Steaua, 1975 (Anul 26, nr. 1-12)
1975-01-01 / nr. 1
eminescu faţă de literatura trecutului şi prezentului Poetul debuta în 1870 la Convorbiri literare cu două manifeste: Venere şi Madonă şi Epigonii, amîndouă rod al unei viziuni antitetice de sorginte romantică, dînd expresie unei personalităţi poetice pe deplin formate la 20 de ani. Profunzimea de gîndire, vastul orizont de cultură, forţa de transfigurare, stăpînirea unor comori de frumuseţe a limbii, recomandau talentul său de excepţie, care înţelegea de la început să se situeze faţă de înaintaşi, faţă de trecutul pe care-l învăluia într-un elan de iubire, şi implicit faţă de contemporani, judecaţi, mai totdeauna cu asprime, cu un scepticism aproape inflexibil. Epigonii punea în vedere o profesie de credinţă, dar, în acelaşi timp, o privire critică asupra literaturii române din deceniile precedente, apreciată nuanţat şi ideea de la care pornise, că „predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale.“ Aşa se explică pomenirea unor poeţi de mică însemnătate ca D. Ţichindeal, B. P. Mumuleanu, I. Prale, Daniil Scavinski, Al. Beldiman, Al. Sihleanu. Cu excepţia lui C. Bolliac şi A. Mureşanu, preţuiţi, cum spune poetul însuşi într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, nu pentru „meritul intern al lucrărilor lor“, ci pentru „naivitatea lor sinceră“, celelalte caracterizări izvorăsc dintr-un excelent simţ al valorii. După Al. Donici şi A. Pann, după Eliade, căruia îi dedică o strofă memorabilă, intuind măreţia, ca şi structura contradictorie a acestuia („Munte cu capul de piatră de furtune detunată, / Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată / Şi veghează o stîncă arsă dintre nouri de eres“), urmează V. Cîrlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu (o strofă), C. Negruzzi (o strofă), pentru ca şirul evocărilor (medalioanelor critice) să culmineze cu cele trei strofe consacrate lui V. Alecsandri, „acel rege al poeziei“, care domina viaţa literară a vremii. Eminescu nu ignoră, în afara istoricilor şi ideologilor (N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, A. Russo) nici un mare scriitor al generaţiei de la 1848, despre care-şi va spune părerea mai lămurit în publicistica sa politică şi culturală. Acele „zile de aur a scripturilor române“, în care s-au făurit vechile cronici şi tălmăciri bisericeşti, opera poeţilor „се-au scris o limbă ca un fagure de miere“, întruchipează pentru autorul Epigoniilor, alături de folclor, trecutul — izvor al literaturii naţionale, însufleţirea, sinceritatea, credinţa în ideal, tinereţea spiritului. Figura cea mai luminoasă, cea mai pură a epocii literare elfogiate este Bălcescu, absent în poemă, dar prezent în inima poetului, care-l înconjoară cu iubirea şi entuziasmul său. Autorul Istoriei Românilor sub Mihai Voievod Viteazul, „înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare şi c-o fantezie energică“ va fi admirat pentru opera lui istorică şi pentru frumuseţea limbii, care i se pare a atinge apogeul unei evoluţii fireşti, opusă diverselor sisteme lingvistice artificiale, condamnate de Eminescu împreună cu „Junimea“, în mod constant: „Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobşte de la 1560 începînd şi pînă astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, şi care astăzi e aproape uitată şi înlocuită cu «păsăreasca gazetarilor»“. O limbă modernă, capabilă să exprime noţiunile cele mai abstracte şi mai subtile: „N. Bălcescu e de altminterea o dovadă că limba românească pe vremea lui şi-nainte de dînsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gîndiri cît de înalte şi simţiri cît de adînci, încît tot ce s-a făcut de-atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei «pomădate» — au fost curat în dauna limbii noastre“. Redactorul ziarului Timpul deplînge decăderea generaţiei de la ’48, trădarea ideilor revoluţionare, fericindu-l pe Bălcescu de a fi murit, ca să nu mai vadă „făţărnicia şi micimea de suflet“ a panglicarilor politici. Ţinta atacului o constituie „formele fără fond“, ca şi în polemicile maioresciene: „Dumnezeu a fost îndurător şi l-au luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii, care au copilărit împreună cu dînsul şi în cercul lui de idei, le-au exploatat pe acestea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, îmbrăcînd cu dînsele nişte oameni de nimic“. Asupra lui Eliade, Eminescu a meditat încă din cea mai fragedă tinereţe (Os magna sonatorum, variantă a poeziei La Heliade este din 1866), apoi în Epigonii (1870), într-o postumă /La Moartea lui Eliade], 1872, şi în diferite articole. Meritele interne ale operei pe care le contesta în amintita scrisoare către I. Negruzzi (poate spre a capta bunăvoinţa acestuia, ca antipaşoptist), înlocuindu-le cu „sinceritatea naivă a simţirii“ (ca şi în cazul Bolliac şi A. Mureşanu), sînt în fapt recunoscute şi diferenţiate de erorile săvîrşite de întemeietorul Curierului românesc, mai ales în a doua jumătate a vieţii. Eminescu a avut conştiinţa rolului jucat de Eliade în făurirea literaturii şi culturii noastre moderne: „O orgă de aramă cu coarda temerară / Trezi-n sufletul nostru simţire de bărbat / Ca glasul Providenţei din stinsele decade / Astfel, s-auzi glasu-ţi bătrîne Eliade“. Contribuţia lui, mai cu seamă în domeniul limbii, este reliefată prin raportare la predecesori, (scriitorii Şcolii ardelene), caracterizaţi de poet cu fineţea spiritului disociativ: „Scrierile lui Petru Maior şi ale lui Şincai au tonul academic şi certăreţ, de predică; cei mai mulţi dintre cei vechi modulau fraza după cea latină“. Dar Eliade? „El» scria cum se vorbeşte; viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el limba s-a dezbărat de formele convenţionale de scriere ale evului mediu şi ale cărţilor ecleziastice, a devenit o unealtă sigură pentru mînuirea oricărei idei moderne. Din acest punct de vedere, Eliad a fost cel dintîi scriitor modern al românilor şi părintele acelei limbi literare pe care o întrebuinţăm azi.“. Nici teoriile lui filologice din tinereţe nu sunt mai prejos: „Prin gramatică sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didactice au dat fiinţă limbii ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la lumină între anii 30 şi 45 aproape tot ce s-a tradus mai bine în româneşte.“ Dar numai pînă la un anumit moment, cînd „pe la anul 1845 începe în mintea 4