Scȃnteia, ianuarie 1950 (Anul 19, nr. 1621-1646)

1950-01-16 / nr. 1634

Pag. 4 Şedinţa publică şeferi a Academiei S. I. R. consacrată aniversării a 111 de ani de la naşterea lui Mihail Eminescu (Urmare din­ pag. 1­ a) Lecturile şi studiile sale îi îngăduiau lui Eminescu o necontenită lărgire a cul­turii sale şi a orizontului său poetic. Conferenţiarul a înfăţişat şi o altă mărturie elocventă asupra gradului în care Eminescu cunoştea — prin lecturi temeinice — epoci şi oameni. E vorba de puternicul poem „împărat­ul Proletar", în care descrie­rea Comunei din Paris, do­vedeşte cunoaşterea epocii respective. Academicianul Barbu Lă­­zăreanu a încheiat arătând că în zilele noastre, zile mă­reţe ale construirii socialis­mului — la 130 de ani de la naşterea lui Eminescu — poeţii au o altă soartă de­cât aceea pe care i-a hără­zit-o regimul burghezo-mo­­şieresc lui Eminescu. Azi, poeţii, ca şi toţi oamenii scrisului sunt învredniciţi cu nobilul titlu de „ingineri ai sufletelor omeneşti“, denu­mire pe care le-a dat-o ma­rele conducător al popoare­lor, Iosif Vissarionovici Stalin. •­ La sfârşit, poetul A. Toma a recitat poemul omagial „Lui Eminescu” — scris cu prilejul împlinirii a 100 ani de la naşterea marelui poet. Sosirea delegaţiei scriitorilor cehoslovaci care participă la festivităţile centenarului naşterii lui Eminescu Sâmbătă după amiază au sosit în Capitală membrii de­legaţiei scriitorilor cehoslovaci, care participă la festivităţile din cadrul centenarului naşterii lui Eminescu. Delegaţia este compusă din: Mo­ie Majerova, Ian Kostra, Pavel Bojar şi Vilem Zavada. Oaspeţii au fost întâmpinaţi pe aeroport de tov. Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din R.P­., Mihai Beniuc, secretar al Uniunii Scriitorilor şi de alţi scriitori­ „Moştenirea literară a lui Eminescu“ — Conferinţa tov. Zafoaria Stancu —­­ In cadrul manifestărilor organizate de Comitetul Naţional Jubiliar pentru săr­bătorirea centenarului naş­terii lui Mihail Eminescu. Sâmbătă după amiază tova­răşul Zaharia Stancu, preşe­dintele Uniunii Scriitorilor din R.P.R., a conferenţiat în sala Dalles despre „Moşteni­rea literară a lui Eminescu“. După ce a arătat condiţi­ile în care are loc în Repu­blica noastră Populară săr­bătorirea unui veac de la naşterea marelui poet, con­ferenţiarul a subliniat impor­tanţa deosebită pe care o are astăzi literatura ca armă de luptă ideologică împo­triva imperialismului, împo­triva claselor capitaliste ex­ploatatoare. Conferenţiarul a arătat mai departe că marii clasici ai li­teraturii ruse şi ai literatu­rii altor popoare au fost scriitori progresişti pentru că în condiţiile de atunci ei au pus operele lor în slujba progresului. Vorbitorul a arătat apoi că în vreme ce în ţările im­perialiste sau în cele mar shallizate marii clasici ai li­teraturii sunt cu totul dat­ uitării, în Uniunea Soviet, că operele acestora sunt răspândite în milioane şi mi­lioane de exemplare. Ur­mând exemplul Uniunii So­vietice, în Republica noas­tră Populară au început să fie reeditate şi reconsiderate ştiinţific operele unor scrii­tori ca Ion Slavici, Vlahuţă, Caragiale, Creangă, Emi­­nescu şi alţii. In regimul no­stru de democraţie populară, pentru prima oară Eminescu este redat poporului în ade­vărata lui lumină. Poporul nostru, căruia Eminescu i-a lăsat opera sa literară, îl ci­teşte astăzi cu drag şi înva­ţă din scrierile sale cele mai bune să cunoască bogăţia limbii române, dragostea de Patrie, învaţă să-l urască pe asupritorii exploatatori de eri ai poporului nostru­­încheind, tovarăşul Zaha­ria Stancu a arătat că Par­tidul clasei muncitoare din Republica noastră Populară a făcut posibil ca operele lui Eminescu să devină un bun al masselor muncitoare prin tot ceea ce conţin ele pro­gresist şi uman. Poeziile.* „LIJI EMI­­RESCU­” fie A. Toma și „sfarmat-am RÂNDUIREA CEA CRUDA.. de Dan Desi­­u, pe care le publicăm în acest număr,­­sunt repro­duse din revista „Viata­­Românească” nr. 12 Aniversarea lui Eminescu la uzina „21 Decembrie“ In sala de festivităţi a uzinei „21 Decembrie’­, a avut loc ori o manifestare în cinstea aniver­sării centenarului naşterii lui Mihail Eminescu, organizată de elevii şcolii uzinei „21 Decem­brie” cu concursul sindicatului în­treprinderii. Au luat parte reprezentanţi ai organizaţiei de Partid, reprezen­tanţii Sindicatului Metalo-Chimic, muncitorii întreprinderii „21 De­cembrie“, elevii şi profesorii şcolii. După conferinţa intitulată „Eminescu şi opera sa poetică“ a urmat un program de recitări din poeziile lui Mihail Eminescu, după care s’au citit versuri oma­giale închinate poetului. Manifestarea s’a încheiat cu un bogat program de muzică populară românească executat de ansamblul Sindicatului Artiștilor Instrumentiști. . In cinstea sărbătoririi centenarului naşterii lui Mihail Eminescu vor apare In Editura de Stat MIHAIL EMINESCU : Poezii MIHAIL EMINESCU : Versuri alese (în limbile ro­mână şi maghiară) MIHAIL EMINESCU : Poezii (în limba germană) In Editura pentru Literatură şi Artă MIHAIL EMINESCU : Poezii (cuprinzând şi 20 de poezii postume) Un volum cuprinzând c­onferinţele despre Eminescu ţinute în cadrul sărbătoririi centenarului In Editura Tineretului MIHAIL EMINESCU : Făt-Frumos din lacrimă (basm) SCÂNTEIA Hi. IBM C­ÂTEVA MOMENTE DIN VIAŢA LUI EMINESCU de SOM VÎTNER Am în faţă două fotografii. Una este a unui tânăr de 19 ani, de o mare frumuseţe, cu un păr abundent lăsat să cadă în voie pe spate şi o frunte largă, cu liniile sime­trice ale figurii subliniate, scoase în relief, de doi ochi mari, visători, deschişi larg spre lume, străluminaţi de o mare bucurie interioară, de încredere în sine şi în viaţă. Alături, o altă fotografie. Este a unui bărbat în plină maturitate. Aceleaşi plete bo­gate lăsate să cadă liber pe spate, aceeaşi frunte largă dominând o figură masivă şi delicată în acelaş timp. Dar câtă deosebire faţă de cea­laltă imagine ! Nu din cauza mustăţii umbrind gura cu bu­zele fine şi care-i dărueşte un aer de bărbăţie şi maturi­tate. Deosebirea stă în ochi şi în privire. Omul acesta ma­tur, adus puţin din spate parcă de o mare povară pur­tată vreme îndelungată, are o privire stinsă, ochii înfundaţi sub orbitele preeminente, vrând parcă să se piardă în fundul capului, să se depăr­teze de priveliştile lumii. O­­chii sunt calmi şi visători, dar în alt chip decât la tânărul de 19 ani. Privirea lor nu mai caută înainte, setoasă de a cuprinde imaginile din jur, ci este parcă proectată înăuntru şi visul lor este un vis dure­ros, aproape un coşmar care a şters strălucirea ochilor, şi le-a dat o înfăţişare de cum­plită oboseală. Amândouă fotografii îl în­făţişează pe acelaşi om, Mihail Eminescu, in două etape ale vieţii sale. Ce anume s’a întâmplat, ce evenimente dramatice au tre­cut peste viaţa acestui tânăr de 19 ani, pentru că la o dis­tanţă de numai două decenii pe figura lui luminoasă să se aştearnă acel linţoliu ţesut din durere şi aprige frămân­tări, pe care 1 vădeşte portre­tul poetului matur ? Este de aj­uns să priveşti a­­ceastă din urmă fotografie, chiar dacă nu ai cunoaşte chi­nul vieţii lui Eminescu, pentru a-ţi da seama de minciunile sfruntate pe ca­re aşa zisul său „protector”, Titu Maiorescu, le-a debitat imediat după moartea tragică a marelui poet. Mentorul reacţionarei „Ju­nimi” şi al „Convorbirilor Li­terare’’, omul care câştiga câ­teva mii de franci aur pe lună, cu care s’ar fi putut os­păta din belşug şi îmbrăca zeci de Eminescu, vorbeşte ast­fel — cu cinică indiferenţă — de viaţa şi de nevoile­ poetului: „A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu înseamnă a întrebuinţa o expresie nepo­trivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască, în accepţiunea materială a cu­vântului, a avut întotdeauna. Grijile existenţei nu l-au cu­prins niciodată în vremea pu­terii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea ta­tăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a dis­preţuit totdeauna... Să fi avut ca redactor al „Timpului” mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin , pentru micile lui trebuinţe materiale, tot atât era”.­­Impotriva acestei atitudini pune de neruşinare ciocoiască se ridică Ion Luca Caragiale, colaborator cu Eminescu la „Timpul” şi prietenul său, la Bucureşti. Intr’un articol, intitulat „I­­ronie”, scris cu prilejul unui an dela moartea poetului, Ca­ragiale — referindu se la Ma­iorescu şi la cele spuse de el cu privire la viaţa lui Emi­ne­scu — notează: „îmi vine des­tul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează con­trazicerea şi cât de primejdi­oasă e iritaţia lor pentru soar­ta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi, dar ,trebue să spun odată, că poetul de care e vorba a trăit material rău: sărăcia lui nu este o legendă : a fost o nenorocită realitate și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu ! — adaugă e­nervat Caragiale —­ doar n’a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsii despre trista lui viaţă!... A trăit până mai ieri, aici, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Şie cine vrem noi să amăgim? Talentul lui de poet nu-i pro­ducea nimica; două, trei func­ţiuni care te-a avut — biblio­tecar, apoi revizor şcolar — destul de slab plătite, a tre­­buit să le părăsească silit... Poetul a trăit cum a murit — foarte nenorocit şi ca via­ţă materială , copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul”. ,,Pe cine vrem noi să amă­gim ?” scria plin de furie Ca­ragiale, gândindu-se la mane­vra cu totul lipsită de abili­tate, dar plină de dispreţ boie­resc a lui Titu Maiorescu faţă de suferinţa poetului. Ei au vrut să amăgească poporul! — îi putem noi răs­punde astăzi lui Caragiale. Nu l-au înşelat oare de atâtea ori în atâtea decenii? Nu i-au o­­morît fiii cu milioanele aşa cum l-au omorit şi pe Emi­nescu? Ridicând în slăvi ima­ginara şi mincinoasa „indife­renţă abstractă” a poetului, Titu Maiorescu, în numele cla­sei sale, încerca să se spele pe mâigii, ca Pillat din Ponţiu. Neputând arunca vina asu­pra nimănui, pentru că vinovaţi de viaţa chinuită a lui Emi­nescu erau exploatatorii care au stors ultima picătură de vlagă din mintea şi trupul trudit al poetului, Maiorescu aruncă întreaga vină pe co­moda, abstracta, imaginara şi fără glas „indiferenţă” a lui Eminescu. Dar în amintirea oamenilor şi în documentele poetului au rămas înscrise etapele acestui asasinat lent la care a fost supus unul din cei mai mari poeţi ai poporului nostru, de către sălbatecii exploatatori ai celor ce muncesc. Viaţa lui Eminescu ilustrea­ză din plin aceasta. ★ Poetul a intrat în viaţă cu tot avântul caracteristic ado­lescentului. Cutreera pădurile, îşi umplea ochii cu imaginile măreţe ale naturii şi asculta fermecat poveştile, poeziiie şi cântecul poporului, plin de clan, de optimism neţărmurit. In toamna anului 1867 în­cepe o lungă călătorie, pe jos, prin ţară. Era însetat de a-şi cunoaşte ţara, de a cunoaşte viaţa oamenilor din popor, limba şi cultura poporului şi întreprinde lunga lui călăto­rie, la voia întâmplării, încre­zător în desnodământul fericit al­ acestor peregrinări. Poetul are în această perioadă o mare încredere in viaţă, pe care o aminteşte in versuri închinate unui prieten din Blaj : devenise un poet prețuit de masse largi de cititori, Emi­nescu nu a primit — in afara salariului de mizerie, de la „Timpul” — nici un fel de plată pentru poeziile sau ar­ticolele publicate. In momentul în care Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia” ii trimite in 1883 onorariul cuvenit pentru câ­teva poezii publicate, Emi­nescu, copleşit de acest gest, îi scrie o scrisoare de fierbin­te recunoştinţă in care con­semnează cu uimire acest a­­devărat eveniment al carierii sale de scriitor: „Mulţumesc pentru onorariul trimis — cel întâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr’odată în viaţă”. Nu trebueşte altă mărturie, pentru denunţarea revoltă­toarei atitudini a claselor ex­ploatatoare faţă de artă şi faţă de artişti! In 1874 poetul scrie din Berlin, unui prieten, următoa­rele: „...am decis să mă’ntorc în ţară peste câtăva vreme şi să m’arunc iarăşi în valurile vieţii practice. Mi-e indiferent cum — eu şi aşa nu mai pot fi fericit în lume, iar muncind nu-mi vor lipsi trebuinţele de toate zilele, precum î mi lipsesc adeseori azi... Caută-mi o o­­cupaţiune la Iaşi — ea poate fi foarte modestă şi neînsem­nată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin. De vei găsi ceva scrie-mi dar nu spune nimănui... Mă vei între­ba poate de ce nu m’am adre­sat către persoane mai influ­ente decât tine — dar cu cât cineva e mai influent cu atât trebue să îmi calc mai mult pe inimă, pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări sufleteşti, la ce să te expui la oameni, care chiar prin vorba lor cred că-ţi fac o onoare dacă ţi-o adresează”. Nota deprimantă a acestei scrisori arată limpede că poe­tul se ciocnise puternic cu viaţa şi-i cunoscuse de acum asprimea. El cunoscuse, in­­e­­gală măsură, şi „persoane in­fluente” , pe Maiorescu, Iacob Negruzzi, directorul „Convorbi­­rilor Literare” şi alţii. Dar simţise deîndată ipocrizia a­­cestora, lipsa lor de înţelegere pentru artişti, dispreţul lor neţărmurit pentru valorile a­­devărate ale artei; încă din a­­ceastă epocă el se simte un străin în mijlocul „Junimii” ★ .Reîntors în 1674 in ţară, o­cupă postul de director al Bi­bliotecii Centrale din Iaşi şi pe urmă postul de revizor şco­lar în judeţele Iaşi şi Vaslui. Dar curând Eminescu îşi pierde şi acest post, începe pentru dânsul epoca unei crunte mizerii materiale. Rămas fără nici o posibili­tate de existenţă, este adă­postit şi hrănit un timp de Creangă, în mizera lui boj­deucă din mahalaua Ţicăului. Din această vreme datează una din cele mai impresio­nante scrisori ale poetului: „Rămas fără o poziţie mate­rială asigurată, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei. Cre­de, mă... că de azi sunt un om pierdut pentru societate. O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Poste­ritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mân­dru în sărăcia mea. M-am dis­preţuit, şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s’a coborât în mocirla vrem­u­rilor de azi”. Lucrează un timp la „Curie­rul de Iaşi” —­ „foaia vitelor de pripas” cum o numeşte el cu ironie. Dar în curând plea­că certat data această gazetă, în urma refuzului de a scrie un articol care să servească măruntelor interese comerci­ale ale patronului său. Lipsit de orice posibilitate de a-şi a­sigura o existenţă onestă, răbdând de foame zile întregi, el este silit să accepte oferta făcută de Slavici, de a veni la Bucureşti, în redacţia ziarului conservator „Timpul”. In 1377 îl găsim la Bucureşti în redacţia „Timpului”. Pentru un salariu de mizerie lucrează zi şi noapte, în condiţii de viaţă din cele mai grele. Este epoca în care poetul dărueşte literaturii noastre, printre al­tele, celebrele sale „Scrisori”, în care este exprimată scârba şi ura scriitorului împotriva societăţii burghezo-moşiereşti, societate care — cum arată poetul sugestiv şi lămurit — este duşmană a poporului, duşmană a artei, duşmană a poeziei. Aceasta este epoca cea mai dramatică din existenţa lui Eminescu. Asupra sa se exercită o du­blă presiune:­­materiali şi morală. Chinului vieţii de fiecare zi, otrăvită de cele mai mari lip­suri materiale cu putinţă, i se alătură presiunea exercitată asupra conştiinţei poetului — încă din epoca Iaşului — în cercul „Junimii”. Clanul cul­tural reacţionar al „Junimii” caută să frângă revolta so­cială a lui Eminescu, să­­ transforme intr’un serv al i­­deologiei ei, duşmănoasă po­porului. Este ciudată această pre­zenţă a poetului în cercul „Ju­nimii”. Ce l-a alăturat pe a­cest om purtând in suflet o mare furie împotriva exploa­tatorilor, de reprezentanţii cul­turali ai celor mai cinici ex­ploatatori ? Eminescu într’o scrisoare adresată lui Maiore­scu, în 1877, în care-i spune răspicat toate părerile lui de rău de a fi frecventat cercul „Junimii”, explică această participare, prin lipsa altui cerc in ca­re să-şi fi putut îm­părtăşi rodul muncii lui frene­tics de creator. „Căc­ nimic nu întrece ma­­halagism­ul ieşan — scrie E­­minescu — nici vorbăria goa­lă, înrădăcinată la „Junimea”, nici discuţia cam trivială, pe care onorabila societate, de câtăva vreme, o face să înflo­rească faţă de toate produc­ţiile literare. Pe de altă parte trebue în adevăr de ţinut în seamă că această societate este totuşi singura care arată OARE­CARE (sublinierea e a noa­stră I. V.) pricepere în ce pri­veşte produsele literare. De câtva timp această pricepere a devenit foarte strâmtă”... Eu din parte-mi, cred că am făcut câţiva paşi înainte, „Junimea” e de părere că am dat înapoi”. Cu privire la relaţiile care existau între Eminescu şi „junimişti”, G. Panu membru şi el al „Junimii” — arată în „Amintiri de la Junimea din Iaşi”, că erau foarte proaste, Eminescu era zeflemisit pen­tru patriotismul său, pentru dragostea lui faţă de popor, iar poetul nu rămânea dator cu răspunsurile cele mai dras­tice. „Eminescu trata cu mare asprime pe mulţi din „Juni­mea” — scrie G. Panu — iar cuvântul de proşti şi ignoranţi era la fiecare pas pe bu­zele sale”. Intre poet şi membrii „Ju­nimii” s’a dat în permanenţă o luptă, când surdă, când mai sgomotoasă. Nu era vorba nu­mai de zeflemelile junimişti­lor cu privire la patriotismul şi dragostea de popor a poe­tului. „Junimea” a încercat să secătuiască isvorul fierbinte de revoltă socială care cloco­tea în sufletul poetului. Din poeziile sale erau scoa­se, nu de puţine ori, pasagii întregi de critică violentă a societăţii (cum este cazul po­eziei „înger şi Demon” din care s-au scos strofe întregi cu conţinut revoluţionar, de­naturându-se fondul de idei al poemului) sau era îndem­nat să îndulcească expresii prea violente. Caragiale în „Două note” cu privire la viaţa lui Emine­scu arată sila cu care Emine­scu se supunea exigenţelor „Junimii” : „Versurile citate.... (e vorba de nişte versuri care au fost modificate de poet (n. n.) sunt exact acele pe care Eminescu le-a citit în „Junimea”. Mai târziu s’a fă­cut modificarea lor după ob­servaţiile şi cererea câtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simţea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude ale poetului. El — se ştie bine aceasta — a făcut concesiune delicateţîi acelora şi a’ngăduit să se toarne în veninul lui nativ şi sincer puţină apă de trandafir... dar nu din toată inima a făcut această conce­siune”... In această atmosferă de ze­flemea, pe de o parte, de in­gerinţe brutale in idrile şi textele sale, pe de altă parte, Eminescu se simte înăbuşit, nu mai poate scrie. Lucrul a­­cesta il mărturiseşte în urmă­toarea scrisoare către Iacob Negruzzi, directorul revistei „Convorbiri Literare” : „Spun drept — scrie poetul — că n’aveam de gând de a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram Junimii din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice râsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău”. Aceeaşi idee,­in cuvinte mult mai brutale şi mai ho­­tărite o găsim într’o poezie neterminată din această e­­pocă, aflată în manuscrisele poetului, ura lui împotriva societăţii care-i sileşte să-şi vlăguiască puterile în schimbul unei e­xistenţe mizerabile. „Tu trebue să-ţi închipueşti astăzi sub fi­gura mea, un om foarte obo­sit, de vreme ce sunt­ singur la negustoria asta de princi­pii şi peste aceasta un bolnav care ar avea nevoe de cel pu­ţin şase luni de repaos pen­tru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc în­tr’o muncă zadarnică, de şase ani mă sbat ca Intr’un cerc vi­cios în cercul acesta... de şase ani n’am­ linişte, n’am repao­­sul senin, de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică... (este vorba de poli­tica conservatorilor n. n.). Eu rămân cel mai amăgit în a­­facere, căci an a lucrat din convingere şi­ cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge, in opt ani de cârid m’am întors în România, decepţiunea a urmat la de­­cepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să’ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot urî, simt că am secat moraliceşte şi că mi ar trebui un lung, lung repaos ca sa-mi viu în fire. Şi cu zdrobiţi orânduiala cea c­­e lumea o împarte în mi, a devenit o realitate concretă in măreţele construcţii ale socialismului în Patria noas­tră. Exploatatorii milioanelor de oameni vor deveni dureroasă amintire a unui trecut de îm­pilare şi jaf, de dispreţ şi ură faţă de om, de dispreţ şi ură toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un ase­menea repaos nu-l pot avea nicăeri şi la nimeni. Sunt strij­­it, nu mă regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegra­mele Havas ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n’aş mai fi ajuns să trăesc”. Scrisoarea aceasta este unul din cele mai însemnate docu­mente rămase de la Eminescu. Ea ne lămureşte ce anume a stat la baza întregii activi­tăţi gazetăreşti a poetului, în ce fel a văzut Eminescu a­­ceastă participare a lui la po­litica partidului conservator. In ura sa împotriva bur­gheziei, şi datorită faptului că nu putea vedea în mişcarea muncitorească, în înfiripare, în epoca sa, marea forţă a viitorului. Eminescu a avut lai timp convingerea că par­tidul conservator este acela care va putea schimba în bine viaţa de mizerie a poporului, care în viziunea lui socială greşită se datora in mod ex­clusiv desvoltării capitalismu­lui şi burgheziei. Această cre­dinţă, greşită i-a făcut să primească influenţa dăună­toare a ideologiei conserva­toare, să accepte şi tutela pa­tronilor de la „Timpul” şi munca de salahor, crunt ex­ploatată, pe care o făcea. Iluzia dăunătoare pe care şi-a făcut-o cu privire la „bu­nele intenţii” ale conservato­rilor l-a făcut să se plece, din punct de vedere ideologic, în faţa unui exploatator sân­geros — moşierimea — să se lase la rândul său exploatat, atât în munca depusă, cât şi în ideile răspândite, cărora numele său le dădea un gir deosebit. In tot acest timp Eminescu nu a văzut, nici cârdăşia din­tre burghezie şi moşierime, dintre liberali şi conservatori, sub aparenta luptă dintre ei. In momentul când dezamă­girea lui devine conştientă, este prea târziu. Boala care-i mina organis­mul slăbit de muncă şi de lip­suri materiale izbucneşte cu violenţă în vara lui 1883. Peste şase ani, în Iunie 1889, moare. E dus la groapă in­tr’un sicriu sărăcăcios de brad, cumpărat prin colectă publică. A. Vlahuţă ne-a dăruit in însemnările sale cu privire la Eminescu, evocarea unui mo­ment deosebit de însemnat, grăitor în ceea ce priveşte con­cepţia acestuia asupra căilor de desvoltare ale poeziei în ţara noastră. Faptul deosebit de important pe care­­ sem­nalează Vlahuţă este MAREA IMPRESIE PE CARE A FA­­CUT-O ASUPRA LUI EMI­NESCU UN VOLUM DE VER­SURI REVOLUŢIONARE SO­CIALISTE — „Caetul roşu” al lui C. Miile. Intr’o seară, în epoca gazetăriei dela „Timpul”, în cadrul unei convorbiri cu Vlahuţă, Eminescu îi spune acestuia : — Uite, dintre tinerii de azi, ştii, cine dă semne c’are să fie un poet mare la noi? — Cine? — Miile. Da, da — adăugă Eminescu insistent — nu te uita. Miile e poet. In „Caetul roşu” al lui am găsit lucruri minunate, minunate!...” Miile nu a ajuns marele poet pe care-l vedea Emines­cu,din cauză că a trădat miş­carea muncitorească şi că a­­ceastă trădare i-a secat ta­lentul poetic, dar este deose­bit de semnificativ faptul că viitorul poeziei româneşti E­­minescu il vedea in poezia socialistă ce înmugurea la sfârşitul vieţii sale. Ochiul său sigur de mare poet, intre­zărise încă de pe atunci ma­rile perspective pe care le deschidea poeziei româneşti socialismul. Vorbind cu Înflăcărată ad­miraţie de un volum de porf­­me pătrunse de o puternică revoltă socială şi dragoste pentru popor, Eminescu îşi manifesta acea bogăţie su­fleteasca pe care exploatatorii nu­­ au putut-o nimici cu to­tul, şi care consta in furie împotriva jefuitorilor muncii poporului şi în dragoste fier­binte pentru acesta! La centenarul naşterii ma­relui poet avem marea bucu­rie de a fi împlinit visurile sale vagi, neconturate, cu pri­vire la viaţa mai bună a poporului Patriei sale şi cu privire la viitorul literaturii şi artei româneşti şi de a fi răzbunat­e prin lupta ne­curmată a poporului condus de clasa muncitoare şi de Partidul ei — acest odios asa­sinat al claselor escploa­­at­oa­re, săvârşit as­­ra unuia din cei mai iubiţi poeţi ai litera­turii noastre, îndemnul poetului, udă şi nedreaptă ori şi bogaţi”­ faţă de cultura adevărată ce exprimă năzuinţele milioane­lor de oameni. Nicicând, în Patria noastră, socialistă nn devenire, un ar­tist nu va mai avea soarta ne­fericită a lui Mihail Emi­nescu. „Ţii minte oare când te’ntrebai: Ce este omul ? Ce-i omenirea ? Ce-i adevărul ? Dumnezeirea ? Şi tu la nouri îmi arătai ? Dar credeam ambii în adevăr Sorbeam din aer ca din dreptate Priviam in soare ca’n libertate A fi credeam că-i un drept de fier (Amicului F. I.) Dar viaţa ii clatină curând din temelii aceste iluzii. El simte repede, pe propria lui piele, că în societatea domi­nată de burghezie şi moşieri­­me, singura libertate care mai este lăsată individului este libertatea de a crăpa de foame. Plecat la Viena şi Berlin pentru studii, el duce, în aceste mari oraşe ale Occi­dentului, o existenţă extrem de grea. întreţinerea pe care o primea de la părinţi era cu totul neîndestulătoare. Intr’o scrisoare din 1872 adresată acestora le scrie: „Vă spun drept că trăesc cu mare greu­tate. In momentul în care vă scriu aceste şiruri mă aflu în lipsă deplină de bani, aşa în­cât voi trebui ca mâine să împrumut dela cineva, deşi şi împrumutarea e grea, căci cunoscuţii mei, studenţi ca şi mine, n’au nici ei de unde”. Trebue subliniat faptul că în această epocă Eminescu este un colaborator perma­nent al „Convorbirilor Lite­rare” ca şi al altor ziare şi reviste. Dar pentru strădania lui intelectuală nu primea nici o răsplată materială. Nu se obişnuia, în societatea bur­ghezo-moşierească, răsplătirea muncii tinerelor talente. Râs­plata era „cinstea” de a cola­bora la „marile” publicaţii ale claselor stăpânitoare, şi perspectiva „renumelui” şi a „gloriei” viitoare. Până aproape de sfârşitul vieţii sale, chiar atunci când (Lu tudM țn* ■&'■* ywXwZJ M „•Vf. A WC jjiSvU ,­­—X« '•****) fî vr cJ± d ’„«UvA', cXj­ Viii Mcb ft cULfxi i,' vri c» î* Si ucc'. 3tf A fiul. W.41 / / -ey Si aLf-tu ry* Jl­­ti.fc.vwL ttd­tr. âă»u -cCri-v—' VTf . ( jdi1 nfoxiUi duMiA* c*yf «* « • » ‘ ... itcuwie , eLi Uc C&wui KCvUti jLuw (Fai bdir , f ~7//^ Sitt ~ v» St­ryt- 1 &.J «V ăL tZUw* ■* *** jfrJ 7** •ly­, fe.y c.A. dt idXST tM trtiU. B L~~ • ** ±r Iată o filă din manuscrisul poeziei „Umbre pe pânza vre­­mii”, una din variantele lui „împărat şi proletar”, poezie în care Eminescu a făcut un aspru rechizitoriu împotriva orânduirii burghezo-moşiereşti. Această variantă a fost ani îndelungaţi tăinuită masselor muncitoare de către criticii aflaţi în slujba exploatatorilor. cenaclul literar al moşierimii conservatoare.­intre visurile sale înflăcă­rate şi viaţa care-l înconjoară, ca şi viaţa pe care este silit s’o ducă, se cască o prăpastie, pe care nu o va face să dis­pară decât moartea. Scrisoarea mai pune în lu­mină demnitatea umană a poetului, care nu-i va părăsi o clipă, chiar atunci când po­vara uriaşă a vieţii în socie­tatea burgheză şi moşierea­scă, il sdrobeşte. „Şi tot m­ai bună soarta, decât la „Convorbiri” Ca nimeni să citească a tale izvodiri La ce să dai hârtia cu şiruri numărate Pe-a caracudei labe, păroase, nespălate. Să pierzi a ta viaţă Şi creerul îl storci Svârlind mărgăritare în troaca unor porci”. In aceeaşi măsură, existen­ţa pe care Eminescu o duce la „Timpul” este asemănătoare aceleia a unui condamnat la galere. Cât de mare a fost mizeria gazetarului salahorind pentru duşmanii poporului, pentru a putea să şi ţină viaţa cât de cât, ne-o mărturisesc rândurile scrise de Maiorescu la 4 Noembrie 1377 către Ia­cob Negruzzi în care criticul reacţionar, interesat in apa­riţia ziarului, alături de cei­laţi şefi ai partidului conser­vator, întreabă : „Cum st­ăm cu contribuţiile Timpului? Fă bine spune că trim­ea­tă banii adunaţi, lui Teodor Rosetti. Căci Eminescu continuă a muri de foame — agonia poe­ţilor români”. Lucrul acesta i se pare lui Maiorescu tot atât de firesc ca şi faptul că el merită să câştige între 5—6000 franci aur pe lună. I se pare acest lucru atât de firesc încât nici nu recurge la propriul lui bu­zunar pentru a alina suferin­ţele poetului, ci aşteaptă până ce ceilalţi şefi conservatori — tot atât de „darnici” ca şi el — îşi vor vărsa contribuţia în bani pentru ziarul partidului. In 1883, după şase ani de grea salahorie, poetul nu mai poate răbda această situaţie care-i ruinează sănătatea şi aşa şubrezită de boală, şi-şi dă demisia de la ziar. Este im­presionantă scrisoarea pe care cu puţin înainte o scrie prie­tenei sale Veronica Micle, în care poetul îşi exprimă des­­gustul şi ura faţă de conser­vatori, desam­ăgirea faţă de cercul conservator „Junimea", care i-a pervertit conştiinţa,

Next