Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)
1882-12-09 / nr. 144
ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 8 fl. 60 cr., 8 luni 13. 76 cr. Pentru monarcia pe an 8 8., 6 luni 4 3., 8 luni 2 3 Pentru străinătate pe an 12 3., 6 luni 6 3., 3 luni 8 8. Sibiiu, Joi 9121 Decemvre 1882. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strana Măcelarilor Nr. 43. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXX Nr. 144. TELEGRAFUL ROMÂN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 cr., — de douő ori 12 cr., — de trei ori6 cr. rendat cu litere garmond — ți timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Daco-români suntem? în timpul din urmă titulatura aceasta, dedicată românilor, are mare trecere, fiarele maghiare fac multă reclamă pentru specialitatea aceasta de marfă politică. Nu seim ce căutare are înaintea cetitorilor acelor ziare, dar după reclama ce se face, trebue se presupunem, că cel puțin de „patrioții“ infalibili, trebue se fie gustată, ca unul din articolii cei mai căutați. Chiar și „Presse“ din Viena încă se vede a nu fi deplin emancipată de presupunerea că e bine a face us de daco-românismul nostru, deși în alt înțeles, deosebit de cel al fiarelor „patriotice“ de dincoace de Laita. Dar în cele din urmă daco-români ne țlic unii, daco-români ne zic alții. Ei bine daco-români suntem? Cu voia dură organe „patriotice“ și oficioase și cum mai sunteți, ar trebui se respundem, noi nici mai mult nici mai puțin: suntem dacoromâni toți românii, câți locuim în sinul și în giurul Carpaților. Carive sunt durerile că suntem daco-români ? Nu suntem noi de vină, dacă sântem daco-români. Este de vină Traian, care a așezat pe străbunii noștri în Dacia. Este de vină sciința care ne deosebesce astfel de alți frați ai noștri, bunăoară de macedoromâni Sânteți dtră de vină cari înșivă ne numiți așa. Noi ne numim din veacuri simplu, români. Nu înțelegem cum numirea aceasta poate da prilegiu la atâta frământare. Este așa de nevinovată, încât nu se poate ceva mai nevinovat și totuși atâta vorbă, atâtea învinuiri că românii sunt daco-români. Nu înțelegem ? Ba da, înțelegem, dar înțelegem din neodihna ce o vedem pronunțându se la diverse și dese ocasiuni. Acei ce se neodihnesc și se nelinișcesc, văd și ei, că în partea aceasta de loc între Tisa, Dunăre, Marea neagră și Dnistru suntem un popor compact de vre-o zece milioane cu aceeași limbă, cu aceleși obiceiuri, cu aceeași literatură și deduc din toate aceste, că noi, cei cari suntem în monarhia austro ungară, avem aspirațiuni centrifugale. După aceștia, ar fi bine, ca noi se adținem de naționalitatea noastră și se ne asimilăm, adecă se ne prefacem, bunăoară în maghiari. Numai așa ar înceta temerea, gândesc ei, că noi nu vom nÍ8ui la o „daco-romanie.“ Și ce zicem noi la presupunerile aceste dictate de o rea consciință? Noi am vărsat mult sânge pentru susținerea monarhiei în care trăim. Regimentele în prevalență românescă nici odată n’au dat dosul, sau au trecut în castre străine. Locuitorii cei de acasă nici când nu s’au subtras dela sarcinile statului, și totuși atâta neîncredere și atâtea suspecturi pentru o numire care, cum am zis, este nevinovată, ca toate numirile. Dar românii cer drepturi egale cu ceilalți locuitori din monarhie. Să fie aceasta un titlu de a fi lacsați de oameni rei ? Românii vor să ’și păstreze limba și obiceiurile strămoșeșci ca toți românii și cum se silesc toate popoarele din lumea civilisată. Să fie aceasta causa suspectărilor i înnegririlor câte se aruncă asupră ne, făcând din numirea, ce de altmintrea este o numire prin care ne deosebim de alți frați ai noștri din alte ținuturi, cari n’au aparținut Daciei de odinioară, un fel de stigmă de patrioți rei, în adevăr mare absurditate. Absurditatea însă ascunde un fariseism necăjit, care bine judecat,este cel mai învederat antipatriotism, antipatriotism în adevăratul înțeles al cuvântului. Dacă a dat cineva dovedi despre patriotism adevărat, apoi românii sunt cei dintâiu, cari s’au luptat sute de ani numai ca să poată fi adevărați fii ai patriei și nu numai deloți în patrie. Ei de o parte au îndurat cele mai mari nedreptățiri și de altă parte s’au luptat pentru patrie ca și când ei s’ar fi bucurat de cele dintâiu beneficii ale ei. Și pentru toate aceste resplata numai stigmatisarea să le fie ? Acei ce vreau să facă din numirea dacoromân o armă, cu care vor se lovească în români, sunt în adevăr mente copii, românul le mai zice și căpiați. Ei, vrând să le facă urgisită numirea cu care trebue să fie mândri, îmbulzesc cu stăruință necasificabilă pe români afară din patriotismul lor, dovedit cu atâta abnegațiune, nu de ani sau de ori, ci de secuii. Românii însă sunt cu mult mai cuminte. Vor lăsa să țiică cui cei place și neconturbați,și vor vedea de trebile lor. Revista politică. Sibiiu, în 8 Decemvre. Alarmările privitoare la un resboiu în perspectivă au devenit permanente. Din cele ce se scriu de la Berlin la „Köln. Zig.“, se vede, că descoperirile în privința înarmărilor ruseșci, în cercurile normative din Viena sunt foarte luate în considerațiune. Aci, deja de un timp oarecare, se nutresc îngrijiri mari din causa Rusiei. O încăierare nemijlocită cu imperiul țarilor, fără îndoială, nu e de temut, cu toate aceste pentru viitor trebue făcute pregătiri. „Vossische Zeitung“ spune de altă parte: „Dorința Rusiei de un resboiu în afară a ajuns pănă la nebunie. Asigurările țarului și ale guvernului său, precum și ale diplomației sale, că numai pacea o doresc, corespund planurilor bine chibzuite și sunt destinate a ascunde intențiunile adevărate ale Rusiei. Un modus vivendi între Rusia și Austria este cu neputință. Resboiul contra Austriei este deja decis în sferele cele mai înalte și nu va trece mult și, durere, va deveni faptă: în apropiere de Varșovia, lângă Wola și Powazki s-a construit o tabără șănțuită, de optzeci de mii de combatanți. Altă tabără, tot așa de mare, e construită la Grodno. Toți concediații de la artilerie și cavalerie sunt chemați; toate comandele de reservă au se fie puse pe picior de resboiu.“ „Vossische Zig“ mai are și alte detaiuri de natură alarmătoare despre urmările imperiului țarilor. Contele Herbert Bismarck, fiiul cancelarului, este trimis la Viena cu depeșe. Ziarele din Berlin observă cea mai adâncă tăcere asupra acestei misiuni, nu prea obicinuite în timpul telegrafului. Unele fiare presupun că misiunea fiiului cancelarului este a închide poarta unor pețitorii eventuale la Viena din partea Rusiei. Poate că depeșele conțin și alte lucruri, cari sânt mai grave ca pețitul eventual al Rusiei la Viena, Biațele berlineze dacă tac asupra misiunei fiiului lui Bismarck, nu încetează de a face front Rusiei. Scupștina Serbiei s’a deschis ca mare necas din lipsă de deputați. Discursul de tron cuprinde multe bune și frumoase, ziarele însă pare că au un presimț însuflător de îngrijire. Scriea că în Serbia este aproape o catastrofă, care amenință tronul regelui Milan, se repețesce prin uare. între Muntenegru și Turcia încă nu s’au descurcat lucrurile cu fruntariile. O telegramă dela Cetinje, din 19 Decemvre n., spune că negoțiările se vor începe intre guvern și delegatul turcesc preste puține zile. împedeca vor negoțările aceste înarmările muntenegrene mai departe? despre care o foaie oficială scriea, că deși Muntenegru vrea pacea trebue să le continue? Căci, zice foaia oficială, dacă îl va ataca cineva trebue să se apere. Bărbații de stat ai Franciei pipaé în toate părțile după compensa FOIȚA. Din poveștile uncheșului sfătos. Despre pomul crăciunului. *) (Urmare.) II. Ci că în vremile cele vechi, vechi de tot, oamenii fiind orbi adecă necunoscând adevărul luminat, căutau să se închine și ei la ceva, căci, de așa e omul făcut. Și nu care cumva astăzi este mai altfel? Nu vedem noi oare pe mulți, că deși creștini, deși oameni cu învățătură, unii se închină aurului, alții umblă cu plosca cu minciunile dela unul pănă la altul, ca să placă un sciu cui la care se închină ; eară alții se închină la sine însuși pentru procopseala cea mare ce cred ei că o au ? Și, cum a fisei, acei oameni neciopliți cum erau ei pe atunci, căutând să se închine la ceva, ce și-au nălucit ei, că numai începură a aduce rugăciuni, ba chiar și jertfe lemnelor și petrilor, își făcură adecă o lege. Și această lege de a se închina lucrurilor pământesci se numesce fetișism Atât i-a tăiat capul atât au făcut. S’au sculat alții, și socotindu se mai cuminte, le-a plesnit și lor prin cap, că ar fi bine să se închine la foc, la stele ori la soare, își făcură și ei lege; aceaste lege se numesce astrolatrie, sau închinare la stele. Și dacă am sta strîmb ca să judecăm drept, am vedea că aceștia ar avea teacă de dreptate; căci soarele pare a fi cel ce dă suflet la toată vietatea pe pământ, ba încă înviorează pănă și buruenile și toate iadurile. Eu când eram copil și învățam la școala dascălului Stan Lupescu, dela biserica Olteni, îmi aduc aminte, că ne adunam cete, cete de câte cinci ori șase copii, când era nor, recoare și ploua, și unii amenințam, picând: Treci Ploae, treci: Că te ajunge soarele, Și-ți tac picioarele, Cu un paiu, Cu un maiu Cu căciula lui Mihaiu Plină de mălaiu. Alții se rugau, și cuvântau: Eși soare, D’inchisoare De ’ncălcesce oase goale. Judecați d-voastră. Să nu fie oare acestea nesce remășițe din eresurile păgânilor, care să fi ajuns pănă la noi din copii în copii? Nu sciu dacă copiii crescuți și dădăciți de doici și guvernante nemțoaice sau franțuzoaice, mai țic în Ziua de astăzi astfel. Dacă am cunoștință că copiii poporului din mai multe locuri ale țării, țin cu sfințenie ceea ce au apucat din vechime. Dară se ne întoarcem la șiritenia noastră. Evreii, mai pricepuți decât neamurile păgâne, fiindcă trecuseră și prin ciur și prin dărman, adecă văzuseră multe, pățiseră multe și se adăpaseră din învățăturile magiilor, începură a alege neghina din mazăre. Ei își închipuiră că trebue să fie cineva care a făcut toate văzutele și nevăzutele, că trebue să fie o putere care să fi făcut cerul și pământul cu tot ce se află pe dânsule, și se închinară unui singur Dumnezeu- Legea lor se numesce Monoteism. Tot așa se numesce și legea creștinească. Evreii să țin și pănă în Ziua de astăzi de această credință, băț, băț, cum să zice. Grecii, mai adunând de ici, mai culegând de calea, și mai născocind și ei câte ceva, mi-și închipuiră o lege, alcătuită din o adunătură de zei și zeițe, tot unul și unul. Ei le făcură cuib, — și încă cuib zeesc, — pe muntele Olimp, și deferă fiecărui zeu și fiecărei zeițe câte o slujbă; vezi, Doamne, ca să nu se mănie și să nu se învrăjbească. Legealor se numesce Politeism, adecă a multor zei. După Greci veniră și Romanii. Aceștia mai credec, decât Grecii, să întinseră pănă unde și-a înțărcat dracul copiii. Și așa fiind, e lucru învederat că au cuprins o mulțime de țări și de cetăți. Deci, cum s’ar fi putut pare să rămâe ei mai pe jos decât alții cu ale legii, căci dele deduse și lor Dumnezeu cap. Și așa pe lângă zeii și zeițele ce apucară ei dela bunii și străbunii lor, primiră toate credințele deșarte alș i) „Convorbiri literale.“