­pre... Da, despre cît de sublim poate fi un actor, totuși, un mare actor în ziua jubi­leului său, despre cît de generos poate­ fi un altul, talent mijlociu, modest, dar inimaginabil de omenos, despre lacrima adevărată a unei actrițe la prima ei în­tâlnire cu publicul bucureștean, despre sa­crificiul fizic al unui mare actor care a stropit scena cu pro­priul său sînge, în urma unui accident, în general, despre partea cu lumină și aură a acestei arte pe care autoru­l o iubește cu o patimă ne­­disimulată. Căci autorul nu a uitat să lumi­neze și obrazul ,­cel frumos al zeiței. Crimza Lăceașml este un moralist, desigur, el­ nuTifrăTește să îndrepte moravuri și să dezvăluie adevăruri, nu întotdeauna fru­moase și lucitoare. E și un satiric. Un satiric blind, cu harul epicului, al dialo­gului, iubitor de poantă, pe care știe să o pună tocmai în ultima frază, cea care poartă glontele și încărcătura de umor. De altfel, Eugen Barbu îl definea exact cînd spunea că „practică o pedagogie dul­ce, nu lipsită de capcane și alice“, în care cititorul va găsi „mierea ecleziastică a sti­lului și finul ac de înțepat“. La debutul său în literatura de satiră și umor Amza Săceanu primește salutul nos­tru sincer de bun sosit. debutul unui satiric ion băieșu baladă istoriei, vreodată, nu î-am cerut pomană, hrisoavele sînt demne cu cititorul demn și toate aceste rîuri, tăișuri milenare, n-au hăcuit stinghere pamînt și grîu și lemn. De s-au mișcat hotare precum bătură vînturi și s-au schimbat stâpînii în menuet de an?, am fost aici de veghe cu faptele, cu gindul și n-au putut sa treacă cu plugul prin țărani. Ne-au fost stîlcite iarba și casa ș-ospeția dar focurile noastre cu fumurile-n sus au stat coloane drepte, in față cu trufia, din vetre subterane arzind farâ apus. De-au fost flâmînzi și lanțuri pe­ ogorul Libertății istoriei pomană, vreodată, n-am cerut . Aceste rîuri albe nu-s vorbe curgătoare ci săbii credincioase ne-au fost. De la-nceput, Carol mălinescu pe scurt, din reviste . A apărut ..Cahiers roumains d’études littéraires“ nr. 4/1975. Din bogatul sumar no­­­tăm : Vasile Nicolescu — Eminescu , logos și viziune ; Eugen Barbu — Eminescu, poet exemplar ; Aurel Martin — Eminescu, idei literare și artistice ; Ion Dodu Bălan — Eminescu ; Eugen Simion — Proza fan­­tastică și filozofică a lui Mihai Eminescu ; Umbra mea și Sărmanul Dionis ; Al. pint Eminescu, Shakespeare, Hölderlin, Bau­delaire ; Romul Munteanu — Eminescu și eternitatea discursului liric ; Const. Cio­­praga — Eminescu și critica străină. Re­vista cuprinde și o importantă cronică a tra­ducerilor referitoare la lucrări transpuse în alte limbi. Semnează românești Adrian Marino, Dumitru Micu, George Munteanu și alții. • Atelier literar, caietul publicistic al cenaclului „Tudor Vianu“ de pe lingă Casa de cultură a sectorului 1, poate fi invidiat de multe reviste literare pentru cuprinsul paginilor sale. In numărul re­­cent apărut ne-au retinut atenția atît di­­versitatea și „greutatea“ unor materiale, cît și numărul mare de semnături : Camil Petrescu, Ș. Cioculescu, L. Bacîru, Traian Iancu, M. Sorescu, Vlaicu Bírna, Șt. Aug. Doinaș, M. Cosma, G.G. Ursu, A. Raicu, Mihai Gafița, E. Manu, I. Massoff, George Potra, Aug. I.N. Pop, Bucur Țincu, Dan Nasta, P. Paulescu, P. Negoșanu, Dinu Ianculescu, V. Russo, P. Strihan, H. Stanca, >. Stanca, V. Mirescu, I. Negură, grafici­­anul Silvan ș.a. iată un cenaclu și un caiet publicistic care onorează numele patronului lor, Tudor Vianu • Vie, diversă, poate prea diversă, în sensul unei paginații mă­­runțite. este revista Ramuri, nr. 1 • Problematica propusă este însă din cea majoră : comentarii asupra literaturii con­­temporane, problemele limbii literare (Lim­­ba română la timpul prezent) etc. In a­­celași număr citim poezia Lui Labiș de G. Botez : „A răsărit / La capătul osiei, / Luceafărul Labiș ! / / Destin grăbit, / Eu nu te caut prin adîncuri...“. Ce ne facem însă că Nicolae Labiș, într-una din poezii­­le sale, a spus : „Sînt spiritul adîncuri­­lor...“. Modul perifrastic de a face poezie este cel mai facil cu putință. Tot se întîmplă și lui Marin Sorescu în astfel pre­fața la volumul Cîrlova, Ramurile Tîrgoviș­­tei (comentat elogios în revista Ramuri) în care primul nostru poet modern este numit „Vasilache“. Ce ar zice Sorescu da­că l-am numi și noi, prin parafrază. Ma­­rinache ?î Iată pînă unde merge cu paro­dia autorul plachetei Singur printre poeți, pînă în domeniul istoriei literare . Pe pagina I a revistei Familia, nr. 1/1976, este reprodusă pagina I a revistei cu a­­celași nume, din 1874, consacrată lui Ale­xandru Ioan Cuza • Revista continuă sa publice serialul Mateiu I. Caragiale (XXVII) de Ovidiu Cotruș, în celelalte pa­gini semnături noi și vechi, dar care nu mai fuzionează sub aspectul unității publicistice pentru a da o personalitate de ansamblu publicației orădene. • Va­tra, nr. 1. cuprinde două pagini re­marcabile. La rubrica Restituiri sînt publicate documente inedite referitoa­re la Ancheta (din 1796) în contra lui Gheorghe Șincai acuzat de rebeliune (1), iar la rubrica Biblioteca Babei, Romulus Vulpescu semnează un grupaj de tradu­ceri din lirica medievală a trubadurilor și truverilor francezi . A apărut, în nota sa obișnuită, nr. 4/1975 al Revistei de istorie și teorie literară. monitor preludii la 1877 Știința își spune cuvîntul ei în toate do­­meniile. Deși nu are decît puține luni de activitate (fiind înființată în luna Iunie a anului 1873), Societatea Geografică Româ­nă a adus în cadrul Adunării sale Gene­rale, desfășurată zilele acestea, comunicări din cele mai interesante. Precisările locurilor pe h­ărțile geografice este de mare folos armatelor de azi. Așa cum poate fi de folos și iuțeala cu care se transmit știrile. De aceia România a ade­rat acum, la Convenția telegrafică, sem­nată în iulie 1875, intre mai multe na­țiuni din Europa și din Orient, la St. Petersburg, capitala Russiei. In articolul 1 al Convenției se arată că „înaltele părți contractante recunosc la toate persoanele dreptul de a coresponda prin mijlocul tele­grafelor internaționale“. Articolul 2 preve­de „obligațiunile statelor pentru asigurarea secretului corespondențelor și buna lor ex­­­pedițiune“. Important e și articolul 7 prin care „înaltele părți contractante își rezer­vă dreptul de a opri transmisiunea orică­rei telegrame private, care ar părea peri­culoasă securităței Statului, sau care ar fi contrarie legilor țării, ordinei publice sau bunelor moravuri“. Aderând la Conven­­țiunea de la St. Petersburg, România dă dovadă egalității ei în drepturi cu toate puterile semnatare. Egalitatea va trebui sa fie urmată de recunoașterea totală a e­­mancipării țărei de sub orice putere străi­nă, care nu poate avea nici un fel de drept de amestec asupra ei, oricare ar fi interesele invocate. Nu degeaba scrie zia­rul „Liberia“ din Roma : „Dintre princi­patele de la Dunăre, România nu că e cel mai întins, dar și cel mai numai bine organisat și mai liniștit...“. Radu Jiulescu

Next