Telegraful Român, 2002 (Anul 150, nr. 1-48)

2002-03-01 / nr. 9-12

Pag. 2 Să se fi inventat mama artificială? Primăvara anului 1997 marca — în Italia şi întrea­ga Europă de Vest — o săptămână dedicată copilu­lui nenăscut. Ziarele susţi­neau şi ele întreaga acţiu­ne, titrând pe prima pagi­nă: „Embrionul, unul dintre noi“ (L'Espresso, 5/1997), „împreună pentru drepturi­le copilului nenăscut" (M°s­­sagero, februarie 1997), „Pentru copiii nenăscuţi! E vremea pentru susţinerea lor“ (La Croix, februarie 1997). Marşuri de susţinere, în care au fost integrate nu numai asociaţii creştine, implicate în militantismul activ în această direcţie, ci şi oameni implicaţi chiar în cercetarea genetică, confe­rinţe, o campanie de tele­viziune excelent susţinută şi multe alte acţiuni, pă­reau să pună la punct o în­treagă strategie duhovni­cească de rezistenţă în fa­voarea drepturilor copilu­lui nenăscut, marcată de concluzia pozitivă că, într­­adevăr, se poate face ceva pentru ca embrionul uman să nu mai fie situat în a­­fara drepturilor umane. Primăvara anului 2002. O campanie de presă —­ înce­pută în S.U.A. prin 5—6 fe­bruarie — continua, în 11 februarie, în mass-media occidentală. O nouă provo­care „made in USA“, făcută după toate regulile unei provocări. La patru ani du­pă ce „experimentul Dolly“ arăta, sferei emancipate a Vestului, că se poate reali­za donarea (ca principiu și, mai ales, ca realizare teh­nică), după ce s-a trecut din sfera animală în cea u­­mană (la Massachusetts Institute), după ce în planul geneticii animale apăruse şi, de acum renumita di­nastie a donării: Elsie, vi­ţelul neozeelandez, Noel, Star şi Angel, trei purceluşi scoţieni precum Dolly, pre­cum şi prima pisică CC (Carbon Copy) americancă din Texas (ieşită urmare a unei încercări de donare a unei.. . căţeluşe!), etape care au depăşit demult sim­pla sferă a disputelor me­dicale, un anunţ şoc — du­pă cum titra „Leggo" în nu­mărul din 11 februarie 2002 —venea să arunce iarăşi în aer liniştea prefabricată a falşilor moralişti, apărăto­rii donării şi­ ai creşterii bugetelor pentru cercetare în acest domeniu, în laboratoarele Centru­lui de Medicina Reproduc­ţiei Umane de la Cornell University s-a creat şi uti­lizat primul prototip al u­­nui uter uman artificial. O imitaţie a uterului uman, o structură din ţesuturi de colagen — biodegradabil — copiind, pe cât posibil teh­nicii umane, uterul uman natural, transformă astfel taina naşterii într-o chestiu­ne de tehnică şi design (cel puţin după schemele propu­se şi publicate). Cercetătoarea, o taiwane­­ză, Hung-Ching Liu şi-a prezentat deja datele ex­perimentului său înaintea participanţilor unui seminar cu nume amintind de filmo­grafia SF de prost gust: „Sfârşitul maternităţii na­turale?“. Recunoaşte că nu poate prezenta decât primii paşi ai cercetării şi, că va trebui de-acum să lucreze la următorul pas, dezvolta­rea embrionului peste limi­ta de 14 zile (limita admisă până acum cercetării pe embrion uman), continuarea cercetării pe modele anima­le aflate la dispoziţia Cen­trului Medical amintit, pen­tru a vedea dacă gestaţia (dacă tot vorbim de anima­le!) îşi urmează etapele nor­male , cu apariţia placen­tei şi primele diferenţieri de organe ş.a. Desigur, pentru gânditorii liberali, se iscă întrebarea: „Ce e grav în toate aces­tea?“. Grav este că uterul a­­cesta artificial se dezvoltă, tehnic vorbind, în afara ma­mei. Ca un frigider pus la colţul camerei care, în loc să păstreze produsele ali­mentare, păstrează fetusul uman şi, mai mult, ţi-l adu­ce viu după ce ceasul, pro­babil fixat pe uşi, averti­zează că au trecut 9 luni. Cu toată „literatura“, care prezintă ca o etapă inter­mediară realizarea unui „pachet“ de uz extern, mamă-făt, doar până la o vreme, Carlo Flamingni, unul dintre părinţii procreaţiei asistate, într-un interviu a­­cordat lui Michelle Smar­­gassi (La Republica) adresa, din Bologna, un apel „liniş­titor“ cu atât mai mult cu cât în el neamul omenesc pare redus la o simplă ma­terie de negoţ între „inteli­genţii“ lumii, întrebat dacă lui, ca membru al Comisiei Naţionale (Italiene) de Bio­­etică, „nu-i face frică ideea" unei maternităţi fără mamă umană, C.F. răspun­de: „Despre ce stăm să vorbim? Şi dacă într-o zi uterul artificial va fi utili­zat cu adevărat, ce-i? Va fi un lux pentru proştii ultra­­bogaţi! Stupizi sunt destui, dar foarte, foarte bogaţi ex­trem de puţini... Nu, cred în continuare că în sine va învinge „dormitorul". Că avem de-a face cu o nebu­nie, încercare din urmă uti­lă doar pentru elemente patologice particulare .. (La Republica, 12 februarie, pagina de actualitate). (Continuare în pag. a 6-a) Pr. CONSTANTIN NECULA TELEGRAFUL ROMÂN lOBOIOIOIOIOIOIOBOlOBOIOIOIOIOBOIIOIIOIOIOB (Urmare din pag. 1) volume, sute de studii şi al­te sute de diverse materiale precum monografii, recenzii şi cronici. In atenţia sa specială s-au aflat profeţii, cu mesa­jul şi descoperirile lor refe­ritoare la evenimentul me­sianic. Practic, toate textele profetice au fost selecţiona­te şi comentate de părintele prof. Nicolae Neaga. Sunt sugestive, în această privin­ţă, titluri de cărţi precum: „Profeţii mesianice în Ve­chiul Testament“ (Sibiu, 1929), „Contribuţii la lămu­rirea textelor mesianice din Cartea Facerii“ (Sibiu, 1930), „Hristos în Vechiul Testa­ment, însemnări pe margi­nea textelor mesianice“ (Si­biu, 1944), „Profetul Daniel despre Hristos“ (Sibiu, 1933), „Cartea profetului Obadia" (Sibiu, 1948), etc. Pe lângă profeţi, încă şi alte mari personalităţi ale Bibliei precum Avraam, Moise, David şi Solomon s-au bucurat de interesul părintelui prof. N. Neaga, care le-a dedicat studii şi articole. La fel s-a preocupat de explicarea şi punerea în va­loare a cărţilor didactico­­poetice, a cărţilor necano­nice şi a celor apocrife, înzestrat cu temeinice cu­noştinţe a limbilor clasice, părintele profesor Nicolae Neaga s-a remarcat şi ca traducător din scrierile Sfin­ţilor Părinţi, împreună cu un alt erudit dascăl care a fost pr. prof. dr. Teodor Bo­­dogae şi cu monahia Teo­­dosia (Zorica) Laţcu, a tras „ Sătul de zile“ dus din vasta operă a lui Origen (Scrieri alese, par­tea I, Bucureşti 1981, 472 p. şi partea a II-a, Bucu­reşti, 1982, 523 p.). A alcă­tuit apoi studii, bazate pe textul original, referitoare la activitatea exegetică a Sfinţilor Părinţi. A fost coautor (împreună cu pr. prof. dr. Vladimir Prelipceanu şi pr. prof. Gheorghe Barna) la manua­lul de Studiul Vechiului Testament pentru Institute­le Teologice, Bucureşti 1955, iar ca rector a editat Anua­rele Academiei Teologice Andreiene pentru anii 1946- 1949. Alături de alţi colegi de generaţie, Părintele profe­sor Nicolae Neaga a dat strălucire şi activităţii pre­­dicatoriale de la Catedrala mitropolitană din Sibiu. A fost un preot evlavios şi un cumpănit soţ şi tată de familie. Nu exagerăm cu nimic afirmând că numele părin­telui profesor Nicolae Nea­ga se îns­crie în rândul ma­rilor teologi ai Bisericii noastre, la înălţimea cărora s-a ridicat printr-o stărui­toare şi plină de dăruire os­teneală, care s-a întâmplat să fie şi a unei vieţi bine­cuvântate cu ani mulţi, cu luciditate şi cu sănătate. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut la Timişoara, ală­turi de fiica şi familia aces­teia. Deşi vârsta înaintată i-ar fi permis să se bucure de mai multă odihnă, to­tuşi râvna, ce l-a însufleţit întotdeauna, l-a antrenat în activitatea didactică oferin­­du-şi colaborarea la orga­nizarea şi susţinerea activi­tăţii didactice a catedrei de Teologie din cadrul Facul­tăţii de Litere, Istorie şi Fi­­losofie a Universităţii de Vest, din Timişoara. Aici, la Timişoara, şi-a încheiat, cu seninătate, zi­lele vremelniciei. A fost în­mormântat în ziua de 11 martie, într-o criptă aflată sub altarul noii „biserici a Martirilor", unde păstoreşte un zelos ucenic al său, pă­rintele I. Brânzei. Slujba prohodirii a fost oficiată de P.S. Lucian Lugojanul, epis­cop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, înconjurat de un sobor de 37 de preoţi, în majoritate foşti studenţi. De la Sibiu, au participat cinci profesori, care au fost şi purtătorii unui mesaj de omagiere a personalităţii celui adormit în Domnul şi de condoleanţe pentru mem­brii familiei, din partea Î.P.S. mitropolit Antonie al Transilvaniei. Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna" din Sibiu,c­are cu această primăvară, aici, pe pământ, mai puţin cu un proteguitor, dar a câştigat în cer un mijloci­tor şi rugător la tronul ce­resc pentru continuarea existenţei în slujba Bisericii şi a binecredinciosului nos­tru popor, întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletului adormitului robu­lui Tău, pr. prof. dr. Nicolae Neaga şi-i fă lui veşnică pomenire! Nr. 9—12/2002 Cum l-a cunoscut Ion L. Caragiale pe Mihai Eminescu? în anul 2002, la împlini­rea unui secol şi jumătate de la naşterea lui I.L. Cara­giale, s-a instituit anul de omagiere a lui, pentru valo­roasa sa operă, de scriitor clasic român, dramaturg, prozator şi publicist. Criti­cul literar G. Ibrăileanu a­­firmă despre I.L. Caragiale că în opera sa a zugrăvit aspectul tragic al introdu­cerii la noi a civilizaţiei, care a făcut ca odată cu dispariţia clasei boierilor de neam, să se ridice o no­uă clasă şi anume clasa burgheziei moderne (Istoria Filozofiei române, vol. II, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 81). Ca unul dintre cei mai de sea­mă creatori de tipuri din li­teratura română, prin per­sonajele create, Caragiale satirizează cu o mare forţă tendinţele şi moravurile so­cietăţii din vremea sa (Dic­ţionar enciclopedic român, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962, p. 513). Pe baza articolelor „în Nirvana“ şi „Ironie“, ale lui Caragiale şi nu numai, voi stărui asupra modului în care acest eminent prozator l-a cunoscut, l-a apreciat şi l-a caracterizat pe genialul poet Mihai Eminescu, în amintirile sale, I. L. Caragiale relatează despre șederea sa în București, în­tr-o casă în care locuia în gazdă un actor, Pascali, ca­re era director de teatru în provincie. Văzându-1 pe Ca­ragiale că citea într-una, actorul — cu un fel de mân­drie — l-a întrebat dacă-i place literatura. în conti­nuare, i-a mai spus: „Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent. Face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti“. Actorul îl cunoscuse în Giurgiu. „Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea niciun viciu. Era străin, de departe — spunea el — dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns a fi prin cine ştie ce împrejurări“. Seara trebuia să vină la directo­rul lui. Astfel, tânărul sosi şi Caragiale a putut să-l vadă. „Era o frumuseţe — zise Caragiale — o figură clasi­că, încadrată în nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari; la aceste ferestre ale sufle­tului se vedea că cineva era înăuntru — un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, co­borât dintr-o icoană, un co­pil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scri­­sul unor chinuri viitoare". „Mă recomand Mihai E­­minescu ... Aşa l-am cunos­cut eu" — a spus Caragiale — fără a menţiona anul în care l-a cunoscut. După da­ta articolului din „în Nirva­na“, în care a apărut, re­zultă că era la finele anului 1868, când marele proza­tor, Caragiale, ne-a lăsat acest faimos portret roman­tic al lui M. Eminescu (M. Eminescu, Poezii, ediţie în­grijită de Al. Colom­an, cu biografie şi introducere, ed. a IlI-a, Bucureşti, 1945, p. 19). Munteanul I.L. Caragiale şi moldoveanul M. Emines­cu s-au regăsit la Junimea, astfel ca prin aportul lor la C.L., să contribuie eficient la epoca de aur a clasicilor din literatura română. După cum scria T. Maiorescu în 1890 , la Junimea din Iaşi s-au întâlnit iubitori sinceri ai literaturii, dar s-au întâl­nit şi spirite disparate care s-au însufleţit în acest con­tact, între alţii şi înaltul vi­sător Eminescu, cu nemilo­sul observator Caragiale (Notiţe preliminare, la Poe­zii de M. Eminescu, p. 118). Din octombrie sau cel mai târziu din noiembrie 1877, şi-a început M. Eminescu activitatea de redactor la ziarul Timpul, iar din de­cembrie 1880 era în calita­tea de redactor-şef al ziaru­lui. Dintru început, Cara­giale a fost adus la „Tim­pul" de către Eminescu. I­­deile programatice ale zia­rului erau cele ale direcţiei junimiste (Viaţa lui Emi­nescu, în volumul de Poezii, p. 32). Nefiind boieri sau moşieri, n-au avut de apărat privilegii de clasă, prin con­servatorism, în scrisul gaze­tăresc — după cum le spu­nea Eminescu lui Caragiale şi lui Slavici — noi nu scriem nici pentru Bucu­reşti, nici pentru Munteni sau Moldoveni ci pentru toţi Românii şi nu pentru cei de azi, ci pentru cei vii­tori. Credinţa nu le-a fost înşelată, nici munca zadar­nică. Confraţii lui din presă, Caragiale şi Slavici, l-au văzut pe Eminescu lucrând mereu, cu voie bună, înflă­­cărându-se pentru câte o idee, pasionându-se în lup­ta condeiului. Eminescu era un bine cunoscut polemist energic, cu forme proprii ale cugetării. Tot ce scria el, izvora din convingere: nimic nu era fals, nimic nu era formă goală sau ipocri­zie la acest devotat mânui­tor al condeiului. Pentru ni­mic în lume, nu s-ar fi pre­făcut Eminescu. Era sincer în ură, ca și în iubire. Era modest, retras de lume, mul­ţumindu-se cu puţin. Traiul lui şi munca sa i-au slăbit puterea de rezistenţă faţă de neajunsurile pe care le dispreţuia, într-o zi însă a căzut biruit (Viaţa lui Emi­­nescu, în volumul de Poezii, p. 38—39). Prieteni prea mulţi Emi­­nescu n-a avut. Dacă I. Sla­vici era un om posac, I.L. Caragiale, coleg de redac­ţie, îi devenise de nesufe­rit lui Eminescu, prin spiri­tul său de zeflemea şi prin şiretenia cu care îl provoca la discuţie, astfel ca —■­ în continuare — să se bucure de înflăcărarea sa (G. Căli­­nescu, Viaţa lui Mihai Emi­nescu, Editura pentru litera­tură, Bucureşti, 1966, p. 273). După spusele lui Caragia­le, la „Timpul", Eminescu a lucrat gazeta mai mult sin­gur, de la prima coloană, până la informaţii şi tra­duceri de telegrame străine. Eminescu desfăşura muncă de zi la redacţie, muncă de noapte acasă, tot pentru gazetă. Ca urmare, zicea Caragiale, că la „Timpul", Eminescu era tare şi mare. Ca la orice gazetă politică, conflictele de demnitate şi convingeri, nu puteau lipsi, ajungându-se până la demi­sie, care de fapt n-a fost primită (Viaţa lui Emines­cu, în volumul de Poezii, p. 36). După cum reiese din arti­colul „în Nirvana", la gro­zava ştire despre boala lui Eminescu, I.L. Caragiale­­a plâns, gândind la truda vie­ţii lui, pentru câte a suferit de la împrejurări, de la oa­meni şi de la natura sa pro­prie (Anexe, la Poezii de Eminescu, p. 322). Dacă unii oameni, chiar și de seamă. (Continuare în pag. a 4-a) Prof. PETRU DUMITREASA * • Sfântul şi Marele Post (Urmare din pag. 1) cura de roadele lui, au în­sufleţit de-a lungul vremii pe creştini, i-au fortificat şi i-au întraripat şi acelaşi lu­cru ni-i pricinuieşte şi nouă celor de azi. Nouă cărora poate de multe ori, ni se pare greu să postim aşa cum se cuvine, pilda Mântuito­rului Hristos, a Sf. Apostoli şi a nevoitorilor trebuie să ne dea curaj şi îndrăzneală căci numai prin post şi ru­găciune putem surmonta în­cercările acestei vieţi şi ne putem arăta biruitori asupra păcatului şi a diavolului. (Marcu 9, 29). Prin post, Moise prooro­cul s-a învrednicit să pri­mească pe muntele Sinai „tablele cele cu dumneze­ieşti slove", iar faţa lui stră­lucea ca soarele. Prin post cei trei tineri şi-au păstrat curate trupu­rile lor şi au biruit puterea cuptorului aprins din Ba­bilon. Prin post Mântuitorul nostru a biruit uneltirile sa­tanei şi s-a pregătit pentru începutul activităţii sale mesianice. Prin post şi rugăciune Sf. Apostoli au biruit încercă­rile pornite împotriva tine­rei comunităţi creştine şi au rânduit apoi preoţi şi epis­­copi spre păstorirea turmei celei cuvântătoare. Prin post şi rugăciune Bi­serica lui Hristos a străbă­tut veacurile şi a biruit por­ţile iadului şi tot prin aceste mijloace sfinte şi noi vom ieşi biruitori asupra patimi­lor. Să ne străduim fiecare dintre noi să pornim la a­cest drum al Postului Mare având pe Hristos şi pe sfinţi alături de noi. Să ne străduim să postim postul cel adevărat şi cel bineplă­­cut lui Dumnezeu cum ne învaţă Isaia proorocul în , cap. 58 al cărţii sale. Postul nostru trupesc să fie dublat de cel sufletesc, postul să nu fie numai al pântecelui ci şi al buzelor, al ochilor, al mâinilor, al întregului trup, pentru ca într-adevăr el să poată rodi însutit şi înmiit în viaţa noastră. Pil­dă avem în acest chip pe­­ Mântuitorul Hristos care ne-a învăţat să postim cum se cuvine, nu de ochii lu­mii ci tainic pentru a putea primi răsplată de la Tatăl nostru cel din ceruri. Am intrat iarăşi în Sfân­tul şi Marele Post al Paşti­lor­ , Primăvara duhovniceas­că ne-a sosit şi în acest an binecuvântat şi din roadele ei suntem chemaţi să ne în­fruptăm cu toţii, fie tineri, fie bătrâni, fiecare după pu­tinţa noastră. Să împletim postul cu ru-­­ găciunea, şi cu toată fapta cea bună în aşa fel încât să­­ putem străbate ca pelerini , această cale a sfinţeniei­­ pentru a ne putea bucura­­ de roadele ei, pentru a "ne­­ putea închina cu vrednicie­­ înfricoşătoarelor Patimi ale lui Hristos şi apoi Sfintei ■ Sale învieri. Să ne bucurăm întru ■ Domnul şi să pornim cu­­ sârg la călătoria şi străda­­­­nia ce ne stă de astăzi îna­­­inte întru „înnoirea vieţii“­­ şi dobândirea mântuirii. • AMIN. *

Next