Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)

1882-12-09 / nr. 144

ABO­NAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 8 fl. 60 cr., 8 luni 1­3. 76 cr. Pentru monarc­ia pe an 8 8., 6 luni 4 3., 8 luni 2 3 Pentru străinătate pe an 12 3., 6 luni 6 3., 3 luni 8 8. Sibiiu, Joi 9121 Decemvre 1882. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47 Corespondențele su­nt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strana Măcelarilor Nr. 43. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXX Nr. 144. TELEGRAFUL ROMÂN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 cr., — de douő ori 12 cr., — de trei or­i6 cr. rend­at cu litere garm­ond — ți timbru de 30 cr. pentru fie­care publicare. Daco-români suntem? în timpul din urmă titulatura aceasta, dedicată românilor, are mare trecere, f­iarele maghiare fac multă reclamă pentru specialitatea aceasta de marfă politică. Nu seim ce cău­tare are înaintea cetitorilor acelor ziare, dar după reclama ce se face, trebue se presupunem, că cel puțin de „patrioții“ infalibili, trebue se fie gustată, ca unul din articolii cei mai căutați. Chiar și „Presse“ din Viena încă se vede a nu fi deplin emancipată de presupunerea că e bine a face us de daco-românismul nostru, de­și în alt înțeles, deosebit de cel al fiarelor „patriotice“ de dincoace de Laita. Dar în cele din urmă daco-români ne țlic unii, daco-români ne zic alții. Ei bine daco-români suntem? Cu voia dură organe „patriotice“ și oficioase și cum mai sunteți, ar trebui se respundem, noi nici mai mult nici mai puțin: suntem daco­români toți românii, câți locuim în sinul și în giurul Carpaților. Cari­ve sunt durerile că suntem daco-români ? Nu suntem noi de vină, dacă sân­­tem daco-români. Este de vină Traian, care a așezat pe străbunii noștri în Dacia. Este de vină sciința care ne deosebesce astfel de alți frați ai no­ștri, bună­oară de macedo­români Sânteți dtră de vină cari înșivă ne numiți așa. Noi ne numim din vea­curi simplu, români. Nu înțelegem cum numirea acea­sta poate da prilegiu la atâta frămân­tare. Este așa de nevinovată, încât nu se poate ceva mai nevinovat și to­tuși atâta vorbă, atâtea învinuiri că românii sunt daco-români. Nu înțelegem ? Ba da, înțelegem, dar înțelegem din neodihna ce o ve­dem pronunțându se la diverse și dese ocasiuni. Acei ce se neodihnesc și se nelinișcesc, văd și ei, că în partea aceasta de loc între Tisa, Dunăre, Ma­rea­ neagră și Dnistru suntem un po­por compact de vre-o zece milioane cu aceeași limbă, cu aceleși obiceiuri, cu aceeași literatură și deduc din toate aceste, că noi, cei cari suntem în monarh­ia austro ungară, avem as­­pirațiuni centrifugale. După aceștia, ar fi bine, ca noi se adțin­em de naționalitatea noastră și se ne asimilăm, adecă se ne prefacem, bună­oară în maghiari. Numai așa ar înceta temerea, gândesc ei, că noi nu vom nÍ8ui la o „daco-romanie.“ Și ce zicem noi la presupunerile aceste dictate de o rea consciință? Noi am vărsat mult sânge pentru susținerea monarh­iei în care trăim. Regimentele în prevalență românescă nici odată n’au dat dosul, sau au tre­cut în castre străine. Locuitorii cei de a­casă nici când nu s’au subtras dela sarcinile statului, și totuși atâta neîncredere și atâtea suspecturi pen­tru o numire care, cum am zis, este ne­vinovată, ca toate numirile. Dar românii cer drepturi egale cu ceilalți locuitori din monarh­ie. Să fie aceasta un titlu de a fi lacsați de oameni rei ? Românii vor să ’și păstreze limba și obiceiurile strămoșeșci ca toți ro­mânii și cum se silesc toate popoarele din lumea civilisată. Să fie aceasta causa suspectărilor i înnegririlor câte se aruncă asupră ne, făcând din numirea, ce de altmintrea este o numire prin care ne deosebim de alți frați ai noștri din alte ținu­turi, cari n’au aparținut Daciei de odi­nioară, un fel de stigmă de patri­oți rei, în adevăr mare absurditate. Ab­surditatea însă ascunde un fariseism ne­căjit, care bine judecat,este cel mai înve­derat a­n­ti­p­at­ri­o­t­i­sm, antipatrio­­tism în adevăratul înțeles al cuvân­tului. Dacă a dat cineva dovedi despre patriotism adevărat, apoi românii sunt cei dintâiu, cari s’au luptat sute de ani numai ca să poată fi adevărați fii ai patriei și nu numai deloți în pa­trie. Ei de o parte au îndurat cele mai mari nedreptățiri și de altă parte s’au luptat pentru patrie ca și când ei s’ar fi bucurat de cele dintâiu be­neficii ale ei. Și pentru toate aceste resplata numai stigmatisarea să le fie ? Acei ce vreau să facă din numi­rea daco­român o armă, cu care vor se lovească în români, sunt în ade­văr mente copii, românul le mai zice și căpiați. Ei, vrând să le facă urgi­sită numirea cu care trebue să fie mândri, îmbulzesc cu stăruință nec­asi­­ficabilă pe români afară din patriotis­mul lor, dovedit cu atâta abnegațiune, nu de ani sau de ori, ci de secuii. Românii însă sunt cu mult mai cu­minte. Vor lăsa să țiică cui cei place și neconturbați,­­și vor vedea de trebile lor. Revista politică. Sibiiu, în 8 Decemvre. Alarmările privitoare la un res­­boiu în perspectivă au devenit per­manente. Din cele ce se scriu de la Berlin la „Köln. Zig.“, se vede, că descoperirile în privința înarmări­lor ruseșci, în cercurile norma­tive din Viena sunt foarte luate în considerațiune. Aci, deja de un timp oare­care, se nutresc îngrijiri mari din causa Rusiei. O încăierare nemijlocită cu imperiul țarilor, fără îndoială, nu e de temut, cu toate ace­ste pentru viitor trebue făcute pre­gătiri. „Vossische Zeitung“ spune de altă parte: „Dorința Rusiei de un resboiu în afară a ajuns pănă la nebunie. Asigurările țarului și ale guvernului său, precum și ale diplo­mației sale, că numai pacea o doresc, corespund planurilor bine chibzuite și sunt destinate a ascunde intențiunile adevărate ale Rusiei. Un modus vi­vendi între Rusia și Austria este cu neputință. Resboiul contra Austriei este deja decis în sferele cele mai înalte și nu va trece mult și, durere, va deveni faptă: în apro­­piere de Varșovia, lângă Wola și Po­­wazki s-a construit o tabără șănțuită, de optzeci de mii de combatanți. Altă tabără, tot așa de mare, e construită la Grodno. Toți concediații de la arti­lerie și cavalerie sunt chemați; toate comandele de reservă au se fie puse pe picior de resboiu.“ „Vossische Zig­“ mai are și alte detaiuri de na­tură alarmătoare despre urmările im­periului țarilor. Contele Herbert Bismarck, fiiul cancelarului, este trimis la Viena cu depeșe. Z­iarele din Berlin observă cea mai adâncă tăcere asupra acestei misiuni, nu prea obicinuite în timpul telegrafului. Unele­­ fiare presupun că misiunea fiiului cancelarului este a închide poarta unor pețitorii even­tuale la Viena din partea Rusiei. Poate că depeșele conțin și alte lu­cruri, cari sânt mai grave ca pețitul eventual al Rusiei la Viena, Biațele berlineze dacă tac asupra misiunei fiiului lui Bismarck, nu încetează de a face front Rusiei. Scupștina Serbiei s’a deschis ca mare necas din lipsă de deputați. Dis­cursul de tron cuprinde multe bune și frumoase, ziarele însă pare că au un presimț însuflător de îngrijire. Scriea că în Serbia este aproape o catastrofă, care amenință tronul regelui Milan, se re­­pețesce prin u­­are. între Muntenegru și Turcia încă nu s’au descurcat lucrurile cu fruntariile. O telegramă dela Cetinje, din 19 Decemvre n., spune că negoțiă­­rile se vor începe intre guvern și de­legatul turcesc preste puține z­ile. îm­­pedeca vor negoțările aceste înarmă­rile muntenegrene mai departe? des­pre care o foaie oficială scriea, că de­și Muntenegru vrea pacea trebue să le continue? Căci, zice foaia oficială, dacă îl va ataca cineva trebue să se apere. Bărbații de stat ai Franciei pi­paé în toate părțile după compensa­ FOIȚA. Din poveștile uncheșului sfătos. Despre pomul crăciunului. *) (Urmare.) II. Ci că în vr­emile cele vechi, vechi de tot, oamenii fiind orbi adecă necu­­noscând adevărul luminat, căutau să se închine și ei la ceva, căci, de­ așa e omul făcut. Și nu care cum­va astăzi este mai altfel? Nu vedem noi oare pe mulți, că deși creștini, deși oameni cu învățătură, unii se în­chină aurului, alții umblă cu plosca cu minciunile dela unul pănă la altul, ca să placă un sciu cui la care se în­chină ; eară alții se închină la sine însuși pentru procopseala cea mare ce cred ei că o au ? Și, cum a fi­sei, acei oameni necio­pliți cum erau ei pe atunci, căutând să se închine la ceva, ce și-au nălucit ei, că numai începură a aduce rugă­ciuni, ba chiar și jertfe lemnelor și petrilor, își făcură adecă o lege. Și această lege de a se închina lucruri­lor pământesci se numesce fetișism Atât i-a tăiat capul atât au făcut. S’au sculat alții, și socotindu se mai cu­minte, le-a plesnit și lor prin cap, că ar fi bine să se închine la foc, la stele ori la soare, își făcură și ei lege; aceaste lege se numesce astro­­latrie, sau închinare la stele. Și dacă am sta strîmb ca să ju­decăm drept, am vedea că aceștia ar ave­a teacă de dreptate; căci soarele pare a fi cel ce dă suflet la toată vieta­tea pe pământ, ba încă înviorează pănă și buruenile și toate iadurile. Eu când eram copil și învățam la școala dascălului Stan Lupescu, dela biserica Olteni, îmi aduc aminte, că ne adunam cete, cete de câte cinci ori șase copii, când era nor, recoare și ploua, și unii amenințam, picând: Treci Ploae, treci: Că te ajunge soarele, Și-ți tac picioarele, Cu un paiu, Cu un maiu Cu căciula lui Mihaiu Plină de mălaiu. Alții se rugau, și cuvântau: Eși soare, D’inchisoare De ’ncălcesce oase goale. Judecați d-voastră. Să nu fie oare acestea nesce remășițe din ere­surile păgânilor, care să fi ajuns pănă la noi din copii în copii? Nu sciu dacă copiii crescuți și dădăciți de doici și guvernante nem­țoaice sau franțuzoaice, mai ț­ic în Z­iua de astăzi astfel. Dacă am cu­­noștință că copiii poporului din mai multe locuri ale țării, țin cu sfințenie ceea ce au apucat din vechime. Dară se ne întoarcem la șiritenia noastră. Evreii, mai pricepuți decât nea­murile păgâne, fiindcă trecuseră și prin ciur și prin dărman, adecă vă­zuseră multe, pățiseră multe și se adăpaseră din învățăturile magiilor, începură a alege neghina din mazăre. Ei își închipuiră că trebue să fie ci­neva care a făcut toate văzutele și nevăzutele, că trebue să fie o putere care să fi făcut cerul și pământul cu tot ce se află pe dânsule, și se închi­nară unui singur Dumnezeu- Legea lor se numesce Monoteism. Tot așa se numesce și legea creștinească. Evreii să țin și pănă în Ziua de astăzi de această credință, băț, băț, cum să zice. Grecii, mai adunând de ici, mai culegând de calea, și mai născocind și ei câte ceva, mi-­și închipuiră o lege, alcătuită din o adunătură de zei și zeițe, tot unul și unul. Ei le făcură cuib, — și încă cuib zeesc, — pe muntele Olim­p, și deferă fiecărui zeu și fiecărei zeițe câte o slujbă; vezi, Doamne, ca să nu se mănie și să nu se învrăjbească. Legea­lor se nu­mesce Politeism, adecă a mul­tor zei. După Greci veniră și Romanii. Aceștia mai cred­ec, decât Grecii, să întinseră pănă unde și-a înțărcat dra­cul copiii. Și așa fiind, e lucru înve­derat că au cuprins o mulțime de țări și de cetăți. Deci, cum s’ar fi putut pare să rămâe ei mai pe jos decât alții cu ale legii, căci de­­le deduse și lor Dumnezeu cap. Și așa pe lângă zeii și zeițele ce apucară ei dela bunii și străbunii lor, primiră toate credințele deșarte alș­ i) „Convorbiri literale.“

Next