Saptamina, 1976 (Anul 6, nr. 265-317)

1976-09-03 / nr. 300

abc prietenul lui Eminescu 2. Scrisoarea lu­i Ștefan Cacoveanu­ că­tre Alexandru Bogdan (v. Sâpt&mb­a, nr. 299, a.c.) este Însoțită de un tabel desenat meticulos, pe rubrici , „numele autorului, titlul cărții, calitățile cărții, unde se poate procura, prețul* etc. „Pentru înalta catego­rie de cititori* de la sate. Ștefan Cacoveanu recomandă : Barac, Arghir și Elena ; Bra­bant (sici), Genoveva , Ovidiu, Prram și Tisbe, „o poveste tradusă în versuri de Ar­on Vasiliu. Se arată într-însa nenorocirea a doi iubiți. Carte distractivă foarte apre­ciată de poporul de la sate* ; Anton Pan, Povestea vorbii ; Năzdrăvăniile lui Nastra­­tin Hogea ; Esop, Pildele lui Esop ; Vasliu Alecsandri, „Poezii populare a (le) români­lor, balade și legende cuprinzînd în sine faptele eroice a (le) haiducilor, a (le) voievo­zilor, boierilor din vremile trecute. Carte distractivă deșteptînd totodată entuziasm și simț național. Se află în librăria diecezană din Arad*. Vasile Alecsandri, Doine și lă­crămioare, „cuprinzînd activitatea autorului din prima lui epocă de scriitor. Cuprins distractiv într-o limbă populară admirabi­lă*. Vasilie Aron, Patima și moartea dom­nului Hristos. „Pentru a doua categorie de cetitori mai vechi în ale cetitului...*, adică avansați, prietenul de tinerețe și de lecturi al lui Eminescu, judecătorul Șt. Ca­coveanu, propune : Al. Donici, Fabule , Grigore Alexandrescu, „Suvenire și im­presii, epistole și fabule, carte distractivă cuprinzînd multe reguli de viață în par­tea cea cu fabulele, iară partea ce cuprinde poesia lirică deșteaptă simțul patriotic” ; Andrei Mureșan, poesii, „carte, pe nedrep­tul cam delăturată, în vremile mai noi, din care respiră însă mult patriotism și simț național” . Nicolae Filimon, „Ciocoii noi și vechi, roman ce descrie viața din timpul fanarioților în România și Moldova scrisă într-o limbă apropiată de limba noastră populară. E instructivă și distrac­tivă*. Dimitrie Bolintineanu, Legende isto­rice, „cuprinde în sine mai cu seamă ba­lade ce insuflă simțăminte patriotice. Lip­sind dintr-însa lucrările din timpul de de­cadență al talentatului poet e acomodată pentru biblioteca sătenilor* , Fenelon, Tele­­mac, Petriceicu Hașdău, loan Vodă cel Cumplit, „luptele lui loan Vodă cu turcii. Istorie foarte bine scrisă și distractivă tot­odată pe lângă că insuflă cetitorului mult entuziasm și patriotism“. Rubin Patiția, Țara Țopilor, „cuprinde în sine întîmplă­­rile din revoluția lui Horea, cu multe amă­nunte referitoare la această revoluțiune. Se află la autorul din Alba Iulia*. Costache Negruzzi, Păcatele tinerețelor , Alecu Ru­­­­so, Cintarea României, „o privire genera­lă asupra trecutului românilor cu toate ca­tastrofele lui, lăsînd a se vedea zorile unui viitor mai bun, scrisă în limba franceză de Ruso și tradusă de Bălcescu*. Dr. I. Lupaș. De mult, „Biblioteca populară a Asociațiu­­nii, povestire istorică — nu am cetit-o, dar numele autorului e garanță destulă. O pro­pun pentru că avem puține scrieri istorice în stil popular“ . Al. Vlanuță , Nicolae Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai-Vodă, ..o carte general cunoscută și recunoscută de excelență, ca fond și formă“ ; Eminescu Mihai, poesii, ediția completă (Autorul epistolei nu dă alte comentarii despre Emi­nescu, considerînd suficiente pe cele publi­cate în revista Luceafărul , Eminescu la Blaj, 1904 ; Eminescu la București, 1905 ; și Amintiri despre Eminescu în Almanahul presei române, Cluj, 1926), Gh. Coșbuc, Ba­lade și idile ; Fire de tort ; Octavian Goga, Poesii ; N. Iorga, Istoria românilor în chi­puri și icoane (sub­l. n.). Pentru prietenul lui Eminescu, „calitățile cărților“ ar consta în caracterul lor educa­tiv, gradul de patriotism și, mai ales, în perfecțiunea limbii literare, „apropiată de limba noastră populară*. m. n. ruso repere la o reeditare în 1904 ieșea din tiparnița (de tradiție) din Sibiu un superb album de broderii și țesături românești, însumind patruzeci de planșe color și 284 de modele. El era întocmit (superior gest de cultură) de profesorul ardelean Dimitrie Comșa, „president al reuniunii agricole române“ si din „încredințarea" aces­tuia. De la început, albumul a fost considerat in epocă drept un veritabil miracol, drept o ex­cepțională operă de pionierat și direcție. Nico­­lae Iorga însuși l-a calificat în termeni ca aceș­tia într-un articol scris, se vede, la o vie tempe­ratura emoțională și intitulat O comoară de artă. Venind după întreprinderile de același sens ale lui Gheorghe Barițiu și ale merituosului pro­fesor de desen Șt. Emilian. Albumul produs de omul de catedră și erudiție, dar cum se vede de suflet, Dimitrie Comșa, fiu de țărani­ mâie­­reni, a fost și a rămas un model de cuprindere, selecție și ordonare a artei noastre populare, adică tocmai a acelei arte ce dă măsura noble­ței istorice și spirituale a poporului român. Albumul de broderii și țesături românești e un poem plin deopotrivă de materialitate și de candoare, un fapt de sti, o metaforă, dar și o probă deopotrivă etnografică, folclorică și etică. Frumusețea sa exprimă in amănunte frumusețea sufletească de ansamblu a trăirii noastre de o radiografie, punct cu punct, a „eternității care s-a născut la sat“, in linia Blaga. Și iată că prestigioasa revistă Transilvania retipărește, tot la Sibiu firește, minunatul album, acum în 1976, în condiții grafice și cu o mă­iestrie de aplaudat, restituindu-l in zece mii de exemplare marelui public, adică tuturor acelo­ra care, chiar dacă și doreau, nu-l putuseră căpăta, însoțit fiind de un serios și aplicat text introductiv, de o bibliografie și tabele reactuali­zate, realizate, toate, de cercetătoarea Rodica Irimie-Fota, ediția fiind îngrijită de Ștefan Tancea. Albumul de broderii și țesături românești (un regal, cum ziceam, pentru iubitorul de carte) e însoțit și chip Inteligent de rezumate traduse în limbi de mare circulație : engleză, franceză, germană, rusă. Iar Jocul lul ordonat de s­altire, c­ia­page, pumnași, amorași, stil­pl de m­înecă, ștergare de culme, catrințe, velnnțe, cîlimi, co­voare de pat e un joc de iazuri și de luceferi, dovada sensibilității la mister și Infinit a ano­nimilor. Salutînd această binevenită reeditare­ să ci­tăm din substanțialul text introductiv al Rodicăi Irimie-Fota care apreciază că toate cele strline un album sunt ta o dovadă a bogăției spirituale și « puterii de creație a poporului nostru“* dan mutașcu Barbu Mumuleanu: „A armiilor române eu cînt gloria / Nu ca căpitan Căpitănes­­cu care-a stat la mine-o lună și nu mi-a plătit chiria !“. Mulțumindu-i lui Dumitru Micu pentru folositoarea sa spovedanie, ținem să-i dăm și noi un sfat în compensație : lesne să te visezi beu dezlănțuit, greu este însă e s-o dovedești în fapt. Iar pentru a de­veni campion de talia lui Cassius Clay, e nevoie nu numai de talent, de forță și dotare multiplă, ci mai ales de antre­namente sistematice și atent supravegheate. traian filip mimesis­tete , tete cu cassius d­ar Incinta­rea lui Micu este totală, pe mă­sură ce spovedania sa prinde consistență : „în toate genurile literare există sincronizare­a celor mai avansate această forme de artă din întreaga lume cu spiritul e­­pocii noastre”. Natural, cu toate pruden­tele sale, el abia își poate veni în fire și regretă „neputința de a parcurge toată pro­ducția editorială din lipsă de timp”. Dar chiar dacă ar face acest efort, nu s-ar mai găsi loc pentru tipăritul uriașelor cantități de comentarii pe care e în stare să le pro­ducă, și iarăși s-ar ajunge la necesitatea severelor selecții. Aflăm cum se face se­lecția și cădem în perplexitate : „Mi-am impus să recenzez acele cărți care mar­chează, într-un sens sau altul, un eveni­ment literar. Deci, numai cărțile cu sem­nificație în mișcarea literară“, cele care reprezintă „un barometru al temperaturii spirituale contemporane“. Minunat ! Și cite cărți-eveniment detectează Micu pe săptămînă ? Trei. Pe lună — nu mai pu­țin de douăsprezece, iar pe an, se înțe­lege, de douăsprezece ori douăsprezece, a­­dică o sută patruzeci și patru. Atît de bo­gați în evenimente, riscînd chiar să ne înecăm în ele, cred că ajutați de Dumi­tru Micu am putea să concurăm cu suc­ces întreaga literatură planetară. Să ne ocupăm și de istoria literară, de unde a răsărit întinerit și frumos ca Phoe­­bus-Apollo, Dumitru Micu. Acest „terito­riu“ arată de asemenea, înfloritor și pros­per. Mai întîi, „s-a acoperit întregul teri­toriu al istoriei literare" și „nu mai e­­xistă pete albe”. Dar, atenție, ne aflăm în balansoar. Imediat după această afirma­ție, ni se mărturisește cu inocență că la un sumar examen radioscopic se disting nu numai pete albe, ci chiar caverne de natură suspectă : „o monografie Budai Deleanu nu avem deloc“, „ar fi necesară o carte despre noua generație a anilor '30“, „ar fi nimerit un studiu cu privire la situația literară din timpul războiului“ sau „despre primii ani de după ’44, o e­­pocă plină de frămîntări, căutări, avînturi, eșecuri, o epocă necunoscută încă siste­matic“. Așadar e bine, dar nu e toate drumurile au fost bătute, dar bine, mai sunt încă drumuri nebătute. Profilul psihic al lui Dumitru Micu se încețoșează, pe măsură ce înaintăm în lec­tură. Judecățile de valoare, elaborate cu un instrument logic care n-ar voi să varieze după anotimpuri, se supun însă caracteru­lui și sentimentul, cu toată dorita dîr­­zenie de luptător a criticului nostru. El a spus multe adevăruri cu glas șoptit, dar tot cu glas șoptit a afirmat multe idei ne­viabile și chiar nocive. El însuși recunoaș­te că scrie „cu fermitate“, dar nu pretin­de „că nu m-aș putea înșela“. Și totuși, imediat după aceea rectifică totul cu un gest frivol, și adaugă : „nu-mi amintesc însă să fi dat o apreciere care să fie in­firmată în decursul timpului“. Și reamintim că destul de recent, pronunțîndu-se într-o cronică cu privire la N. Manolescu, coauto­rul său la o carte de care se dezice (și nu numai el, ci și comentatorii săi), el scris negru pe alb : „Ce mă entuziasmea­a­ză mai puțin, ba aș putea chiar spune , mă îndepărtează de scrisul aceluia cu ca­re am comis cîndva un opuscul de uz (horribile dictu) didactic e ceea ce unii prețuiesc superlativ : unghiul exclusiv es­tetic din care consideră literatura, și chiar viața­. In sfirșit, nu lipsesc sfaturile cu care, în generoasa sa înțelepciune, profesorul de himere ne cadorisește. Literatura nu se poate limita, zice el, la înregistrarea unor fapte de suprafață, nu trebuie să descrie evenimentul,, ci să surprindă esențialul, „e­­tem-omenescul“, iar acesta „nu planează undeva în afară de timp și spațiu, ci se exprimă în funcție de specificul național, de societate și, firește, de oamenii săi*. Deși cu puțin înainte afirmase categoric că s-a ajuns la un „echilibru al subordo­nării tehnicilor celor mai moderne unui mesaj specific experienței istorice a poporu­lui român“, acum aflăm că, de fapt, lite­ratura noastră e mult rămasă in urmă și abia acum își pune ca sarcină să-și „însușească limbajul modern“, luîndu-și „substanță din izvorul dătător de viață al realității naționale“. Ai impresia că vor­besc doi oameni diferiți, unul care afirmă, altul care dezminte, spre a stabili, indife­rent în ce condiții, „comunicarea unui su­flet particular“. Simți deodată cum gîndul te poartă departe-departe, la „un­ profesor foarte secundar“, cum îl numea N. Iorga pe Adamescu, și cum pornesc alene prin memorie, ca niște frunze ruginii dintr-un arbore sfios, versurile lui smulse Paris critica intre iubire și tăgadă Puține literaturi europene se min dresc în­tr-un interval de timp care abia depășește o jumătate de secol cu superba constelație de valori critice înscrisă pe firmamentul spi­ritualității românești. De la Maiorescu și Gherea la Ibrăileanu și Lovinescu, de la Vianu și Ralea la Călinescu și Perpessicius, dialogul, reciproc avantajos, între scriitor și comentatorul său, a cunoscut afirmări de prestigiu. Acceptarea criticii ca un în­soțitor indispensabil al creației nu este numai o chestiune de oportunitate. Repetăm un adevăr banal , spiritul angajat al lite­raturii are oricînd nevoie de aliați. Critica, în mod evident, cumulează calitatea de mar­tor (observator) cu aceea de (apărător activ) al muncii literare, interpret Motiv suficient pentru ca-n meseria aceasta prac­ticată de unii cu pasiune, de alții cu con­descendență, de unii cu rigoare, de alții cu energii trădate de felurite imponderabile, să existe dorința, aș spune dacă nu m-ar covîrși cuvîntul conștiința, actualizării ma­rilor personalități. Acestea stau ca exem­plu, oferă modele și trebuie nu o dată să medităm dacă rolul lor, descifrat în resor­turile sale secrete, nu coincide adesea cu unul fecund incitant. Evident, nu în sensul de cultivare exclusivistă a unui singur tip de critică, de agresivitate, cum s-a înțeles parcă de către unii confrați, însoțirea cu modelul preferat. In multe privințe convergența la care ne referim coincide cu o atitudine lucidă, de căutări distincte. In altele cu un fel de panas pus la îndemînă spre a invoca mai credibil utilizarea instrumentarului critic în scopuri reprobabile. Desigur, marile spirite tutelare transmit proaspeților adepți o lec­ție utilă cînd, odată cu prețuirea realității artistice, propun acestora și respingerea oricărei atitudini de vasalitate față de au­tori sau de conclavurile publicitare consti­tuite ca să-i impună. Dacă această lecție a fost uitată sau exis­tă priviri critice încețoșate de admirații acaparatoare rămîne să vedem. Prin pers­pectiva asupra epocii și a aspectelor ei re­prezentative nu e niciodată deplasat să aflăm ce repere ne-au lăsat moștenire­a cele cîteva generații de eminenți foiletoniști și monografiști din trecut. Pentru ca în lu­mina lor să cercetăm atent și cerul și infer­nul criticii contemporane. Revistei Săptă­­mîna, care m-a invitat să spun ce zăresc în lumea gesturilor fals sau drept generoa­se, i-am promis să nu mă las influențat nici de seducție, nici de stricăciune. Con­tactul cu sferele joase trebuie să treacă neapărat prin domeniul cu adevărat ispiti­tor al marilor noștri clasici. Invocarea, me­reu salutară, a unui Gherea, Lovinescu, Călinescu, Vianu, exaltă în fiecare din noi puritatea înălțimilor. O rezervă de aer proaspăt îngăduie astfel imersiuni în zo­nele desfigurate de poluare. Ne așteaptă o muncă grea , de stabilit paternități reale dar și imaginare, dificultăți și riscuri de tot felul ce nu trebuie subapreciate. Iubim fru­moasele iluzii, antiteza lor însă a devenit o problemă la ordinea zilei. Pe lângă între­bările eterne s-au ivit dileme noi : de ce, bunăoară, un critic care-l admiră pe exi­gentul și multilateralul Gherea, se pierde în contemplarea unui singur autor pînă la transformarea acestuia în fetiș. Obligațiile profesionale la care face dese referiri o recentă masă rotundă din Contemporanul implică permanent demarcarea verdictelor juste de cele greșite. Criticul îndeplinește o funcție superior educativă numai dacă nu îl minte pe cititor. In fond, ori de cite ori îi recitim pe Ibrăileanu, pe Lovinescu, pe Pompiliu Constantinescu, sare în ochi fap­tul că opiniile acestora au, cum se zice, acoperire. Chiar cînd punctele de vedere sînt discutabile. Am impresia că autoritatea lor decurge din existența acelor criterii care nu forțează adevărul ci doar îl nuan­țează. De bună seamă, nu numai din acest motiv vrem să știm de fiecare dată cum gîndește într-o chestiune estetică Edgar Papu, Ov. I. Crohmălniceanu, Nicolae Ma­nolescu, Al. Paleologu. Urmărim cu stimă exercițiile de gust ale unor colegi și atunci cînd nu le aprobăm întotdeauna argumen­tele. Procedînd în modul acesta, ținem să nu ignorăm nici o contribuție meritorie, fie că este semnată de M. Ungheanu, Petru Poantă sau Ion Vlad. Ne silim să nu refu­zăm nici un punct de vedere înainte de a-l cunoaște. Se întimplă ca între două zone de lumină Mircea Iorgulescu, G. Grigurcu, sau Florin Mih­ăilescu ori mai știu cu cine să rătăcească drumul drept. Sunt rezistenți, se descurcă oamenii și pe întuneric. Curios este că trec drept făclieri. Nu lipsită de miez (vom vedea ce fel de miez) formula nu merită luată în serios. Am să încerc s-o retușez. însuși M. Iorgulescu nu agre­ează simpla rezumare. Vrea citate, altfel spus, probe. I le datorăm de mult. Fatala enumerare a cîtorva nume ne întoarce­ cu gîndul la unele nedumeriri. De ce in inima lui Eugen Simion pătrunde așa de greu ac­ceptarea unui mare prozator , de ce G. Gri­gurcu silabisește încă nesigur texte alt­minteri accesibile, de ce nu-și reprimă Flo­rin Mihăilescu erorile evidente de diag­nostic. In fine, de ce Cornel Regman, pe­ste altă dată și amator de­­ execuții­, a deprins în viitoarea maturității slăbiciunea pentru expresii neutrale și săb­ii. Fixați asupra obiectivului desemnat ne vom sili să suportăm cu stoicism presiunile celor mînioși. Și ne făgăduim pentru o dreaptă luptă să începem cu cîteva micro­­eseuri despre înaintașii ale căror facultăți de înțelegere și sensibilitate dorim să ne vină (și nu numai nouă) în ajutor. benzi zalis noi, copiii $1 ne alegem dintre flori si spini Răspintiile să-nvingem timpul de seară Cad noaptea pentru noi de fapt B­­armul nezurit, dar care-n schimb Pornește pentru noi zenitul să ne ceară Al adevărului colind. Căci noi, dici timpuri neștiute de străbuni Suind acest lung drum al minții. Noi, oamenii, suntem­ copiii­ acestei lumi Menirea nu să-l fbn părinții. liviu pendefunda din reviste, pe scurt cităm din articolul Umanistul troglodit publicat în ultimul număr al revistei Flacăra semnat de excelentul critic literar Ov. S. Crohmălniceanu : „O cucoană care ne tot învață din străinătate, pe calea undelor, pe e­aia veritabilă cultură, fiind emerită a „touche à tout“, cum zice francezul, specia­listă în muzică, literatură, teatru, cinemato­grafie, plastică, filozofie, teze și antiteze, avînd o veche deprindere să dea iama prin Rolland Barthes, Stravinski și Heidegger, a administra deunăzi niște aspre mustrări lui Popescu-Gopo. Cu această ocazie, pentru a nu spune ca proștii, legătură neîntreruptă, permanență sau continuitate pur și simplu, a folosit în­treaga emisiune formula mai elevată : „so­luția de continuitate“. Biaza pluriliterară habar n-avea că sen­sul expresiei luată din fizică, însemna exact contrariul de ceea ce voia dăscălitoarea noastră voluntară să zică. Pînă și în Micro- Robert putea găsi : SOLUTION (de conti­­nuité) n.f. Interruption (dans la conti­­nuité) : rupture*. ref N. N. în „cocoana* credem că ați recu­noscut cu ușurință pe doamna Monica Lovi­nescu (Untaru). cronica de librărie Lucian Blaga ne este iarăși restituit­­ă­ Editura Facla (Timișoara) în ipostaza de au­tor al substanțialei lucrări . Aspecte antro­pologice ; un citat : Ne-am luat sarcina de a-l prezenta pe om în primul rând ca subiect creator de cultură și civilizație, dat fiind că în această calitate el se realizea­ză de fapt in plenitudinea ființei sale (op. cit. pag. 145) • Surprizele Căpitanului Apos­tolescu se intitulează romanul-policier, viu, scris îngrijit, publicat de Horia Tecuceanu in Editura Dacia — Cluj-Napoca. • Suave poezii semnează Paul Balahar între coper­țile volumului Făt-Frumos din grai (Editura Eminescu). Transcriem aceste cantabile versuri de tăietură simbolistă : „Peste toate un adaos, / Ar pofti să te respire, / Intre ordine și haos, / Sunete cu amăgire...“ Traian Iorga Notă : Dintr-o regretabilă eroare­­n nu­mărul trecut^a apărut : Istoria românilor de acad. C.C. Giurescu și Dinu C. Giu­­rescu, vol. II, în editura Academiei, în loc de­­ Editura științifică și enciclope­dică, așa cum era corect. preludii la 1877- Ia mai puțin de 4 luni. Turcia are om al treilea sultan. După ce Abdul Aziz s-a sinucis (???), l-a urmat Murad al V-lea. Acum, sub motiv că boala de nebunie a acestuia nu dă nici o speranță de Îndrep­tare, el a fost detronat, iar locul 1 l-a luat fratele său Abdul - Hamid al II-lea. Numai că și despre acesta se spune că ar suferi de oftică. „Dacă ar fi să ne luăm după sultanii ce-și urmează unul după altul, atunci, Turcia de azi, merită cu adevărat numele ce i s-a dat, de «omul bolnav» al Europei". Nu e însă bine să credem că aceasta înseamnă­, moartea de la Imperiului. Poarta are armate multe, șine­­ răs­pândite din Serbia și Muntenegru, până în Albania și Grecia, și de aici până în Siria și Kurdistan. Să nu uităm apoi de garni­­soanele ce se afla chiar la fruntariele țârii noastre, la Vidin. Se zice că cifra totală a efectivelor turcești sunt arme, s-ar ridică la vre-o 300 000. O parte a acestor efective sunt îngagiate în resbelul cu Serbia și cu răsculații Bulgari. Zvonurilor despre în­cheierea păcei, le-a pus capăt depeșa ur­gentă trimisă noului nostru ministru de externe, Nicolae Ionescu, de către Agentul nostru la Constantinopol, d-l Ghika : „S-au găsit ieri aici afișe scrise de mână, în Turcă, cu amenințarea că miniștrii vor fi trași în țeapă, în piața publică, dacă în­­drăsnesc să încheie o pace în alte condiții decât acelea după care Serbia, România, Muntenegrul, trebuie să redevină provincii turcești, iar indemnizări vor trebui să fie plătite guvernului Otoman și populațiilor Turce pentru pierderile ce au suferit. Ma­rile puteri ale Europei trebuie să depună jurământ solemn că nu se vor mai amesteca de acum înainte în afacerile Turciei­. Sin­gura care are voie a se amesteca în afa­cerile tuturor rămânând Turcia însăși... Radu Jiulescu

Next