Telegraful Român, 1980 (Anul 128, nr. 1-48)
1980-01-01 / nr. 1-2
2 Ion Creangă (nouăzeci de ani de la moartea lui) La 31 decembrie s-au împlinit 90 de ani de la moartea celui mai mare povestitor român, Ion Creangă. Niciodată literatura naţională n-a suferit pierderi mai mari decît la sfîrşitul deceniului al nouălea şi începutul celui de al zecelea, din secolul trecut. La 15 iunie murea M. Eminescu, la sfirşitul lui decembrie se stingea Ion Creangă. In august 1890 ne-a părăsit Vasile Alecsandri, iar în iulie 1891 M. Kogălniceanu. într-o perioadă de numai 2—3 ani s-au prăbuşit stîlpii de susţinere a schelei cu ajutorul căreia s-a clădit nu numai România modernă ci şi literatura ei. Cine nu ştie că înainte de Alecsandri şi de Kogălniceanu n-am avut o literatură şi o ideologie literară consolidate, puse în acord nu numai cu aspiraţiile noastre, pentru viitor, ci şi cu specificul vieţii naţionale, sub cele două aspecte fundamentale, trecutul istoric şi poezia populară, cu limba ei? Cine nu ştie, în acelaşi timp, că literatura noastră avea să atingă desăvîrşirea tocmai prin Eminescu, scriitorul în poezia căruia se îmbină aspiraţiile cele mai legitime ale unui popor tînăr cu realizările, mari, din cele mai importante literaturi ale Europei, şi prin Ion Creangă, „boţul de humă din sat de la noi, din Humuleşti", care, forţînd porţile literaturii, instalează, pe locul care li se cuvenea, pe Ion, pe Gheorghe, pe Nicolae şi Grigore, pe Ana şi pe Maria, impunînd, în acelaşi timp, în Academie, ca şi în şcoală, în presă ca şi în literatură, limba păstorului care îşi mînă turmele, după anotimpuri, de la şes da munte şi de la munte la şes, din vremea lui Burebista şi a lui Decebal, şi încă de mai înainte. După minunea săvîrşită de „Dacia literară“ (1840), cînd, prin grija lui Kogălniceanu, a lui Alecsandri, a lui C. Negruzzi şi a lui Alecu Russo, bunul simţ a impus, în scrisul românesc, limba poporului, înlăturînd curentele extremiste care constituiau un pericol pentru unitatea noastră Titu Maiorescu, ajutat de colaboratorii lui de la „Junimea", a desăvîrşit acest drum. Norocul cel mare, al literaturii noastre şi al culturii româneşti, în general, a fost că, alături de Maiorescu, mai acţionau, pe acest front, M. Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, iar ceva mai tîrziu Ion Slavici şi George Coşbuc. Niciodată, în trecut, din epoca marilor cronicari, a lui Varlaam şi Dosoftei, nu se mai întîlniseră, într-o perioadă atît de scurtă de timp, condeie strălucite ca la „Junimea“, în a doua jumătate a secolului al XIXlea. Creangă aducea în această atmosferă aerul proaspăt al pădurilor în care ne-am adăpostit, de-a lungul istoriei, susurul vîntului în care se răsfrînge jalea păstorilor, aroma strugurilor copţi de pe colinele dealurilor noastre şi, mai ales, limba în care ne-a deprins, din cea mai fragedă copilărie, mama. Au fost specialişti, şi încă dintre cei cu renume, care s-au întrebat de ce se dă atîta atenţie „limbii“ lui Creangă. Răspunsul respectiv s-ar putea formula în mai multe chipuri şi nu este locul, aici, să ne oprim la o analiză adîncită. Vom spune, totuşi, că minunea poveştilor lui Creangă s-a săvîrşit tocmai în vremea în care curentul latinist, prin Laurian şi Massim, ne dădea o lucrare cu totul desprinsă de limba vorbită a poporului. Este vorba de acel dicţionar „fantastic“, cum l-a numit Eminescu, pe care Alexandru Odobescu l-a atacat vehement în chiar sinul Academiei. Cele două volume ale acestui dicţionar au fost publicate în anii 1873 şi, respectiv, 1876. Colaborarea lui Creangă, la „Convorbiri literare“, începe în 1874, 1875. Valoarea operei lui Creangă a fost subliniată, de mai multe ori, de unii dintre specialişti cei mai autorizaţi din trecut. M. Sadoveanu şi Iorgu Iordan au insistat asupra deosebirii, fundamentale, dintre poveştile lui Creangă şi cele ale lui Ispirescu, spre exemplu, combătînd pe cei care, privind lucrurile sub aspectul folclorului, spuneau: Ispirescu în Muntenia şi Creangă în Moldova. Nu vom nega faptul că Ispirescu este unul dintre cei mai valoroşi culegători de poveşti. Creangă, însă, este un artist inegalabil, care a recreat fiecare poveste, atît sub raport tematic cît şi, mai ales, al limbii. Limba operei lui Creangă se fundamentează, fără îndoială, pe graiul moldovenesc, dar nu se confundă cu acesta. Creangă nu fonografiază vorbirea eroilor săi, ci, plecînd de la realităţi moldoveneşti, reţine numai ceea ce corespunde exigenţelor sale artistice. De aici pleacă rezerva pe care o manifestă unii cititori faţă de opera lui Creangă. Ca să-l înţelegem, pe deplin, avem nevoie de oarecare rafinament, care presupune un contact relativ îndelungat cu literatura de calitate. Astfel, ne rezumăm, doar, la cuprinsul poveştii, nu la semnificaţia ei artistică. Sadoveanu ne povesteşte, undeva, cum, în peregrinările sale prin Moldova, a încercat o lectură din opera povestitorului, în faţa unui public mai puţin pregătit, şi a rămas oarecum dezamăgit. Rezultatele obţinute nu erau cele aşteptate din cauză că fraza lui Creangă nu se confundă nu a vorbitorului obişnuit, de pe stradă, aşa cum vorbirea arhaizantă din romanele istorice ale lui Sadoveanu nu se identifică cu limba din cronici. Şi una şi cealaltă au sunetul lor deosebit, care este unic, de neimitat. Limba lui Creangă este moldovenească, fără nici o discuţie, dar de aici nu rezultă că artistul ar evita, din scrisul său, unele particularităţi nemoldoveneşti, cînd necesităţile i-o cer. In consecinţă, nu putem fi de acord cu unii editori din trecut care au crezut că l-ar putea corecta pe Creangă, înlocuind pe acesta cu aista, pe avea cu ave ori pe mira cu miera. In limba lui Creangă întîlnim, în trăsături generale, vorbirea omului de la ţară, oralitate, folosirea pe scară largă a proverbelor şi a zicătorilor, care ne vor întîmpina, în aceeaşi vreme, şi în scrisul ardeleanului Ion Slavici, ca dovadă că amîndoi se călăuzeau după aceleaşi stele. O altă notă specifică, de provenienţă populară, în opera lui Creangă, este preferinţa pentru exprimarea concretă şi evitarea formulelor abstracte. Iată, doar, cîteva exemple: a se pune pe capul cuiva (- a insista); a pune mînă de la mînă (a contribui); tare de cap (răbdător); a-şi lua inima-n dinţi (a-şi face curaj). O ultimă trăsătură care ne dă dreptul să vorbim de caracterul popular al limbii din opera lui Creangă este determinată de lipsa neologismului din vocabularul său, într-o perioadă de transformări profunde, cînd vocabularul românesc se îmbogăţeşte cu mii de cuvinte noi, necesare să exprime noţiunile impuse de progresul societăţii, Creangă realizează una dintre cele mai mari opere, din literatura noastră, fără ajutorul neologismului şi, în acelaşi timp, fără să apeleze la sprijinul cuvintelor arhaice, numai cu ajutorul elementelor de limbă vorbită. Procedeul va fi preluat, nu peste multă vreme, de ardeleanul George Coşbuc, care, şi el, va recurge, numai în cazuri excepţionale la cuvinte recent intrate în limbă, cel puţin în volumele reprezentative (Balade şi idile; Fire de tort). Faţă de cele de mai sus, consider că putem conchide, cu Mircea Eliade, că „Noi avem un clasic al literaturii moderne, pe Ion Creangă, care poate fi citit şi înţeles de absolut toate categoriile sociale româneşti, din toate provinciile. Nu există, în opera lui Creangă, nici o rezistenţă, nici un particularism inaccesibil, cu toată limba lui moldovenească. în ce altă literatură europeană, un clasic poate fi absolut tuturor categoriilor tari“? (Insula lui Euthanasius, 443, p. 156). O afirmaţie asemănă re întîlnim, mai înainte, la M. Siveanu (în „Viaţa românească“, ap ■lie-mai, 1930, Cf. şi Opere XL., 1964, p. 386). Mai aproape de noi, în timp, Tudor Vianu compara pe moldoveanul Creangă cu munteanul I. L. Caragiale, în sensul că şi unul şi celălalt recurg, în scrisul lor, la elemente regionale, specifice provinciei pe care o reprezintă (Probleme de stil şi artă literară, 1955, p. 88). Dar în vreme ce, prin operele respective putem localiza acţiunile, în Moldova, în cazul celui dinţii, şi, respectiv, în Muntenia, în cazul lui Caragiale, acesta din urmă ne dă şi un indiciu de datare, care lipseşte la Creangă. Este vorba de pronunţarea necorespunzătoare a unor neologisme, aşa cum se prezentau ele în gura orăşenilor neinstruiţi din jurul anilor 1880. Permanenţa trăsăturilor moldoveneşti, din opera lui Creangă, subliniază autenticitatea eroilor din poveşti, pe de-o parte, şi confirmă cele spuse de Ibrăileanu, acum şasezeci de ani, cînd afirma: „în Creangă trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-a format în mii de ani de adaptare la împrejurările pămîntului dacic, dedesubtul fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale (Note şi impresii, 1920, p. 76). Pe lingă această privire sintetică şi generalizatoare, asemănătoare cu cea pe care i-a făcut-o, altădată, lui George Coşbuc (ibid., 249), găsim, la Ibrăileanu, şi alte caracterizări vrednice de reţinut. El a subliniat, la un moment dat, moldovenismul operei lui Creangă, căruia, însă, nu-i dădea caracter de exclusivitate, ci îl privea, doar, ca pe o particularitate prin ajutorul căreia se poate mai uşor sublinia specificul naţional al acestei opere: „Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de la munte între ţăranii moldoveni“ (ibid., p. 77). G. Istrate Calea fericirii (Continuare din pag. 1) lui omenesc ca un vierme care nu moare. Viermele gheenei începe să roadă încă de aici, de pe pămînt (Marcu 9, 44, 46, 48). Nu poate să fie fără temei cuvintul cel dumnezeiesc: „Cel rău fuge fără să fie urmărit...“ (Prov. 28, 1). La fel învaţă Dumnezeu şi prin scrisul proorocului Isaia: „Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mîl. Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu“ (Isaia 57, 20—21). Noi vrem îndestulare în casa noastră. Desigur, avem neapărată trebuinţă de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost. Ele ni se vor da prin muncă şi rugăciune. Hristos aşteaptă de la noi ca această căutare a celor ce se ţin de traiul pămîntesc, să cadă în preocupările noastre pe planul al doilea, iar în primul plan să treacă slujirea lui Dumnezeu şi comoara noastră cea cerească. A fi creştin însemnează să preţuim cuvintele lui Hristos. Ori, El a făgăduit: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra, se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33). Să ne întrebăm o clipă: aşa am făcut noi pînă acum? Din nefericire nu aşa am procedat. De pildă. Cîţi nu se scuză aşa, în postul Crăciunului nu m-am împărtăşit fiindcă nu am avut timp. Realitatea este că nu şi-au căutat timp. N-au purtat grijă de voia lui Dumnezeu şi de sufletul lor. Nu se încred în făgăduinţa Mîntuitorului, că celelalte, cele ale traiului, li se vor da pe deasupra. Noi vedem şi vrem fericirea în libertate! Foarte drept! E în firea noastră setea de libertate, dar s-o căutăm pe aceea a fiilor lui Dumnezeu. Judecata lui Hristos e categorică: „Tot■d ce face păcatul, rob este al atului“ (Ioan 8, 34). Prin urmara fericirii este calea care înconjură păcatul. Păcatele sunt cătuşe de rob la mîini şi la picioare. Ce jenante sunt aceste cătuşe la picioare în mersul nostru către fericire! Noi putem să scăpăm de ele în mărturisirea la duhovnic. De ce şovăim s-o facem? Să contăm pe asigurarea apostolului loan, care ne scrie: „Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire... şi sîngele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat“ (I loan, 9, 7). Libertatea care fericeşte nu este neţărmurită. Apa fără ţărmuri, fără maluri, înseamnă inundaţie, înseamnă potop. Libertatea fără limite poartă alt nume. Ea se numeşte dezmăţ. Nimeni nu iubeşte pe oamenii dezmăţaţi. Nimeni nu-i socoteşte fericiţi. Fericirea nu se împacă cu slobozenia neţărmurită. Astfel trebuieşte înţeles îndemnul Mîntuitorului: „Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poartat. lată este calea care duce la pierzanie. Şi mulţi sînt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce ■la viaţă şi puţini sînt cei ce o află“ (Matei 7, 13—14). Calea lată, care duce la pierzare, este dezmăţul. Calea îngustă, este purtarea cumpătată, înfrînată de poruncile lui Dumnezeu, care interzice plăcerile păcătoase. Totuşi, poruncile lui Dumnezeu nu micşorează fericirea pămîntească a omului. Cumpătarea, înfrînarea şi lepădarea de sine nu aduc cu sine o viaţă posomorită, nu aduc cu sine întristarea şi zbuciumul. Ci, dimpotrivă! Aduc cu ele o pace adîncă şi trainică. Aşa ne asigură cuvîntul cel dumnezeiesc: „Pace multă au cei ce iubesc Legea Ta" (Ps. 119, 165). Hristos-Domnul, acum la începutul anului, ne invită să ne apropiem de El: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11, 28). Setea noastră după fericire cuprinde şi această odihnă ce ne-o oferă Domnul nostru. Mult înainte de Hristos, Dumnezeu a chemat pe fiii poporului ales de odinioară şi cheamă pe copiii noului popor ales, prin glasul psalmistului, care îndeamnă: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Ps. 34, 8). Gustaţi pe Domnul în rugăciune. Gustaţi pe Domnul în împărtăşanie. Gustaţi pe Domnul în milostenie. Noi, aproape toţi, ne simţim fericiţi cînd primim valori şi bunuri materiale. Iată, că învăţătorul nostru cel ceresc, ne descoperă că este mai multă fericire în milostenie decît în primirea de cadouri: „Mai fericit este a da decît a lua“ (Fapte 20, 35). Nimeni nu este mai fericit şi mai norocos, chiar şi aici pe pămînt, ca omul milostiv. Această asigurare o găsim pe larg în cartea proorocului Isaia, unde citim această lungă înşirare de răsplătiri: „Vei fi ca o grădină bine udată — ca un izvor ale cărui ape nu seacă. Domnul te va călăuzi neîncetat. îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă. Va da din nou putere mădularelor tale. Tu vei chema şi Domnul îţi va răspunde. Vei striga şi El va zice: Iată-Mă! Lumina ta (fericirea ta) va răsări peste întunecime. Vindecarea ta va încolţi repede. Slava Domnului te va însoţi“ (Isaia 58, 8—11). într-adevăr, ce belşug de făgăduinţe din partea lui Dumnezeu, Cel ce totdeauna se ţine de cuvînt, Cel credincios în angajamentele Sale. Este nimerit, ca la începutul anului celui nou, pe care îl vrem cu totul aducător de fericire, să ţinem seamă şi de povaţa Sf. Apostol Pavel, cel ce ne încredinţează, că „evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare“ (I Tim. 4, 8). A fi evlavios înseamnă să ne alipim, din toată inima, de Hristos-Domnul, care este pentru noi totul în toate năzuinţele noastre. El ne este: lumină şi căldură, apă vie şi pîine a vieţii, păstor-călăuză, uşa fericirii, calea păcii, adevărul care ne face liberi, izbăvitorul nostru în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Sărbătorile de iarnă la români constituie una dintre cele mai inedite şi originale manifestări spirituale ale poporului nostru. Repertoriul folcloric al acestora este foarte bogat şi variat, el cuprinzînd o gamă întinsă, de la colinde (cele propriu-zise sau colindele de copii) pînă la uratul cu pluguşorul sau cu sorcova, de la Vasilcă şi jocurile cu măşti (cum sînt capra, turca, cerbul şi altele) pînă la jocurile cu păpuşi, de la dansurile rituale (căiuţii, căluşerii etc.) pînă la cîntecele de stea, vicleimul, irozii, teatrul popular. Alături de limbă şi de creaţiile în domeniul culturii materiale şi artei populare, obiceiurile formează un alt capitol al patrimoniului spiritual al unui popor, în care se oglindeşte, într-o largă măsură, istoria lui, modul de viaţă, mentalitatea, fiind, în acelaşi timp, un mijloc de exprimare a potenţialului său creator. Trăsătura esenţială a desfăşurării acestor obiceiuri străvechi o constituie sincretismul, costumul popular, muzica, poezia, dansul şi măştile îmbinîndu-se armonios şi constituind, de fapt, principalele lor componente. Din şirul de datini, credinţe şi obiceiuri legate de sărbătorile de iarnă, uratul cu „pluguşorul“, obicei de veche tradiţie, constituie, de fapt, „epopeea muncii cîmpeneşti, începînd cu aratul, urmînd cu semănatul, seceratul, treieratul şi sfîrşind cu măcinatul“. Obiceiul este cunoscut sub cele mai diferite denumiri: pluguşorul, pluguşorul mic, plugul, plugul mare, plugul flăcăilor, uratul, buhai sau dobele etc. (Continuare în pag. a 3-a) Obiceiuri de iarnă la români TELEGRAFUL ROMÂN