Steaua, 1979 (Anul 30, nr. 1-12)

1979-03-01 / nr. 3

ALECSANDRI ŞI EMINESCU ÎN PAGINILE TELEGRAFULUI ROMÂN Printre cei aproximativ 60 de scriitori şi publicişti moldoveni ale căror nume se întîlnesc in paginile Telegrafului Român, de la 1853 pînă astăzi, se impun, fără îndoială, cel al lui Vasile Alecsandri şi cel al lui Eminescu. Acum mai bine de 40 de ani, audiind cele din urmă prelegeri ale inegalabilului meu pro­fesor G. Ibrăileanu, am fost impresionat, în mod cu totul deosebit, de aprecierile de care se bucura, în lecţiile respective, activitatea glo­bală a lui Alecsandri, despre care venise vorba mai mult întîmplător. Ibrăileanu plecase de la cartea lui George Călinescu, Viaţa lui Eminescu, pe care o pre­zentase după cum se ştie, într-o frumoasă re­cenzie publicată în Adevărul literar şi artistic din 16 oct. 1932. Conţinutul cărţii îl obliga, oarecum, să urmărească, în mod cronologic, eta­pele mai importante din viaţa poetului precum şi modul în care opera sa a fost „receptată“ de contemporani. A venit vorba şi de atitu­dinea tinerilor de după 1880, în rîndul cărora se găseau Delavrancea şi Vlahuţă, care, ne­mulţumiţi de creditul acordat, în epocă, lui Eminescu, formulau rezerve serioase asupra va­lorii poeziei lui Alecsandri, pe care îl considerau inferior idolului lor. A intervenit în discuţie, ne spunea Ibrăileanu, omul cu cea mai mare auto­ritate în materie, Titu Maiorescu, să aplaneze conflictul. Dar răspunsul lui din articolul Poeţi şi critici (1886) nu i-a mulţumit pe tineri şi unii dintre aceştia au început să se îndoiască de valabilitatea aprecierilor conducătorului „Ju­nimii". Şi ne spunea Ibrăileanu, în continuare, Maiorescu nu putea da alt răspuns. Era convins şi el de superioritatea lui Eminescu dar nu putea comite „gafa“ de a susţine, pe faţă, lu­crul acesta, într-un articol sub semnătură pro­prie. N-a afirmat nici că Alecsandri ar fi mai mare decît Eminescu, din moment ce nu credea acest lucru, ci a lăsat să se înţeleagă că nu se poate face o comparaţie între cei doi scriitori din cauza unor deosebiri impor­tante care există între ei. Eminescu seamănă cu Leopardi, care ne-a lăsat un singur volum de poezii, toate de valoare deosebită, ade­vărate capodopere. Alecsandri, întocmai ca Victor Hugo, a scris o întreagă literatură şi, în plus, a descoperit şi a valorificat poezia populară, a creat un repertoriu dramatic naţional, s-a identificat cu idealurile de la 1848, 1859 şi 1877—1878. Pen­tru toate acestea, spunea Ibrăileanu, Alecsandri se bucura de o preţuire mai mare decît însuşi regele ţării, regalitatea lui literară de care a vorbit, cel dintîi, M. Eminescu, nu era o figură de stil. Am întreprins această excursie nu spre a ne îndepărta de subiectul propus ci tocmai pentru a sublinia elementele pentru care Alecsandri s-a bucurat de o popularitate neobişnuită şi în Transilvania, nu numai în Vechiul Regat. Paginile gazetei Telegraful Român ne stau mărturie, pentru aceasta, încă din primii ani de apariţie, mai precis, începînd cu 1855. In vremea copilăriei mele nu era serbare şco­lară, în Transilvania, în care să nu se recite versuri de ale lui Alecsandri. Nici un alt poet nu-l putea egala, din acest punct de vedere. Poezii ca Peneţ Curcanul, Odă statuii lui Mihai Viteazul, Altarul mănăstirii Putna ori Balcanul şi Carpatul, Deşteptarea României, Bălcescu mu­rind, Adio Moldovei, Sergentul, şi multe altele, pînă la epopeicele Dan căpitan de plai şi Sen­tinela romană, toate erau urmărite, cu emoţie, de publicul ocazional, iar numeroşii actori, din rîndul amatorilor, se întreceau în a interpreta cele mai variate roluri, de la Iorgu de la Sa­­dagura, din 1844, pînă la Horaţiu şi la Ovidiu, de după 1880. Piesele corale, cele mai obişnuite, erau des­prinse tot din opera poetică a lui Alecsandri: Hora Unirii, Cintecul gintei latine, Steluţa etc. în discuţiile dintre noi, Alecsandri avea mai mulţi susţinători decît Eminescu. Ne găseam, fără îndoială, în faţa unor ecouri tîrzii a im­presiei pe care bardul de la Mirceşti a lăsat-o asupra generaţiei Unirii, pe de o parte, ori asupra celei a independenţei, pe de altă parte, de care se lega şi momentul de la Montpellier, din anul 1878. In cazul lui Eminescu, punctul de plecare a fost, se înţelege, altul, determinat, oarecum, şi de epoca diferită în care începe să-i apară numele în gazeta sibiană. Fiind mai tînăr decît Alecsandri, cu aproximativ 32 de ani, el avea să-şi facă apariţia, în literatură, abia pe la mijlocul deceniului al şaptelea, al secolului tre­cut, în paginile revistei Familia şi, mai ales, începînd cu anul 1870, cînd devine colaborator al Convorbirilor literare din Iaşi. Receptivitatea poeziei lui Eminescu, în Tran­silvania, prezintă aspecte diverse şi ele au fost remarcate, într-un fel, de Elena Stan, în lu­crarea sa de doctorat1. De colaborări propriu­­zise nu poate fi vorba decît în paginile revistei lui Iosif Vulcan. Celelalte publicaţii ardeleneşti s-au mărginit, în general, să reproducă poezii publicate în altă parte, însoţindu-le, cîteodată, de unele aprecieri cu caracter general. Mai rar s-a întîmplat, cel puţin pînă în anul morţii poetului, ca ardelenii să vină cu caracterizări originale, ori, cînd acestea au existat, ele nu ne-au adus un punct de vedere vrednic de re­ţinut. Fac excepţie de la această constatare unele scurte prezentări de cărţi, de care vom aminti în continuare. Tot aşa nu se încadrează, în spusele de mai sus, cartea nesemnată a lui Alexandru Grama, Mihai Eminescu. Studiu critic, Blaj, 1891, îm­potriva căreia s-au ridicat toţi cei care s-au ocupat de poezia lui Eminescu. Cu deosebire importante sunt criticile aduse acestei cărţi de o serie de publicişti ardeleni, printre care po­menim pe G. Bogdan­ Duică2 şi pe Enea Hodoş1. Nu-l uităm, se înţelege, nici pe moldoveanul Alexandru Vlahuţă4. Enea Hodoş a dat locul cuvenit poeziei lui Eminescu în manualele şcolare pe care le-a publicat, dovedind prin aceasta o nouă atitu­dine împotriva judecăţilor lui Grama, după cum nu l-a iertat, pe autorul studiului de la Blaj, nici în cuvîntul introductiv, intitulat Notiţe despre Coşbuc la volumaşul lui George Coşbuc, Versuri şi proză, apărut în Caransebeş, în 1897, în Biblioteca noastră, nr. 3—4, p. 12, unde citim: „Cît s-a chinuit sînt vreo cinci ani de atunci, un oarecare „Studiu critic“ de la Blaj, să facă zgomot, spunînd într-o carte volu­minoasă cîte-n lună şi-n stele despre lucrarea primejdioasă şi despre viaţa nenorocită a poe­tului pesimist. Criticul fără nume de pe Tîr­nave, după ce a văzut stele verzi la cetirea versurilor adeseori păgîne, a depărtat de la sine duhul blîndeţelor, s-a lăsat robit numai de patima răzbunării şi a osîndit lucrarea în­treagă a poetului cu viaţa lui toată ... Şi ce-a folosit?“ Atitudinea total negativă, a lui Grama, faţă de poezia lui Eminescu, n-a putut determina un curent antieminescian nici măcar la Blaj, ca să nu mai vorbim de Transilvania întreagă. Este tocmai cazul să subliniem, dimpotrivă, faptul că interesul pentru această poezie a fost totdeauna viu, cum rezultă nu numai din presa de peste munţi ci şi din cartea citată a Elenei Stan5. Şi dacă ar fi să ne oprim la un exem­plu semnificativ, sub acest aspect, cred că el poate fi găsit în manualul Carte de cetire pentru a V-a clasă gimnazială şi alte şcoale medii (Sibiu, Tiparul şi editura lui W. Krafft, 1896), al profesorului blăjean Al. Vid­u, „în care Eminescu este reprezentat prin şase poezii (Ce te legeni...; O, rămîi; Mai am un singur dor; Singurătate; Scrisoarea II-a şi Călin), cel mai mare număr de poezii eminesciene înre­gistrat pînă atunci în cărţile de şcoală din Transilvania“8. Ne-am oprit, un moment, la aceste critici, deşi n-au apărut în paginile „Telegrafului Ro­mân”, din cauză că ele înlătură, în mod absolut, ideea potrivit căreia părerile lui Grama, asu­pra poeziei lui Eminescu, s-ar fi generalizat în Transilvania. Observăm, dimpotrivă, că aceste păreri se singuralizează, cu totul, izolîndu-l pe autorul lor nu numai de cei care s-au mai în­cumetat să emită judecăţi de valoare asupra operei eminesciene, ci chiar de cititorii obişnuiţi. Ardelenii au văzut în Eminescu, întocmai ca toţi cititorii de pretutindeni, din Moldova şi din Muntenia, nu numai pe cel mai mare poet român, ci şi pe cel mai strălucit reprezentant al conştiinţei unităţii noastre naţionale. Nu exagerăm, cîtuşi de puţin, cînd susţinem că acest curent, favorabil lui Eminescu, a fost sprijinit, în mare măsură, în Transilvania, de Telegraful Român, că ziarul sibian a secondat, în permanenţă, acţiunea iniţiată de Iosif Vul­can, în paginile revistei Familia, încă din anul 1866. Subiectul pe care ne-am angajat să-l tratăm, ar putea constitui, cum a şi constituit, parţial, tema unor teze de doctorat, a unor lucrări de adîncime, menite să ducă la rezultate dintre cele mai importante, mai ales în direcţia ra­porturilor dintre sibieni şi moldoveni, a unităţii noastre de simţire şi de acţiune. Telegrafului Român îi revine meritul, incon­testabil, de a fi urmărit, cu atenţia cuvenită, aprecierile făcute în epocă asupra poeziei lui Eminescu şi de a le fi difuzat în rîndul citi­torilor săi. Mai rar, s-au încercat, aşa cum spuneam mai sus, şi unele caracterizări proprii ale acestei poezii. De asemenea, trebuie subliniat faptul că în paginile acestei gazete au fost reproduse, une­ori, texte eminesciene necunoscute presei şi pu­blicaţiilor periodice din Moldova şi Ţara Ro­mânească, după cum, alteori, anume ediţie emi­nesciană s-a bucurat de aprecieri favorabile, în paginile Telegrafului, înainte ca alte ziare din ţară să fi semnalat apariţia ei. Traducerea poeziei Manuţa, a lui Schiller, difuzată, în vechiul Regat, abia în anul 1895.4

Next