Sămănătorul, 1909 (Anul 8, nr. 1-51)
1909-06-14 / nr. 24
14 Iunie 1909. Anul VIII. — No. 24. SÃMANATORUL REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ REDACȚIA ȘI ADMINISTAȚIA B-dul Academiei, 3. BUCUREȘTI ABONAMENTUL ANUAL în țară .... ..................10 lei In străinătate...........................12 » «POPORANISMUL» LUI EMINESCU Multe dintre cele mai frumoase poesii ale lui Eminescu sunt în genul poporal nu numai ca limbă, ca ritma, ca rimă și ca temperament, ci și după felul de a gândi și de a simți ce se dă în ele pe față. La dânsul această potrivire cu felul poporal era voită dinadins. Pe când alții, cum erau Creangă, Ispirescu ori Sima al lui Ioan, au scris în genul poporal fiindcă, eștii din mijlocul poporului, rămăseseră țărani cu oarecare cultură și nu erau în stare să scrie altfel, Eminescu, care nu era eștt din mijlocul poporului, ținea să se potrivească întru toate cu poporul pentru că numai așa putea să străbată și să rămâie. «Pătura superpusă», din care eșise el, era în gândul lui ceva întâmplător, stricat și efemer ; tot stricat și efemer trebuia să fie deci și tot ceea ce se potrivia numai cu felul ei de a fi. Nu avem să scriem pentru ea, «apa, care curge», ci pentru întregul popor, «petrele, care rămân», și rostul întregei noastre lucrări intelectuale era să asimilăm «pătura superpusă» făcând-o de opotrivă cu massele mari ale poporului. Erau atunci, ba sunt chiar și azi oameni închipuiți, dar superficiali, care nu sunt în stare să înțeleagă rostul acestui fel de poporanism. Ei nu înțeleg nici rostul în viața noastră intelectuală al scriitorilor ca C. Negruzzi, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, V. Alexandri, A. Odobescu și al întregei lucrări pornite din «Junimea». Eminescu nu era însă «poporanist» numai pentru că voia să străbată și să rămâie. E în firea omenească pornirea de a împărtăși dureri și bucurii, și nu e nimic mai trist în viață decât să nu ai cui să te plângi și să nu dea nimeni parte la bucuriile tale. Eminescu avea multe dureri și puține bucurii, dar și unele, și altele erau mari. Cui să le împărtășească ? Acelora, pe care îi iubia și care puteau să-l înțeleagă, iar aceștia nu erau «pătura superpusă», căreia îi era prin întreaga lui fire străin și mai mult ori mai puțin nesuferit, ci poporul românesc cel adevărat și neprefăcut sub fel de fel de înrâuriri străine.