Steaoa Dunărei, 1856 (Anul 2, nr. 1-68)

1856-01-05 / nr. 2

N 7 „gresului, ne voru veni de la sine, căci a„tunce dritul fiecăruiea va fi întemeiatu pe „dreptatea tuturor”. povățuească în .Legalitatea să ne „tate; legea la Romăni este totu una ca „și religia. Legalitatea dară să fie „Stepa care să lucească orizonul nostru, „care pre Romăni să'i ducă la limanul mîn tuirii și a fericirii generale, întocma ca „Steaoa din Vitleemu, care pre hagi, iau „dusu la leagănul lui Hristos!” Franeia. Sogheston dintia a utelii DFanatgii. Paris 1 Ianuari 1858. Ziua anului nou a fostu și este serbată de toți omenii. Bătrini și tineri, bogați și săraci, femei și copii-și mai cu seamă copii-toți salută sosirea anului, căci toți suceră, toți apiri la ceva mai bunu, și prin urmare toți speră, că durerile voru peri cu anul ce s'a dusu, și că celu nou, june și frumosu, sosește încununatu cu florile fericirei, cu ochii scînteindu de viață, cu scrisul pe buze și cu mănile pline de daruri și făgădueli. Cumu dar putemu serba mai bine această zi, de chitu lucrăndu, și lucrăndu pentru jurnalul Unirei! Stepa Dunării se ivi pe orizonul întunecatu al Romăniei, ca să anunție că se va lupta pentru unirea și independință Romăniloru. Fii dar bine-cuvăntată Stea a credinței, și facă cerul ca în anul acesta să vedemu pe toți Romănii, uninduse mănă cu mănă, inimă cu inimă, și siguri cu credință adevărată strămută munții și aprinde flacările cele sgince, să proclame într'unu singuru glasu unitu, și stă inceapă îndată printr'o lucrare unită, ceia ce'n anul trecutu a proclamatu ș'a 'nceputu singură Steoa Dunării. Asfelu, dar numai asfelu, săntemu încredințați, anu nou, că vomu întra cu tine în era cea nouă, după care necurmatu aspiră Romănia, și că vei oi menitu și tu a lua de la Romăni titlul gloriosu și nemuritoru de aanul întăiu Zioa aceasta este încă aniversara Negrii prochiemară independința Santului Domintu. (1864) Romănii sfirșiră anul 18553 prochiemăndu desto Fie ca în anul 1856 săbirea Negriloru nostri, putemu lucra și prochiema și autonomiea noastră. Coborindumă însă din domenul speranțeloru într'acela al facteloru, n'amu din nenorocire nimicu plăcutu a v'anunția pentru anul nou. Orizonul poligicu este și p'aci tare întunecatu, mai cu seamă de vr'o patru zile de căndu a eșitu la lumină vestita broșură întitulată „necesitatea unui congres” pentru a împăciui Europa, de unu omu de statuși despre care v'au vorbitu tote jurnalele Franceze și Engleze. Se știe, și se zice de cătră oamenii carii săntu bine înformați, că autorul acestii scrieri este însuși Imperatorul Napoleon; se poate clar înțălege culesnire cumu ea este ceștită și comentată, și către discuții, frici și speranțe a pricipuitu. Și adevăru cumu să nu se îngrijească cineva, căndu autorul acestii scrieri faimoase zice: „că Francia și Engliteza s'au asociatu nu numai fiindu că causa este dreaptă, ci fiindu că Rusia poate primi propunerile făcute ei, fără desonoare, precumm Englitera și Francia nu se înjosiră, ba încă și căștigară, perzăndu, una coloniile ei din America Nordului, și ceialaltă conchietele Republicel pr'ale Imperiului; și conchide propuindu o armistiție (atătu de multu dorită de Rusia) în unu congresu de suverani, carii că împace, în numele binelui comunu, nu numai neînțelegerea în chestie a Orientului, ci încă chestiile isvorite de la congresul Vienii; și toate și astele, adaogă autorul, toate interesele se potuîmpăciui. Prusia și Astriea voru redobăndi rolul loru înfluințătoriu compromisu acumu din ce în ce mai multu prin mișcări neisbutite. Rusiea își va relua cursul prosperitățiloru sale din năcu sporire mare și cu ocăniu auntru, și va lichidi, nore, tradițiile unei politici generoase, fosta concepută de Petru II; și totu d'odată folosul va fi mare și pentru alianța Anglo-Francă. Ea este eternă, însă, adaoge îndată autorul, n'ar fi pentru această alianță unu norocu bunu de a triumfa, tocmai în minutul căndu resbelul, ne mai putăndu ținti de căzu la sdrobirea flotei din marea Baltică, ar pune poate în vedere, oserbirele intereseloru și a stării aminloru populi?” Ceea ce contribui și mai tare a întuneca orizonul, este că cei carii pătrunau adesea cabineteloru afirmau, cu căteva zile naintea ivirei scrierii omului de statu, că silite fiindu, puterile ocidentale, din puntul de vedere politicu a transporta resbelul, în primăvara viitoare, pe marea Baltică, Napoleon voește tare pacea, și că lordul Palmerston ar fi respunsu că Anglia de va fi silită, va urma singură resbelul. Napoleon, mai zicu unii, a moștenitu predilecțiile pentru Rusia, căci este știutu că însuși resbelul de la 1812 a fostu făcutu de Napoleon I, cu unicul scopu de a sili pe Alecsandru I, a se alia cu elu. Napoleon al III, asemenea, chiar atunci căndu era candidatu al tronului și știa că guvernul rusescu este antipaticu Franciei, nu s'a pututu opri de a scrie două pagine în favorul politicei rusești și a sfîrși cu aceste cuvinte: „Orientul nu poate avea de căzu de la el”, (Nicolae) „îmbunătățirea ce așteaptă.” (*) Dacă dar, adaogă ei, a scosu acumu sabia din teacă contra Rusiei, cine ne asigură că n'a trasu totu cu scopul lui Napoleon 1? Ori și cumu însfărșitu, Napoleon este în posiție d priimi pacea, în ori care minutu Alecsandru al I va voi să priimească propunerile făcute lui. căndu Epglitera, mai cu seamă acumu căndu luarea Carsului ia tăiatu drumul Indiiloru, nu poate priimi pacea făra jicni cele mai mari interese ale ei. Pe lîng'acestea vinu și cheltuelile resbelului, pe care Rusia nu le poate plăti, și popurul Englezu, asemenea, nu se poate învoi, ca celu Francezu, a perde atăte milarde făr a dobăndi nici unu folosu, și aceasta ne o arată învederatu jurnalele Engleze care desbatu, comvatu și sfișăie pe toată ziua propunerile de pace ale „omului de statu.” Este poate de neapărată trebuință. Dle redactoru, să spuiu de la începutu cetitoriloru Sterii Dunării, că misia mea nu este de a scerie aci opiniile, mele individuale, ci numai de a vă înforma că nu se va putea mai bine și a scrie ceea ce se știe și se face aci în osebitele trepte ale societății. De îmi va fi ertatu, voiu spune din căndu în căndu impresiile mele, dar în asemenea casu voiu arăta îndată că descriu opinii și impresii individuale. Asfelu dar, silitu fiindu a dagherotipa, ca să zicu așa, opiniile și cuvintele unei societăți atătu de rarinate în păreri ca aceea a Franției, despre care vă voiu vorbi în următoarele epistole, rogu pe cetitorii Stelei, să nu se mire căndu voru găsi în corespondința mea feliurite contraziceri, căci a Datorie a mea este o maireceasta este misia ei, petu, a spune ce se știe, ce se crede și ce se face făr a sprijini nici o partidă, ș'a cetitoriloru de a face singresa, fiecare după natura dorințeloru ș'a convingeriloru sale, să revenimu dar la subiectul nostru, făcăndu și adunarea feliuriteloru opinii pentru contra resbelului, putemu zice, cu mai multiu cuvăntu de cătu ori și căndu proverbul Romănescu „nu se știe ca de pace.” în adevăru după pornirea D.D. Esterhazi și Seebach la Petersburgu, avurămu la întrarea oștiriloru din Crimea în Parisu, unu cuvăntu împărătescu resbelnicu. „Țara, zice Impăratul Napoleon, care " Des idées napoleoniennes. I P. 1, 192. 193, Edition „menține șase sute de mii de soldați, are înte„resu ca să fie acumu în Francia o armie numeroasă și resboită, gata de a merge unde va cere „trebuința.” Pentru cine această amenințare se întreabă toți? Și fiecare o traduce după dorințele sale. Pentru Prusiea zicu unii pentru Austriea respunde ceilalți, și unii mergu păn a zice că este o amenințare contra Engliterii, care nu voește și nu poate voi acuma pacea. Alții asemenea zicu că nu este nici o amenințare, ci numai unu simplu obiceiu al împăratului Napoleon de ași păstra în orice lucrare politica liberă; asfelu dar, zicu ei, după scrierea de pace trebuia unu cuvăntu pentru resboiu. Ce va eși din aceste tinderi arătu dă contrarii, și mă voiu sili a vomu vedea pănă în săfîrșitu, vă spune că tu se va putea mai navigea jurnaleloru ceea ce se lucrează. Deocamdată însă vă potu asigura că însuși Domnitorii nu știu astăzi multu mai multu de cătu poi unde mergu, cumu și cu cine voru merge, și care va fi sfîrșitul unui resbelu, întreprinsu cu atăta greutate și condusu cu atăte șovuri, sfărși, amu D. redactoru, o știre cetitorii Stelii Dunării. Păna nu foarte dureroasă pentru Eri, Romănii din Paris primiră o depeșă electrică, prin care li se făcu cunoscutu moartea compatriotului loru Ioan Voinescu, a căruia perdere este foarte simțitoare pentru Romăni, căci pe lăngă patriotismul seu, Voinescu era și în fruntea literaturei noastre, suspineloru de care morți și iubitul nostru istoric. Cuprinsu de patima esilații, de care muri Nicolae Bălcescu, Ioan Voinescu se dusesă la Raț, unde spera c'o climă mai dulce și va da puterea'și prelungi zilele celu puținu, pănă va putea să'și îmbrățișeze copilașii, și să'și dea sufletul în locul în care sî'a fostu priimitu. Săntu vr'o zece zile de căndu frații Golești, Ștefan și Nicolae, aflăndu că este tare bolnavu, se duseră îndată lăngă oratele loru de suferințe, contribui la aceasta--pătimașul se simți mai bine. După sosirea loru-poate că și vederea loru și asigurați de medicu, desperatu păn aci, că va mai trăi celu puținu căteva luni, ei se întoarseră la Paris. Însă a doua zi după sosirea loru primiră știre, că Voinescu a trecutu în lumea în care se speră, că cei carii au suferitu aici pentru omenire voru fi mai bine resplătiți. Frații Golești telegrafi cară în dacă a'i bălsămui trupul și a'l trimite la Paris, unde doria elu a fi înmormăntatu, în lipsa familiei sale dupe sănge, de cătră familiea sa dupre suferințe. Isgonitu din patrie de șepte ani, pe lăngă feliuritele privații cu care se lupta, căci era unul dintre cei mai săraci ai emigrației, elu îndura durerile cele mai cumplite, de dorul copilașiloru sei pe carii îi iubia nu numai ca unu tată ci ca o mumă. î Însă ce săntu acele suferințe pe lăngă cele ce a trebuitu a simți acestu părinte nenorocitu, în momentul căndu se imția că se duce de p'acestu pămăntu, știndu că lasă o familie numeroasă, fără tată, fără aliere, și fără nici unu sprijinu? A! Facă cerul ca celu puținu, în minutele din urmă să fi găsitu măngăierea în conștiința sa de Romănu, și în pilda ce văzu cu căteva zile mai nainte prin moartea esilatului Polonu, marele poetu Adam Mischiemisz. Acesta muri în căteva oare la Constantinopoli, unde era trimisu cu misie de guvernul Francezu, departe de copii seicarii suntuaci în Paris. Ei renaseră în adevăru orfani, însă Polonia îi adoptă îndată; și în 15 zile, de la tiolenii numai din Paris, ei fură înzestrați cu o sută de mii de franci. Intre junimea studioasă a cartierului Latina au fostu (astăzi la 5 Ianuari) o mare zilei, în care la secretele de 1848.