Telegraful Român, 1980 (Anul 128, nr. 1-48)

1980-01-01 / nr. 1-2

2 Ion Creangă (nouăzeci de ani de la moartea lui) La 31 decembrie s-au împlinit 90 de ani de la moartea celui mai ma­re povestitor român, Ion Creangă. Niciodată literatura naţională n-a su­ferit pierderi mai mari decît la sfîr­­şitul deceniului al nouălea şi începu­tul celui de al zecelea, din secolul trecut. La 15 iunie murea M. Emi­­nescu, la sfirşitul lui decembrie se stingea Ion Creangă. In august 1890 ne-a părăsit Vasile Alecsandri, iar în iulie 1891 M. Kogălniceanu. în­­tr-o perioadă de numai 2—3 ani s-au prăbuşit stîlpii de susţinere a schelei cu ajutorul căreia s-a clădit nu nu­mai România modernă ci şi literatura ei. Cine nu ştie că înainte de Alec­sandri şi de Kogălniceanu n-am avut o literatură şi o ideologie literară consolidate, puse în acord nu numai cu aspiraţiile noastre, pentru viitor, ci şi cu specificul vieţii naţionale, sub cele două aspecte fundamentale, trecutul istoric şi poezia populară, cu limba ei? Cine nu ştie, în ace­laşi timp, că literatura noastră avea să atingă desăvîrşirea tocmai prin Eminescu, scriitorul în poezia căruia se îmbină aspiraţiile cele mai legi­time ale unui popor tînăr cu reali­zările, mari, din cele mai importan­te literaturi ale Europei, şi prin Ion Creangă, „boţul de humă din sat de la noi, din Humuleşti", care, for­­ţînd porţile literaturii, instalează, pe locul care li se cuvenea, pe Ion, pe Gheorghe, pe Nicolae şi Grigore, pe Ana şi pe Maria, impunînd, în ace­laşi timp, în Academie, ca şi în şcoală, în presă ca şi în literatură, limba păstorului care îşi mînă tur­mele, după anotimpuri, de la şes da munte şi de la munte la şes, din vremea lui Burebista şi a lui Decebal, şi încă de mai înainte. După minunea săvîrşită de „Dacia literară“ (1840), cînd, prin grija lui Kogălniceanu, a lui Alecsandri, a lui C. Negruzzi şi a lui Alecu Russo, bunul simţ a impus, în scrisul ro­mânesc, limba poporului, înlăturînd curentele extremiste care constituiau un pericol pentru unitatea noastră Titu Maiorescu, ajutat de colaborato­rii lui de la „Junimea", a desăvîr­­şit acest drum. Norocul cel mare, al literaturii noastre şi al culturii ro­mâneşti, în general, a fost că, ală­turi de Maiorescu, mai acţionau, pe acest front, M. Eminescu, Ion Crean­gă, I. L. Caragiale, iar ceva mai tîrziu Ion Slavici şi George Coşbuc. Niciodată, în trecut, din epoca ma­rilor cronicari, a lui Varlaam şi Do­­softei, nu se mai întîlniseră, într-o perioadă atît de scurtă de timp, con­deie strălucite ca la „Junimea“, în a doua jumătate a secolului al XIX­­lea. Creangă aducea în această atmo­sferă aerul proaspăt al pădurilor în care ne-am adăpostit, de-a lungul istoriei, susurul vîntului în care se răsfrînge jalea păstorilor, aroma stru­gurilor copţi de pe colinele dealuri­lor noastre şi, mai ales, limba în care ne-a deprins, din cea mai fra­gedă copilărie, mama. Au fost specialişti, şi încă dintre cei cu renume, care s-au întrebat de ce se dă atîta atenţie „limbii“ lui Creangă. Răspunsul respectiv s-ar putea formula în mai multe chipuri şi nu este locul, aici, să ne oprim la o analiză adîncită. Vom spune, totuşi, că minunea poveştilor lui Creangă s-a săvîrşit tocmai în vre­mea în care curentul latinist, prin Laurian şi Massim, ne dădea o lu­crare cu totul desprinsă de limba vorbită a poporului. Este vorba de acel dicţionar „fantastic“, cum l-a numit Eminescu, pe care Alexandru Odobescu l-a atacat vehement în chiar sinul Academiei. Cele două vo­lume ale acestui dicţionar au fost publicate în anii 1873 şi, respectiv, 1876. Colaborarea lui Creangă, la „Convorbiri literare“, începe în 1874, 1875. Valoarea operei lui Creangă a fost subliniată, de mai multe ori, de unii dintre specialişti cei mai autorizaţi din trecut. M. Sadoveanu şi Iorgu Iordan au insistat asupra deosebirii, fundamentale, dintre poveştile lui Creangă şi cele ale lui Ispirescu, spre exemplu, combătînd pe cei care, privind lucrurile sub aspectul folclo­rului, spuneau: Ispirescu în Munte­nia şi Creangă în Moldova. Nu vom nega faptul că Ispirescu este unul dintre cei mai valoroşi cu­legători de poveşti. Creangă, însă, este un artist inegalabil, care a re­creat fiecare poveste, atît sub raport tematic cît şi, mai ales, al limbii. Limba operei lui Creangă se funda­mentează, fără îndoială, pe graiul moldovenesc, dar nu se confundă cu acesta. Creangă nu fonografiază vorbirea eroilor săi, ci, plecînd de la realităţi moldoveneşti, reţine nu­mai ceea ce corespunde exigenţelor sale artistice. De aici pleacă rezer­va pe care o manifestă unii citi­tori faţă de opera lui Creangă. Ca să-l înţelegem, pe deplin, avem ne­voie de oarecare rafinament, care presupune un contact relativ înde­lungat cu literatura de calitate. Ast­fel, ne rezumăm, doar, la cuprinsul poveştii, nu la semnificaţia ei artis­tică. Sadoveanu ne povesteşte, un­deva, cum, în peregrinările sale prin Moldova, a încercat o lectură din opera povestitorului, în faţa unui pu­blic mai puţin pregătit, şi a rămas oarecum dezamăgit. Rezultatele obţi­nute nu erau cele aşteptate din cau­ză că fraza lui Creangă nu se con­fundă nu a vorbitorului obişnuit, de pe stradă, aşa cum vorbirea arhai­zantă din romanele istorice ale lui Sadoveanu nu se identifică cu limba din cronici. Şi una şi cealaltă au sunetul lor deosebit, care este unic, de neimitat. Limba lui Creangă este moldove­nească, fără nici o discuţie, dar de aici nu rezultă că artistul ar evita, din scrisul său, unele particularităţi nemoldoveneşti, cînd necesităţile i-o cer. In consecinţă, nu putem fi de acord cu unii editori din trecut care au crezut că l-ar putea corecta pe Creangă, înlocuind pe acesta cu aista, pe avea cu ave ori pe mira cu miera. In limba lui Creangă întîlnim, în trăsături generale, vorbirea omului de la ţară, oralitate, folosirea pe sca­ră largă a proverbelor şi a zicăto­­rilor, care ne vor întîmpina, în ace­eaşi vreme, şi în scrisul ardeleanului Ion Slavici, ca dovadă că amîndoi se călăuzeau după aceleaşi stele. O altă notă specifică, de provenienţă populară, în opera lui Creangă, este preferinţa pentru exprimarea concre­tă şi evitarea formulelor abstracte. Iată, doar, cîteva exemple: a se pune pe capul cuiva (­- a insista); a pune mînă de la mînă (a contri­bui); tare de cap (răbdător); a-şi lua inima-n dinţi (a-şi face curaj). O ultimă trăsătură care ne dă dreptul să vorbim de caracterul popular al limbii din opera lui Creangă este determinată de lipsa neologismului din vocabularul său, într-o perioadă de transformări pro­funde, cînd vocabularul românesc se îmbogăţeşte cu mii de cuvinte noi, necesare să exprime noţiunile impu­se de progresul societăţii, Creangă realizează una dintre cele mai mari opere, din literatura noastră, fără ajutorul neologismului şi, în acelaşi timp, fără să apeleze la sprijinul cuvintelor arhaice, numai cu ajuto­rul elementelor de limbă vorbită. Procedeul va fi preluat, nu peste multă vreme, de ardeleanul George Coşbuc, care, şi el, va recurge, nu­mai în cazuri excepţionale la cu­vinte recent intrate în limbă, cel pu­ţin în volumele reprezentative (Ba­lade şi idile; Fire de tort). Faţă de cele de mai sus, consider că putem conchide, cu Mircea Elia­­de, că „Noi avem un clasic al lite­raturii moderne, pe Ion Creangă, care poate fi citit şi înţeles de ab­solut toate categoriile sociale româ­neşti, din toate provinciile. Nu exis­tă, în opera lui Creangă, nici o re­zistenţă, nici un particularism inacce­sibil, cu toată limba lui moldove­nească. în ce altă literatură euro­peană, un clasic poate fi absolut tuturor categoriilor­­ tari“? (Insula lui Euthanasius, 443, p. 156). O afirmaţie asemănă re întîlnim, mai înainte, la M. Si­­­veanu (în „Viaţa românească“, ap ■lie-mai, 1930, Cf. şi Opere XL., 1964, p. 386). Mai aproape de noi, în timp, Tu­dor Vianu compara pe moldoveanul Creangă cu munteanul I. L. Caragia­le, în sensul că şi unul şi celălalt recurg, în scrisul lor, la elemente re­gionale, specifice provinciei pe care o reprezintă (Probleme de stil şi artă literară, 1955, p. 88). Dar în vreme ce, prin operele respective pu­tem localiza acţiunile, în Moldova, în cazul celui dinţii, şi, respectiv, în Muntenia, în cazul lui Caragia­le, acesta din urmă ne dă şi un indiciu de datare, care lipseşte la Creangă. Este vorba de pronunţa­rea necorespunzătoare a unor neo­logisme, aşa cum se prezentau ele în gura orăşenilor neinstruiţi din jurul anilor 1880. Permanenţa trăsăturilor moldoveneşti, din opera lui Creangă, subliniază autenticitatea eroilor din poveşti, pe de-o parte, şi confirmă cele spuse de Ibrăileanu, acum şase­­zeci de ani, cînd afirma: „în Crean­gă trăiesc credinţele, eresurile, dati­nile, obiceiurile, limba, poezia, mo­rala, filozofia poporului, cum s-a for­mat în mii de ani de adaptare la împrejurările pămîntului dacic, de­desubtul fluctuaţiunilor de la supra­faţa vieţii naţionale (Note şi impre­sii, 1920, p. 76). Pe lingă această privire sinteti­că şi generalizatoare, asemănătoare cu cea pe care i-a făcut-o, altădată, lui George Coşbuc (ibid., 249), gă­sim, la Ibrăileanu, şi alte caracterizări vrednice de reţinut. El a subliniat, la un moment dat, moldovenismul operei lui Creangă, căruia, însă, nu-i dădea caracter de exclusivitate, ci îl privea, doar, ca pe o particulari­tate prin ajutorul căreia se poate mai uşor sublinia specificul naţional al acestei opere: „Creangă este un re­prezentant perfect al sufletului ro­mânesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufle­tului ţărănesc între moldoveni; al su­fletului omului de la munte între ţăranii moldoveni“ (ibid., p. 77). G. Istrate Calea fericirii (Continuare din pag. 1) lui omenesc ca un vierme care nu moare. Viermele gheenei începe să roadă încă de aici, de pe pămînt (Marcu 9, 44, 46, 48). Nu poate să fie fără temei cu­­vintul cel dumnezeiesc: „Cel rău fu­ge fără să fie urmărit...“ (Prov. 28, 1). La fel învaţă Dumnezeu şi prin scrisul proorocului Isaia: „Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mîl. Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu“ (Isaia 57, 20—21). Noi vrem îndestulare în casa noas­tră. Desigur, avem neapărată trebuin­ţă de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost. Ele ni se vor da prin muncă şi rugăciune. Hristos aşteap­tă de la noi ca această căutare a celor ce se ţin de traiul pămîntesc, să cadă în preocupările noastre pe planul al doilea, iar în primul plan să treacă slujirea lui Dumnezeu şi comoara noastră cea cerească. A fi creştin însemnează să preţuim cuvin­tele lui Hristos. Ori, El a făgăduit: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe dea­supra, se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33). Să ne întrebăm o clipă: aşa am făcut noi pînă acum? Din neferi­cire nu aşa am procedat. De pildă. Cîţi nu se scuză aşa, în postul Cră­ciunului nu m-am împărtăşit fiindcă nu am avut timp. Realitatea este că nu şi-au căutat timp. N-au purtat grijă de voia lui Dumnezeu şi de sufletul lor. Nu se încred în făgă­duinţa Mîntuitorului, că celelalte, cele ale traiului, li se vor da pe deasu­pra. Noi vedem şi vrem fericirea în libertate! Foarte drept! E în firea noastră setea de libertate, dar s-o căutăm pe aceea a fiilor lui Dumnezeu. Ju­decata lui Hristos e categorică: „Tot­­■d ce face păcatul, rob este al atului“ (Ioan 8, 34). Prin urma­­ra fericirii este calea care în­conjură păcatul. Păcatele sunt cătu­şe de rob la mîini şi la picioare. Ce jenante sunt aceste cătuşe la picioa­re în mersul nostru către fericire! Noi putem să scăpăm de ele în mărturisirea la duhovnic. De ce şo­­văim s-o facem? Să contăm pe asi­gurarea apostolului loan, care ne scrie: „Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cu­­răţească de orice nelegiuire... şi sîngele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat“ (I loan­­, 9, 7). Libertatea care fericeşte nu este neţărmurită. Apa fără ţărmuri, fără maluri, înseamnă inundaţie, înseamnă potop. Libertatea fără limite poartă alt nume. Ea se numeşte dezmăţ. Nimeni nu iubeşte pe oamenii dez­măţaţi. Nimeni nu-i socoteşte feri­ciţi. Fericirea nu se împacă cu slobo­zenia neţărmurită. Astfel trebuieşte înţeles îndemnul Mîntuitorului: „In­traţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poartat. lată este calea care duce la pierzanie. Şi mulţi sînt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce ■la viaţă şi puţini sînt cei ce o află“ (Matei 7, 13—14). Calea lată, care duce la pierzare, este dezmăţul. Ca­lea îngustă, este purtarea cumpătată, înfrînată de poruncile lui Dumne­zeu, care interzice plăcerile păcă­toase. Totuşi, poruncile lui Dumne­zeu nu micşorează fericirea pămîn­­tească a omului. Cumpătarea, înfrî­­narea şi lepădarea de sine nu aduc cu sine o viaţă posomorită, nu aduc cu sine întristarea şi zbuciumul. Ci, dimpotrivă! Aduc cu ele o pace a­­dîncă şi trainică. Aşa ne asigură cu­­vîntul cel dumnezeiesc: „Pace multă au cei ce iubesc Legea Ta" (Ps. 119, 165). Hristos-Domnul, acum la începu­tul anului, ne invită să ne apropiem de El: „Veniţi la mine toţi cei os­teniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11, 28). Setea noas­tră după fericire cuprinde şi această odihnă ce ne-o oferă Domnul nos­tru. Mult înainte de Hristos, Dum­nezeu a chemat pe fiii poporului ales de odinioară şi cheamă pe co­piii noului popor ales, prin glasul psalmistului, care îndeamnă: „Gus­taţi şi vedeţi că bun este Domnul“ (Ps. 34, 8). Gustaţi pe Domnul în rugăciune. Gustaţi pe Domnul în împărtăşanie. Gustaţi pe Domnul în milostenie. Noi, aproape toţi, ne simţim feri­ciţi cînd primim valori şi bunuri ma­teriale. Iată, că învăţătorul nostru cel ceresc, ne descoperă că este mai multă fericire în milostenie decît în primirea de cadouri: „Mai fericit este a da decît a lua“ (Fapte 20, 35). Nimeni nu este mai fericit şi mai norocos, chiar şi aici pe pămînt, ca omul milostiv. Această asigurare o găsim pe larg în cartea proorocului Isaia, unde citim această lungă în­­şirare de răsplătiri: „Vei fi ca o grădină bine udată — ca un izvor ale cărui ape nu seacă. Domnul te va călăuzi neîncetat. îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă. Va da din nou putere mădularelor tale. Tu vei chema şi Domnul îţi va răspunde. Vei striga şi El va zice: Iată-Mă! Lumina ta (fericirea ta) va răsări peste întunecime. Vin­decarea ta va încolţi repede. Slava Domnului te va însoţi“ (Isaia 58, 8—11). într-adevăr, ce belşug de fă­găduinţe din partea lui Dumnezeu, Cel ce totdeauna se ţine de cuvînt, Cel credincios în angajamentele Sale. Este nimerit, ca la începutul anu­lui celui nou, pe care îl vrem cu totul aducător de fericire, să ţinem seamă şi de povaţa Sf. Apostol Pa­vel, cel ce ne încredinţează, că „evlavia este folositoare în orice pri­vinţă, întrucît ea are făgăduinţa vie­ţii de acum şi a celei viitoare“ (I Tim. 4, 8). A fi evlavios înseamnă să ne alipim, din toată inima, de Hristos-Domnul, care este pentru noi totul în toate năzuinţele noas­tre. El ne este: lumină şi căldură, apă vie şi pîine a vieţii, păstor-că­­lăuză, uşa fericirii, calea păcii, ade­vărul care ne face liberi, izbăvito­rul nostru în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Sărbătorile de iarnă la români constituie una dintre cele mai inedi­te şi originale manifestări spirituale ale poporului nostru. Repertoriul folcloric al acestora este foarte bogat şi variat, el cu­­prinzînd o gamă întinsă, de la co­linde (cele propriu-zise sau colindele de copii) pînă la uratul cu pluguşorul sau cu sorcova, de la Vasilcă şi jocurile cu măşti (cum sînt capra, turca, cerbul şi altele) pînă la jocu­rile cu păpuşi, de la dansurile rituale (căiuţii, căluşerii etc.) pînă la cîn­­tecele de stea, vicleimul, irozii, tea­trul popular. Alături de limbă şi de creaţiile în domeniul culturii materiale şi artei populare, obiceiurile formează un alt capitol al patrimoniului spiritual al unui popor, în care se oglindeşte, într-o largă măsură, istoria lui, mo­dul de viaţă, mentalitatea, fiind, în acelaşi timp, un mijloc de exprima­re a potenţialului său creator. Trăsătura esenţială a desfăşurării acestor obiceiuri străvechi o con­stituie sincretismul, costumul popu­lar, muzica, poezia, dansul şi măşti­le îmbinîndu-se armonios şi consti­tuind, de fapt, principalele lor com­ponente. Din şirul de datini, credinţe şi obiceiuri legate de sărbătorile de iar­nă, uratul cu „pluguşorul“, obicei de veche tradiţie, constituie, de fapt, „epopeea muncii cîmpeneşti, începînd cu aratul, urmînd cu semănatul, se­ceratul, treieratul şi sfîrşind cu mă­cinatul“. Obiceiul este cunoscut sub cele mai diferite denumiri: pluguşorul, pluguşorul mic, plugul, plugul mare, plugul flăcăilor, uratul, buhai sau dobele etc. (Continuare în pag. a 3-a) Obiceiuri de iarnă la români TELEGRAFUL ROMÂN

Next