Scȃnteia, ianuarie 1950 (Anul 19, nr. 1621-1646)
1950-01-16 / nr. 1634
Pag. 4 Şedinţa publică şeferi a Academiei S. I. R. consacrată aniversării a 111 de ani de la naşterea lui Mihail Eminescu (Urmare din pag. 1 a) Lecturile şi studiile sale îi îngăduiau lui Eminescu o necontenită lărgire a culturii sale şi a orizontului său poetic. Conferenţiarul a înfăţişat şi o altă mărturie elocventă asupra gradului în care Eminescu cunoştea — prin lecturi temeinice — epoci şi oameni. E vorba de puternicul poem „împăratul Proletar", în care descrierea Comunei din Paris, dovedeşte cunoaşterea epocii respective. Academicianul Barbu Lăzăreanu a încheiat arătând că în zilele noastre, zile măreţe ale construirii socialismului — la 130 de ani de la naşterea lui Eminescu — poeţii au o altă soartă decât aceea pe care i-a hărăzit-o regimul burghezo-moşieresc lui Eminescu. Azi, poeţii, ca şi toţi oamenii scrisului sunt învredniciţi cu nobilul titlu de „ingineri ai sufletelor omeneşti“, denumire pe care le-a dat-o marele conducător al popoarelor, Iosif Vissarionovici Stalin. • La sfârşit, poetul A. Toma a recitat poemul omagial „Lui Eminescu” — scris cu prilejul împlinirii a 100 ani de la naşterea marelui poet. Sosirea delegaţiei scriitorilor cehoslovaci care participă la festivităţile centenarului naşterii lui Eminescu Sâmbătă după amiază au sosit în Capitală membrii delegaţiei scriitorilor cehoslovaci, care participă la festivităţile din cadrul centenarului naşterii lui Eminescu. Delegaţia este compusă din: Moie Majerova, Ian Kostra, Pavel Bojar şi Vilem Zavada. Oaspeţii au fost întâmpinaţi pe aeroport de tov. Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din R.P., Mihai Beniuc, secretar al Uniunii Scriitorilor şi de alţi scriitori „Moştenirea literară a lui Eminescu“ — Conferinţa tov. Zafoaria Stancu — In cadrul manifestărilor organizate de Comitetul Naţional Jubiliar pentru sărbătorirea centenarului naşterii lui Mihail Eminescu. Sâmbătă după amiază tovarăşul Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din R.P.R., a conferenţiat în sala Dalles despre „Moştenirea literară a lui Eminescu“. După ce a arătat condiţiile în care are loc în Republica noastră Populară sărbătorirea unui veac de la naşterea marelui poet, conferenţiarul a subliniat importanţa deosebită pe care o are astăzi literatura ca armă de luptă ideologică împotriva imperialismului, împotriva claselor capitaliste exploatatoare. Conferenţiarul a arătat mai departe că marii clasici ai literaturii ruse şi ai literaturii altor popoare au fost scriitori progresişti pentru că în condiţiile de atunci ei au pus operele lor în slujba progresului. Vorbitorul a arătat apoi că în vreme ce în ţările imperialiste sau în cele mar shallizate marii clasici ai literaturii sunt cu totul dat uitării, în Uniunea Soviet, că operele acestora sunt răspândite în milioane şi milioane de exemplare. Urmând exemplul Uniunii Sovietice, în Republica noastră Populară au început să fie reeditate şi reconsiderate ştiinţific operele unor scriitori ca Ion Slavici, Vlahuţă, Caragiale, Creangă, Eminescu şi alţii. In regimul nostru de democraţie populară, pentru prima oară Eminescu este redat poporului în adevărata lui lumină. Poporul nostru, căruia Eminescu i-a lăsat opera sa literară, îl citeşte astăzi cu drag şi învaţă din scrierile sale cele mai bune să cunoască bogăţia limbii române, dragostea de Patrie, învaţă să-l urască pe asupritorii exploatatori de eri ai poporului nostruîncheind, tovarăşul Zaharia Stancu a arătat că Partidul clasei muncitoare din Republica noastră Populară a făcut posibil ca operele lui Eminescu să devină un bun al masselor muncitoare prin tot ceea ce conţin ele progresist şi uman. Poeziile.* „LIJI EMIRESCU” fie A. Toma și „sfarmat-am RÂNDUIREA CEA CRUDA.. de Dan Desiu, pe care le publicăm în acest număr,sunt reproduse din revista „ViataRomânească” nr. 12 Aniversarea lui Eminescu la uzina „21 Decembrie“ In sala de festivităţi a uzinei „21 Decembrie’, a avut loc ori o manifestare în cinstea aniversării centenarului naşterii lui Mihail Eminescu, organizată de elevii şcolii uzinei „21 Decembrie” cu concursul sindicatului întreprinderii. Au luat parte reprezentanţi ai organizaţiei de Partid, reprezentanţii Sindicatului Metalo-Chimic, muncitorii întreprinderii „21 Decembrie“, elevii şi profesorii şcolii. După conferinţa intitulată „Eminescu şi opera sa poetică“ a urmat un program de recitări din poeziile lui Mihail Eminescu, după care s’au citit versuri omagiale închinate poetului. Manifestarea s’a încheiat cu un bogat program de muzică populară românească executat de ansamblul Sindicatului Artiștilor Instrumentiști. . In cinstea sărbătoririi centenarului naşterii lui Mihail Eminescu vor apare In Editura de Stat MIHAIL EMINESCU : Poezii MIHAIL EMINESCU : Versuri alese (în limbile română şi maghiară) MIHAIL EMINESCU : Poezii (în limba germană) In Editura pentru Literatură şi Artă MIHAIL EMINESCU : Poezii (cuprinzând şi 20 de poezii postume) Un volum cuprinzând conferinţele despre Eminescu ţinute în cadrul sărbătoririi centenarului In Editura Tineretului MIHAIL EMINESCU : Făt-Frumos din lacrimă (basm) SCÂNTEIA Hi. IBM CÂTEVA MOMENTE DIN VIAŢA LUI EMINESCU de SOM VÎTNER Am în faţă două fotografii. Una este a unui tânăr de 19 ani, de o mare frumuseţe, cu un păr abundent lăsat să cadă în voie pe spate şi o frunte largă, cu liniile simetrice ale figurii subliniate, scoase în relief, de doi ochi mari, visători, deschişi larg spre lume, străluminaţi de o mare bucurie interioară, de încredere în sine şi în viaţă. Alături, o altă fotografie. Este a unui bărbat în plină maturitate. Aceleaşi plete bogate lăsate să cadă liber pe spate, aceeaşi frunte largă dominând o figură masivă şi delicată în acelaş timp. Dar câtă deosebire faţă de cealaltă imagine ! Nu din cauza mustăţii umbrind gura cu buzele fine şi care-i dărueşte un aer de bărbăţie şi maturitate. Deosebirea stă în ochi şi în privire. Omul acesta matur, adus puţin din spate parcă de o mare povară purtată vreme îndelungată, are o privire stinsă, ochii înfundaţi sub orbitele preeminente, vrând parcă să se piardă în fundul capului, să se depărteze de priveliştile lumii. Ochii sunt calmi şi visători, dar în alt chip decât la tânărul de 19 ani. Privirea lor nu mai caută înainte, setoasă de a cuprinde imaginile din jur, ci este parcă proectată înăuntru şi visul lor este un vis dureros, aproape un coşmar care a şters strălucirea ochilor, şi le-a dat o înfăţişare de cumplită oboseală. Amândouă fotografii îl înfăţişează pe acelaşi om, Mihail Eminescu, in două etape ale vieţii sale. Ce anume s’a întâmplat, ce evenimente dramatice au trecut peste viaţa acestui tânăr de 19 ani, pentru că la o distanţă de numai două decenii pe figura lui luminoasă să se aştearnă acel linţoliu ţesut din durere şi aprige frământări, pe care 1 vădeşte portretul poetului matur ? Este de ajuns să priveşti această din urmă fotografie, chiar dacă nu ai cunoaşte chinul vieţii lui Eminescu, pentru a-ţi da seama de minciunile sfruntate pe care aşa zisul său „protector”, Titu Maiorescu, le-a debitat imediat după moartea tragică a marelui poet. Mentorul reacţionarei „Junimi” şi al „Convorbirilor Literare’’, omul care câştiga câteva mii de franci aur pe lună, cu care s’ar fi putut ospăta din belşug şi îmbrăca zeci de Eminescu, vorbeşte astfel — cu cinică indiferenţă — de viaţa şi de nevoile poetului: „A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu înseamnă a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască, în accepţiunea materială a cuvântului, a avut întotdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a dispreţuit totdeauna... Să fi avut ca redactor al „Timpului” mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin , pentru micile lui trebuinţe materiale, tot atât era”.Impotriva acestei atitudini pune de neruşinare ciocoiască se ridică Ion Luca Caragiale, colaborator cu Eminescu la „Timpul” şi prietenul său, la Bucureşti. Intr’un articol, intitulat „Ironie”, scris cu prilejul unui an dela moartea poetului, Caragiale — referindu se la Maiorescu şi la cele spuse de el cu privire la viaţa lui Eminescu — notează: „îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi, dar ,trebue să spun odată, că poetul de care e vorba a trăit material rău: sărăcia lui nu este o legendă : a fost o nenorocită realitate și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu ! — adaugă enervat Caragiale — doar n’a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsii despre trista lui viaţă!... A trăit până mai ieri, aici, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Şie cine vrem noi să amăgim? Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două, trei funcţiuni care te-a avut — bibliotecar, apoi revizor şcolar — destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit... Poetul a trăit cum a murit — foarte nenorocit şi ca viaţă materială , copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul”. ,,Pe cine vrem noi să amăgim ?” scria plin de furie Caragiale, gândindu-se la manevra cu totul lipsită de abilitate, dar plină de dispreţ boieresc a lui Titu Maiorescu faţă de suferinţa poetului. Ei au vrut să amăgească poporul! — îi putem noi răspunde astăzi lui Caragiale. Nu l-au înşelat oare de atâtea ori în atâtea decenii? Nu i-au omorît fiii cu milioanele aşa cum l-au omorit şi pe Eminescu? Ridicând în slăvi imaginara şi mincinoasa „indiferenţă abstractă” a poetului, Titu Maiorescu, în numele clasei sale, încerca să se spele pe mâigii, ca Pillat din Ponţiu. Neputând arunca vina asupra nimănui, pentru că vinovaţi de viaţa chinuită a lui Eminescu erau exploatatorii care au stors ultima picătură de vlagă din mintea şi trupul trudit al poetului, Maiorescu aruncă întreaga vină pe comoda, abstracta, imaginara şi fără glas „indiferenţă” a lui Eminescu. Dar în amintirea oamenilor şi în documentele poetului au rămas înscrise etapele acestui asasinat lent la care a fost supus unul din cei mai mari poeţi ai poporului nostru, de către sălbatecii exploatatori ai celor ce muncesc. Viaţa lui Eminescu ilustrează din plin aceasta. ★ Poetul a intrat în viaţă cu tot avântul caracteristic adolescentului. Cutreera pădurile, îşi umplea ochii cu imaginile măreţe ale naturii şi asculta fermecat poveştile, poeziiie şi cântecul poporului, plin de clan, de optimism neţărmurit. In toamna anului 1867 începe o lungă călătorie, pe jos, prin ţară. Era însetat de a-şi cunoaşte ţara, de a cunoaşte viaţa oamenilor din popor, limba şi cultura poporului şi întreprinde lunga lui călătorie, la voia întâmplării, încrezător în desnodământul fericit al acestor peregrinări. Poetul are în această perioadă o mare încredere in viaţă, pe care o aminteşte in versuri închinate unui prieten din Blaj : devenise un poet prețuit de masse largi de cititori, Eminescu nu a primit — in afara salariului de mizerie, de la „Timpul” — nici un fel de plată pentru poeziile sau articolele publicate. In momentul în care Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia” ii trimite in 1883 onorariul cuvenit pentru câteva poezii publicate, Eminescu, copleşit de acest gest, îi scrie o scrisoare de fierbinte recunoştinţă in care consemnează cu uimire acest adevărat eveniment al carierii sale de scriitor: „Mulţumesc pentru onorariul trimis — cel întâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr’odată în viaţă”. Nu trebueşte altă mărturie, pentru denunţarea revoltătoarei atitudini a claselor exploatatoare faţă de artă şi faţă de artişti! In 1874 poetul scrie din Berlin, unui prieten, următoarele: „...am decis să mă’ntorc în ţară peste câtăva vreme şi să m’arunc iarăşi în valurile vieţii practice. Mi-e indiferent cum — eu şi aşa nu mai pot fi fericit în lume, iar muncind nu-mi vor lipsi trebuinţele de toate zilele, precum î mi lipsesc adeseori azi... Caută-mi o ocupaţiune la Iaşi — ea poate fi foarte modestă şi neînsemnată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin. De vei găsi ceva scrie-mi dar nu spune nimănui... Mă vei întreba poate de ce nu m’am adresat către persoane mai influente decât tine — dar cu cât cineva e mai influent cu atât trebue să îmi calc mai mult pe inimă, pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări sufleteşti, la ce să te expui la oameni, care chiar prin vorba lor cred că-ţi fac o onoare dacă ţi-o adresează”. Nota deprimantă a acestei scrisori arată limpede că poetul se ciocnise puternic cu viaţa şi-i cunoscuse de acum asprimea. El cunoscuse, inegală măsură, şi „persoane influente” , pe Maiorescu, Iacob Negruzzi, directorul „Convorbirilor Literare” şi alţii. Dar simţise deîndată ipocrizia acestora, lipsa lor de înţelegere pentru artişti, dispreţul lor neţărmurit pentru valorile adevărate ale artei; încă din această epocă el se simte un străin în mijlocul „Junimii” ★ .Reîntors în 1674 in ţară, ocupă postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi şi pe urmă postul de revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui. Dar curând Eminescu îşi pierde şi acest post, începe pentru dânsul epoca unei crunte mizerii materiale. Rămas fără nici o posibilitate de existenţă, este adăpostit şi hrănit un timp de Creangă, în mizera lui bojdeucă din mahalaua Ţicăului. Din această vreme datează una din cele mai impresionante scrisori ale poetului: „Rămas fără o poziţie materială asigurată, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei. Crede, mă... că de azi sunt un om pierdut pentru societate. O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. M-am dispreţuit, şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s’a coborât în mocirla vremurilor de azi”. Lucrează un timp la „Curierul de Iaşi” — „foaia vitelor de pripas” cum o numeşte el cu ironie. Dar în curând pleacă certat data această gazetă, în urma refuzului de a scrie un articol care să servească măruntelor interese comerciale ale patronului său. Lipsit de orice posibilitate de a-şi asigura o existenţă onestă, răbdând de foame zile întregi, el este silit să accepte oferta făcută de Slavici, de a veni la Bucureşti, în redacţia ziarului conservator „Timpul”. In 1377 îl găsim la Bucureşti în redacţia „Timpului”. Pentru un salariu de mizerie lucrează zi şi noapte, în condiţii de viaţă din cele mai grele. Este epoca în care poetul dărueşte literaturii noastre, printre altele, celebrele sale „Scrisori”, în care este exprimată scârba şi ura scriitorului împotriva societăţii burghezo-moşiereşti, societate care — cum arată poetul sugestiv şi lămurit — este duşmană a poporului, duşmană a artei, duşmană a poeziei. Aceasta este epoca cea mai dramatică din existenţa lui Eminescu. Asupra sa se exercită o dublă presiune:materiali şi morală. Chinului vieţii de fiecare zi, otrăvită de cele mai mari lipsuri materiale cu putinţă, i se alătură presiunea exercitată asupra conştiinţei poetului — încă din epoca Iaşului — în cercul „Junimii”. Clanul cultural reacţionar al „Junimii” caută să frângă revolta socială a lui Eminescu, să transforme intr’un serv al ideologiei ei, duşmănoasă poporului. Este ciudată această prezenţă a poetului în cercul „Junimii”. Ce l-a alăturat pe acest om purtând in suflet o mare furie împotriva exploatatorilor, de reprezentanţii culturali ai celor mai cinici exploatatori ? Eminescu într’o scrisoare adresată lui Maiorescu, în 1877, în care-i spune răspicat toate părerile lui de rău de a fi frecventat cercul „Junimii”, explică această participare, prin lipsa altui cerc in care să-şi fi putut împărtăşi rodul muncii lui frenetics de creator. „Căc nimic nu întrece mahalagismul ieşan — scrie Eminescu — nici vorbăria goală, înrădăcinată la „Junimea”, nici discuţia cam trivială, pe care onorabila societate, de câtăva vreme, o face să înflorească faţă de toate producţiile literare. Pe de altă parte trebue în adevăr de ţinut în seamă că această societate este totuşi singura care arată OARECARE (sublinierea e a noastră I. V.) pricepere în ce priveşte produsele literare. De câtva timp această pricepere a devenit foarte strâmtă”... Eu din parte-mi, cred că am făcut câţiva paşi înainte, „Junimea” e de părere că am dat înapoi”. Cu privire la relaţiile care existau între Eminescu şi „junimişti”, G. Panu membru şi el al „Junimii” — arată în „Amintiri de la Junimea din Iaşi”, că erau foarte proaste, Eminescu era zeflemisit pentru patriotismul său, pentru dragostea lui faţă de popor, iar poetul nu rămânea dator cu răspunsurile cele mai drastice. „Eminescu trata cu mare asprime pe mulţi din „Junimea” — scrie G. Panu — iar cuvântul de proşti şi ignoranţi era la fiecare pas pe buzele sale”. Intre poet şi membrii „Junimii” s’a dat în permanenţă o luptă, când surdă, când mai sgomotoasă. Nu era vorba numai de zeflemelile junimiştilor cu privire la patriotismul şi dragostea de popor a poetului. „Junimea” a încercat să secătuiască isvorul fierbinte de revoltă socială care clocotea în sufletul poetului. Din poeziile sale erau scoase, nu de puţine ori, pasagii întregi de critică violentă a societăţii (cum este cazul poeziei „înger şi Demon” din care s-au scos strofe întregi cu conţinut revoluţionar, denaturându-se fondul de idei al poemului) sau era îndemnat să îndulcească expresii prea violente. Caragiale în „Două note” cu privire la viaţa lui Eminescu arată sila cu care Eminescu se supunea exigenţelor „Junimii” : „Versurile citate.... (e vorba de nişte versuri care au fost modificate de poet (n. n.) sunt exact acele pe care Eminescu le-a citit în „Junimea”. Mai târziu s’a făcut modificarea lor după observaţiile şi cererea câtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simţea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude ale poetului. El — se ştie bine aceasta — a făcut concesiune delicateţîi acelora şi a’ngăduit să se toarne în veninul lui nativ şi sincer puţină apă de trandafir... dar nu din toată inima a făcut această concesiune”... In această atmosferă de zeflemea, pe de o parte, de ingerinţe brutale in idrile şi textele sale, pe de altă parte, Eminescu se simte înăbuşit, nu mai poate scrie. Lucrul acesta il mărturiseşte în următoarea scrisoare către Iacob Negruzzi, directorul revistei „Convorbiri Literare” : „Spun drept — scrie poetul — că n’aveam de gând de a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram Junimii din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice râsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău”. Aceeaşi idee,in cuvinte mult mai brutale şi mai hotărite o găsim într’o poezie neterminată din această epocă, aflată în manuscrisele poetului, ura lui împotriva societăţii care-i sileşte să-şi vlăguiască puterile în schimbul unei existenţe mizerabile. „Tu trebue să-ţi închipueşti astăzi sub figura mea, un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii şi peste aceasta un bolnav care ar avea nevoe de cel puţin şase luni de repaos pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc într’o muncă zadarnică, de şase ani mă sbat ca Intr’un cerc vicios în cercul acesta... de şase ani n’am linişte, n’am repaosul senin, de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decât politică... (este vorba de politica conservatorilor n. n.). Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci an a lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge, in opt ani de cârid m’am întors în România, decepţiunea a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să’ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot urî, simt că am secat moraliceşte şi că mi ar trebui un lung, lung repaos ca sa-mi viu în fire. Şi cu zdrobiţi orânduiala cea ce lumea o împarte în mi, a devenit o realitate concretă in măreţele construcţii ale socialismului în Patria noastră. Exploatatorii milioanelor de oameni vor deveni dureroasă amintire a unui trecut de împilare şi jaf, de dispreţ şi ură faţă de om, de dispreţ şi ură toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăeri şi la nimeni. Sunt strijit, nu mă regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Havas ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n’aş mai fi ajuns să trăesc”. Scrisoarea aceasta este unul din cele mai însemnate documente rămase de la Eminescu. Ea ne lămureşte ce anume a stat la baza întregii activităţi gazetăreşti a poetului, în ce fel a văzut Eminescu această participare a lui la politica partidului conservator. In ura sa împotriva burgheziei, şi datorită faptului că nu putea vedea în mişcarea muncitorească, în înfiripare, în epoca sa, marea forţă a viitorului. Eminescu a avut lai timp convingerea că partidul conservator este acela care va putea schimba în bine viaţa de mizerie a poporului, care în viziunea lui socială greşită se datora in mod exclusiv desvoltării capitalismului şi burgheziei. Această credinţă, greşită i-a făcut să primească influenţa dăunătoare a ideologiei conservatoare, să accepte şi tutela patronilor de la „Timpul” şi munca de salahor, crunt exploatată, pe care o făcea. Iluzia dăunătoare pe care şi-a făcut-o cu privire la „bunele intenţii” ale conservatorilor l-a făcut să se plece, din punct de vedere ideologic, în faţa unui exploatator sângeros — moşierimea — să se lase la rândul său exploatat, atât în munca depusă, cât şi în ideile răspândite, cărora numele său le dădea un gir deosebit. In tot acest timp Eminescu nu a văzut, nici cârdăşia dintre burghezie şi moşierime, dintre liberali şi conservatori, sub aparenta luptă dintre ei. In momentul când dezamăgirea lui devine conştientă, este prea târziu. Boala care-i mina organismul slăbit de muncă şi de lipsuri materiale izbucneşte cu violenţă în vara lui 1883. Peste şase ani, în Iunie 1889, moare. E dus la groapă intr’un sicriu sărăcăcios de brad, cumpărat prin colectă publică. A. Vlahuţă ne-a dăruit in însemnările sale cu privire la Eminescu, evocarea unui moment deosebit de însemnat, grăitor în ceea ce priveşte concepţia acestuia asupra căilor de desvoltare ale poeziei în ţara noastră. Faptul deosebit de important pe care semnalează Vlahuţă este MAREA IMPRESIE PE CARE A FACUT-O ASUPRA LUI EMINESCU UN VOLUM DE VERSURI REVOLUŢIONARE SOCIALISTE — „Caetul roşu” al lui C. Miile. Intr’o seară, în epoca gazetăriei dela „Timpul”, în cadrul unei convorbiri cu Vlahuţă, Eminescu îi spune acestuia : — Uite, dintre tinerii de azi, ştii, cine dă semne c’are să fie un poet mare la noi? — Cine? — Miile. Da, da — adăugă Eminescu insistent — nu te uita. Miile e poet. In „Caetul roşu” al lui am găsit lucruri minunate, minunate!...” Miile nu a ajuns marele poet pe care-l vedea Eminescu,din cauză că a trădat mişcarea muncitorească şi că această trădare i-a secat talentul poetic, dar este deosebit de semnificativ faptul că viitorul poeziei româneşti Eminescu il vedea in poezia socialistă ce înmugurea la sfârşitul vieţii sale. Ochiul său sigur de mare poet, intrezărise încă de pe atunci marile perspective pe care le deschidea poeziei româneşti socialismul. Vorbind cu Înflăcărată admiraţie de un volum de porfme pătrunse de o puternică revoltă socială şi dragoste pentru popor, Eminescu îşi manifesta acea bogăţie sufleteasca pe care exploatatorii nu au putut-o nimici cu totul, şi care consta in furie împotriva jefuitorilor muncii poporului şi în dragoste fierbinte pentru acesta! La centenarul naşterii marelui poet avem marea bucurie de a fi împlinit visurile sale vagi, neconturate, cu privire la viaţa mai bună a poporului Patriei sale şi cu privire la viitorul literaturii şi artei româneşti şi de a fi răzbunate prin lupta necurmată a poporului condus de clasa muncitoare şi de Partidul ei — acest odios asasinat al claselor escploaatoare, săvârşit asra unuia din cei mai iubiţi poeţi ai literaturii noastre, îndemnul poetului, udă şi nedreaptă ori şi bogaţi” faţă de cultura adevărată ce exprimă năzuinţele milioanelor de oameni. Nicicând, în Patria noastră, socialistă nn devenire, un artist nu va mai avea soarta nefericită a lui Mihail Eminescu. „Ţii minte oare când te’ntrebai: Ce este omul ? Ce-i omenirea ? Ce-i adevărul ? Dumnezeirea ? Şi tu la nouri îmi arătai ? Dar credeam ambii în adevăr Sorbeam din aer ca din dreptate Priviam in soare ca’n libertate A fi credeam că-i un drept de fier (Amicului F. I.) Dar viaţa ii clatină curând din temelii aceste iluzii. El simte repede, pe propria lui piele, că în societatea dominată de burghezie şi moşierime, singura libertate care mai este lăsată individului este libertatea de a crăpa de foame. Plecat la Viena şi Berlin pentru studii, el duce, în aceste mari oraşe ale Occidentului, o existenţă extrem de grea. întreţinerea pe care o primea de la părinţi era cu totul neîndestulătoare. Intr’o scrisoare din 1872 adresată acestora le scrie: „Vă spun drept că trăesc cu mare greutate. In momentul în care vă scriu aceste şiruri mă aflu în lipsă deplină de bani, aşa încât voi trebui ca mâine să împrumut dela cineva, deşi şi împrumutarea e grea, căci cunoscuţii mei, studenţi ca şi mine, n’au nici ei de unde”. Trebue subliniat faptul că în această epocă Eminescu este un colaborator permanent al „Convorbirilor Literare” ca şi al altor ziare şi reviste. Dar pentru strădania lui intelectuală nu primea nici o răsplată materială. Nu se obişnuia, în societatea burghezo-moşierească, răsplătirea muncii tinerelor talente. Râsplata era „cinstea” de a colabora la „marile” publicaţii ale claselor stăpânitoare, şi perspectiva „renumelui” şi a „gloriei” viitoare. Până aproape de sfârşitul vieţii sale, chiar atunci când (Lu tudM țn* ■&'■* ywXwZJ M „•Vf. A WC jjiSvU ,—X« '•****) fî vr cJ± d ’„«UvA', cXj Viii Mcb ft cULfxi i,' vri c» î* Si ucc'. 3tf A fiul. W.41 / / -ey Si aLf-tu ry* Jlti.fc.vwL ttdtr. âă»u -cCri-v—' VTf . ( jdi1 nfoxiUi duMiA* c*yf «* « • » ‘ ... itcuwie , eLi Uc C&wui KCvUti jLuw (Fai bdir , f ~7//^ Sitt ~ v» Stryt- 1 &.J «V ăL tZUw* ■* *** jfrJ 7** •ly, fe.y c.A. dt idXST tM trtiU. B L~~ • ** ±r Iată o filă din manuscrisul poeziei „Umbre pe pânza vremii”, una din variantele lui „împărat şi proletar”, poezie în care Eminescu a făcut un aspru rechizitoriu împotriva orânduirii burghezo-moşiereşti. Această variantă a fost ani îndelungaţi tăinuită masselor muncitoare de către criticii aflaţi în slujba exploatatorilor. cenaclul literar al moşierimii conservatoare.intre visurile sale înflăcărate şi viaţa care-l înconjoară, ca şi viaţa pe care este silit s’o ducă, se cască o prăpastie, pe care nu o va face să dispară decât moartea. Scrisoarea mai pune în lumină demnitatea umană a poetului, care nu-i va părăsi o clipă, chiar atunci când povara uriaşă a vieţii în societatea burgheză şi moşierească, il sdrobeşte. „Şi tot mai bună soarta, decât la „Convorbiri” Ca nimeni să citească a tale izvodiri La ce să dai hârtia cu şiruri numărate Pe-a caracudei labe, păroase, nespălate. Să pierzi a ta viaţă Şi creerul îl storci Svârlind mărgăritare în troaca unor porci”. In aceeaşi măsură, existenţa pe care Eminescu o duce la „Timpul” este asemănătoare aceleia a unui condamnat la galere. Cât de mare a fost mizeria gazetarului salahorind pentru duşmanii poporului, pentru a putea să şi ţină viaţa cât de cât, ne-o mărturisesc rândurile scrise de Maiorescu la 4 Noembrie 1377 către Iacob Negruzzi în care criticul reacţionar, interesat in apariţia ziarului, alături de ceilaţi şefi ai partidului conservator, întreabă : „Cum stăm cu contribuţiile Timpului? Fă bine spune că trimeată banii adunaţi, lui Teodor Rosetti. Căci Eminescu continuă a muri de foame — agonia poeţilor români”. Lucrul acesta i se pare lui Maiorescu tot atât de firesc ca şi faptul că el merită să câştige între 5—6000 franci aur pe lună. I se pare acest lucru atât de firesc încât nici nu recurge la propriul lui buzunar pentru a alina suferinţele poetului, ci aşteaptă până ce ceilalţi şefi conservatori — tot atât de „darnici” ca şi el — îşi vor vărsa contribuţia în bani pentru ziarul partidului. In 1883, după şase ani de grea salahorie, poetul nu mai poate răbda această situaţie care-i ruinează sănătatea şi aşa şubrezită de boală, şi-şi dă demisia de la ziar. Este impresionantă scrisoarea pe care cu puţin înainte o scrie prietenei sale Veronica Micle, în care poetul îşi exprimă desgustul şi ura faţă de conservatori, desamăgirea faţă de cercul conservator „Junimea", care i-a pervertit conştiinţa,