Steaua, 1975 (Anul 26, nr. 1-12)

1975-01-01 / nr. 1

eminescu faţă de literatura trecutului şi prezentului Poetul debuta în 1870 la Convorbiri literare cu două manifeste: Venere şi Madonă şi Epigonii, amîndouă rod al unei viziuni antitetice de sorginte romantică, dînd expresie unei personalităţi poetice pe deplin formate la 20 de ani. Profunzimea de gîndire, vastul orizont de cul­tură, forţa de transfigurare, stăpînirea unor comori de frumuseţe a limbii, recomandau talentul său de excep­ţie, care înţelegea de la început să se situeze faţă de înaintaşi, faţă de trecutul pe care-l învăluia într-un elan de iubire, şi implicit faţă de contemporani, judecaţi, mai totdeauna cu asprime, cu un scepticism aproape in­flexibil. Epigonii punea în vedere o profesie de credinţă, dar, în acelaşi timp, o privire critică asupra literaturii române din deceniile precedente, apreciată nuanţat şi ideea de la care pornise, că „predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale.“ Aşa se explică pomenirea unor poeţi de mică în­semnătate ca D. Ţichindeal, B. P. Mumuleanu, I. Prale, Daniil Scavinski, Al. Beldiman, Al. Sihleanu. Cu excepţia lui C. Bolliac şi A. Mureşanu, preţuiţi, cum spune poetul în­suşi într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, nu pentru „meri­tul intern al lucrărilor lor“, ci pentru „naivitatea lor since­ră“, celelalte caracterizări izvorăsc dintr-un excelent simţ al valorii. După Al. Donici şi A. Pann, după Eliade, căruia îi dedică o strofă memorabilă, intuind măreţia, ca şi structura contradictorie a acestuia („Munte cu capul de piatră de furtune detunată, / Stă şi azi în faţa l­umii o enigmă nesplicată / Şi veghează­­ o stîncă arsă dintre nouri de eres“), urmează V. Cîrlova, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu (o strofă), C. Negruzzi (o strofă), pen­tru ca şirul evocărilor (medalioanelor critice) să culmi­neze cu cele trei strofe consacrate lui V. Alecsandri, „acel rege al poeziei“, care domina viaţa literară a vremii. Eminescu nu ignoră, în afara istoricilor şi ideo­logilor (N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, A. Russo) nici un mare scriitor al generaţiei de la 1848, despre care-şi va spune părerea mai lămurit în publicistica sa politică şi culturală. Acele „zile de aur a scripturilor române“, în care s-au făurit vechile cronici şi tălmăciri bisericeşti, opera poeţilor „се-au scris o limbă ca un fagure de mie­re“, întruchipează pentru autorul Epigoniilor, alături de folclor, trecutul — izvor al literaturii naţionale, în­sufleţirea, sinceritatea, credinţa în ideal, tinereţea spi­ritului. Figura cea mai luminoasă, cea mai pură a epocii li­terare elfogiate este Bălcescu, absent în poemă, dar pre­zent în inima poetului, care-l înconjoară cu iubirea şi entuziasmul său. Autorul Istoriei Românilor sub Mihai Voievod Viteazul, „înzestrat de natură c-o minte pă­trunzătoare şi c-o fantezie energică“ va fi admirat pen­tru opera lui istorică şi pentru frumuseţea limbii, care i se pare a atinge apogeul unei evoluţii fireşti, opusă diverselor sisteme lingvistice artificiale, condamnate de Eminescu împreună cu „Junimea“, în mod constant: „Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobşte de la 1560 începînd şi pînă astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, şi care astăzi e aproape uitată şi în­locuită cu «păsăreasca gazetarilor»“. O limbă modernă, capabilă să exprime noţiunile cele mai abstracte şi mai subtile: „N. Bălcescu e de altminterea o dovadă că limba românească pe vremea lui şi-nainte de dînsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gîndiri cît de înalte şi simţiri cît de adînci, încît tot ce s-a făcut de-atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei «pomădate» — au fost curat în dauna limbii noastre“. Redactorul ziarului Timpul deplînge decăderea generaţiei de la ’48, trădarea ideilor revoluţionare, feri­­cindu-l pe Bălcescu de a fi murit, ca să nu mai vadă „făţărnicia şi micimea de suflet“ a panglicarilor politici. Ţinta atacului o constituie „formele fără fond“, ca şi în polemicile maioresciene: „Dumnezeu a fost îndurător şi l-au luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii, care au copilărit împreună cu dînsul şi în cercul lui de idei, le-au ex­ploatat pe acestea, ca pe o marfă, cum au introdus for­mele goale ale occidentului liberal, îmbrăcînd cu dînsele nişte oameni de nimic“. Asupra lui Eliade, Eminescu a meditat încă din cea mai fragedă tinereţe (Os magna sonatorum, variantă a poeziei La Heliade este din 1866), apoi în Epigonii (1870), într-o postumă /La Moartea lui Eliade], 1872, şi în dife­rite articole. Meritele interne ale operei pe care le con­testa în amintita scrisoare către I. Negruzzi (poate spre a capta bunăvoinţa acestuia, ca antipaşoptist), înlocuin­­du-le cu „sinceritatea naivă a simţirii“ (ca şi în cazul Bolliac şi A. Mureşanu), sînt în fapt recunoscute şi di­ferenţiate de erorile săvîrşite de întemeietorul Curieru­lui românesc, mai ales în a doua jumătate a vieţii. Eminescu a avut conştiinţa rolului jucat de Eliade în făurirea literaturii şi culturii noastre moderne: „O orgă de aramă cu coarda temerară / Trezi-n sufletul nostru simţire de bărbat / Ca gl­asul Providenţei din stinsele decade / Astfel, s-auzi glasu-ţi bătrîne Eliade“. Contri­buţia lui, mai cu seamă în domeniul limbii, este relie­fată prin raportare la predecesori, (scriitorii Şcolii ardelene), caracterizaţi de poet cu fineţea spiritului disociativ: „Scrierile lui Petru Maior şi ale lui Şincai au tonul academic şi certăreţ, de predică; cei mai mulţi dintre cei vechi modulau fraza după cea latină“. Dar Eliade? „El» scria cum se vorbeşte; viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el limba s-a dezbărat de for­mele convenţionale de scriere ale evului mediu şi ale cărţilor ecleziastice, a devenit o unealtă sigură pentru mînuirea oricărei idei moderne. Din acest punct de ve­dere, Eliad a fost cel dintîi scriitor modern al românilor şi părintele acelei limbi literare pe care o întrebuinţăm azi.“. Nici teoriile lui filologice din tinereţe nu sunt mai prejos: „Prin gramatică sa eliminează din ortografia ro­mână toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didac­tice au dat fiinţă limbii ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la lumină între anii 30 şi 45 aproape tot ce s-a tradus mai bine în româneşte.“ Dar numai pînă la un anumit moment, cînd „pe la anul 1845 începe în mintea 4

Next