Teatrul, 1957 (Anul 2, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 7 - 44
are mereu înţelesul de „reducţie“, de „imbecilitate“. „Prostia“ numeşte diferitele manifestări de neînţelegere. Caragiale e pus să vorbească de exemplu despre „prostia frăţească“(specie nouă !) explicabilă printr-o iubire obtuză, deşi născută din intenţii cu totul lăudabile. Există apoi o „prostie subţire“ (nu e deloc sinonimul prostiei „cu pretenţii“) care poate să provină, de exemplu, din tirania prejudecăţilor în materie de artă. Teoriile „artistice“ sunt considerate — printr-o voinţă specială de prozaism — în aspectul lor strict literal şi constatăm că se dezumflă numaidecît. Dacă Eminescu nu „umblă“ pe pămînt (cum zice Maiorescu), replica lui Caragiale e convingătoare printr-o voită trivializare a conceptului : nu „umblă“ pe pămint, ci în zone de stratosferă, fiindcă are picioarele umflate de suferinţă, rănite de boală. Un simţ ascuţit al firescului răstoarnă propoziţiile demne de cea mai mare încredere, concluzii care ne apar de nezdruncinat. Este multă bunăvoinţă (spune Slavici, şi ar spune mai toată lumea) în iniţiativa lui Maiorescu de a oferi lui Eminescu o odaie în propria lui casă. Caragiale însă găseşte că mai „firesc“ ar fi ca marele poet să ofere o odaie ministrului. Privirea lui Caragiale nu e apăsată de prejudecăţi, e de o luciditate netulburată. In portretul trasat lui Slavici nu s-a strecurat nici o reavoinţă, cuvintele tari puse în seama lui Caragiale n-au înţelesul comun. Pe de altă parte,, n-ar fi drept nici să ne prefacem a nu băga de seamă intenţiile polemice ale lui Camil Petrescu, intenţii care se integrează în chip obişnuit metodei sale de lucru („Lucrez cu predilecţie în opoziţie cu ceva, întăritat să opun propria mea viziune, unei viziuni insuficiente, eronate, ori false cu totul...). Punctul de pornire e polemic în Danton, în Suflete tari. Ultima noapte de dragoste opune viziunea proprie scriitorului imaginii artificiale a războiului. Bălcescu: Un om între oameni combat în esenţă punctul de vedere maiorescian („calofil“) asupra paşoptiştilor (lipsa de „gramatică“ constituind un motiv de grave reproşuri). Fără a avea un caracter categoric şi integral, polemica de astăzi se adresează în o măsură apreciabilă amintirilor despre Caragiale ale lui Slavici (punct de vedere ce desemnează o întreagă mentalitate). In piesă, neînţelegerea e urmărită şi sub aspectul nepotrivirii temperamentale şi caracterologice dintre cei doi scriitori. Faţă de Slavici, care egrijuliu, cuminte, respectuos, ponderat, om care ştie bine ce are de făcut în viaţă, Caragiale este o explozie de nervi, inteligenţă şi energie. Caragiale e repezit, autoritar şi agresiv, contrariat că Slavici nu „pricepe“ nimic, că are idei mărginite, socotind şi chibzuind cu o nemaipomenită răbdare că artistul „trebuie să-şi cunoască lungul nasului“. Excepţiede la regulă nu trebuie să se întîmple, socoate el, nici dacă artistul e Eminescu. Slavici iubeşte claritatea, dar în înţelesul lui. Caragiale este el însuşi mintea cea mai clară pe care a cunoscut-o scrisul romînesc (s-a citat ca foarte caracteristică următoarea formulare din Corespondenţa lui Caragiale : „Că drept să-ţi spun... multe lucruri bune mi-ar fi plăcut şi mie, ca oricărui muritor, pe lumea asta, însă nici unul mai mult ca vorba pe d-asupra limpede dar adîncă la înţeles“). Slavici însă apare în piesă ca un om cu „principii“ clare, ce trebuie într-adevăr să fi adus la exasperare firea nerăbdătoare şi capricioasă a prietenului său Iancu. Pentru el e ipocrit Caragiale fiindcă spune prinţului Geanabey, unul din şefii partidului (şi spune de altfel cu o ironie cît se poate de transparentă), contrariul celor ce susţine, între amici, cu privire la un articol al prinţului. Pentru Slavici vina faptului că Eminescu e istovit, frînt în el însuşi, o poartă „nopţile nedormite“, „excesele“, ceea ce inspiră lui Caragiale o lecţie de „limbă romînească“.. Dacă Slavici vorbeşte de „excese“ înseamnă că nu ştie ce spune, trebuie să înveţe neapărat „romîneşte“ spre a nimeri sensul exact al cuvintelor. Legea lui Caragiale este convertirea emoţiei în luciditate, pudoarea sentimentelor exagerate. Cutremurat, îngheţat, năucit de versurile ce i le citeşte Eminescu înainte de a păşi definitiv în întuneric (versurile îi apar lui Caragiale, notează Camil Petrescu între paranteze, „ca o nălucire a morţii apropiate“), temîndu-se să nu trădeze cumva emoţia sub stăpînirea căreia se află, obiectează că „organele-sfărîmate“ nu e corect spus.