Telegraful Român, 2002 (Anul 150, nr. 1-48)
2002-03-01 / nr. 9-12
Pag. 2 Să se fi inventat mama artificială? Primăvara anului 1997 marca — în Italia şi întreaga Europă de Vest — o săptămână dedicată copilului nenăscut. Ziarele susţineau şi ele întreaga acţiune, titrând pe prima pagină: „Embrionul, unul dintre noi“ (L'Espresso, 5/1997), „împreună pentru drepturile copilului nenăscut" (M°ssagero, februarie 1997), „Pentru copiii nenăscuţi! E vremea pentru susţinerea lor“ (La Croix, februarie 1997). Marşuri de susţinere, în care au fost integrate nu numai asociaţii creştine, implicate în militantismul activ în această direcţie, ci şi oameni implicaţi chiar în cercetarea genetică, conferinţe, o campanie de televiziune excelent susţinută şi multe alte acţiuni, păreau să pună la punct o întreagă strategie duhovnicească de rezistenţă în favoarea drepturilor copilului nenăscut, marcată de concluzia pozitivă că, întradevăr, se poate face ceva pentru ca embrionul uman să nu mai fie situat în afara drepturilor umane. Primăvara anului 2002. O campanie de presă — începută în S.U.A. prin 5—6 februarie — continua, în 11 februarie, în mass-media occidentală. O nouă provocare „made in USA“, făcută după toate regulile unei provocări. La patru ani după ce „experimentul Dolly“ arăta, sferei emancipate a Vestului, că se poate realiza donarea (ca principiu și, mai ales, ca realizare tehnică), după ce s-a trecut din sfera animală în cea umană (la Massachusetts Institute), după ce în planul geneticii animale apăruse şi, de acum renumita dinastie a donării: Elsie, viţelul neozeelandez, Noel, Star şi Angel, trei purceluşi scoţieni precum Dolly, precum şi prima pisică CC (Carbon Copy) americancă din Texas (ieşită urmare a unei încercări de donare a unei.. . căţeluşe!), etape care au depăşit demult simpla sferă a disputelor medicale, un anunţ şoc — după cum titra „Leggo" în numărul din 11 februarie 2002 —venea să arunce iarăşi în aer liniştea prefabricată a falşilor moralişti, apărătorii donării şi ai creşterii bugetelor pentru cercetare în acest domeniu, în laboratoarele Centrului de Medicina Reproducţiei Umane de la Cornell University s-a creat şi utilizat primul prototip al unui uter uman artificial. O imitaţie a uterului uman, o structură din ţesuturi de colagen — biodegradabil — copiind, pe cât posibil tehnicii umane, uterul uman natural, transformă astfel taina naşterii într-o chestiune de tehnică şi design (cel puţin după schemele propuse şi publicate). Cercetătoarea, o taiwaneză, Hung-Ching Liu şi-a prezentat deja datele experimentului său înaintea participanţilor unui seminar cu nume amintind de filmografia SF de prost gust: „Sfârşitul maternităţii naturale?“. Recunoaşte că nu poate prezenta decât primii paşi ai cercetării şi, că va trebui de-acum să lucreze la următorul pas, dezvoltarea embrionului peste limita de 14 zile (limita admisă până acum cercetării pe embrion uman), continuarea cercetării pe modele animale aflate la dispoziţia Centrului Medical amintit, pentru a vedea dacă gestaţia (dacă tot vorbim de animale!) îşi urmează etapele normale , cu apariţia placentei şi primele diferenţieri de organe ş.a. Desigur, pentru gânditorii liberali, se iscă întrebarea: „Ce e grav în toate acestea?“. Grav este că uterul acesta artificial se dezvoltă, tehnic vorbind, în afara mamei. Ca un frigider pus la colţul camerei care, în loc să păstreze produsele alimentare, păstrează fetusul uman şi, mai mult, ţi-l aduce viu după ce ceasul, probabil fixat pe uşi, avertizează că au trecut 9 luni. Cu toată „literatura“, care prezintă ca o etapă intermediară realizarea unui „pachet“ de uz extern, mamă-făt, doar până la o vreme, Carlo Flamingni, unul dintre părinţii procreaţiei asistate, într-un interviu acordat lui Michelle Smargassi (La Republica) adresa, din Bologna, un apel „liniştitor“ cu atât mai mult cu cât în el neamul omenesc pare redus la o simplă materie de negoţ între „inteligenţii“ lumii, întrebat dacă lui, ca membru al Comisiei Naţionale (Italiene) de Bioetică, „nu-i face frică ideea" unei maternităţi fără mamă umană, C.F. răspunde: „Despre ce stăm să vorbim? Şi dacă într-o zi uterul artificial va fi utilizat cu adevărat, ce-i? Va fi un lux pentru proştii ultrabogaţi! Stupizi sunt destui, dar foarte, foarte bogaţi extrem de puţini... Nu, cred în continuare că în sine va învinge „dormitorul". Că avem de-a face cu o nebunie, încercare din urmă utilă doar pentru elemente patologice particulare .. (La Republica, 12 februarie, pagina de actualitate). (Continuare în pag. a 6-a) Pr. CONSTANTIN NECULA TELEGRAFUL ROMÂN lOBOIOIOIOIOIOIOBOlOBOIOIOIOIOBOIIOIIOIOIOB (Urmare din pag. 1) volume, sute de studii şi alte sute de diverse materiale precum monografii, recenzii şi cronici. In atenţia sa specială s-au aflat profeţii, cu mesajul şi descoperirile lor referitoare la evenimentul mesianic. Practic, toate textele profetice au fost selecţionate şi comentate de părintele prof. Nicolae Neaga. Sunt sugestive, în această privinţă, titluri de cărţi precum: „Profeţii mesianice în Vechiul Testament“ (Sibiu, 1929), „Contribuţii la lămurirea textelor mesianice din Cartea Facerii“ (Sibiu, 1930), „Hristos în Vechiul Testament, însemnări pe marginea textelor mesianice“ (Sibiu, 1944), „Profetul Daniel despre Hristos“ (Sibiu, 1933), „Cartea profetului Obadia" (Sibiu, 1948), etc. Pe lângă profeţi, încă şi alte mari personalităţi ale Bibliei precum Avraam, Moise, David şi Solomon s-au bucurat de interesul părintelui prof. N. Neaga, care le-a dedicat studii şi articole. La fel s-a preocupat de explicarea şi punerea în valoare a cărţilor didacticopoetice, a cărţilor necanonice şi a celor apocrife, înzestrat cu temeinice cunoştinţe a limbilor clasice, părintele profesor Nicolae Neaga s-a remarcat şi ca traducător din scrierile Sfinţilor Părinţi, împreună cu un alt erudit dascăl care a fost pr. prof. dr. Teodor Bodogae şi cu monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, a tras „ Sătul de zile“ dus din vasta operă a lui Origen (Scrieri alese, partea I, Bucureşti 1981, 472 p. şi partea a II-a, Bucureşti, 1982, 523 p.). A alcătuit apoi studii, bazate pe textul original, referitoare la activitatea exegetică a Sfinţilor Părinţi. A fost coautor (împreună cu pr. prof. dr. Vladimir Prelipceanu şi pr. prof. Gheorghe Barna) la manualul de Studiul Vechiului Testament pentru Institutele Teologice, Bucureşti 1955, iar ca rector a editat Anuarele Academiei Teologice Andreiene pentru anii 1946- 1949. Alături de alţi colegi de generaţie, Părintele profesor Nicolae Neaga a dat strălucire şi activităţii predicatoriale de la Catedrala mitropolitană din Sibiu. A fost un preot evlavios şi un cumpănit soţ şi tată de familie. Nu exagerăm cu nimic afirmând că numele părintelui profesor Nicolae Neaga se înscrie în rândul marilor teologi ai Bisericii noastre, la înălţimea cărora s-a ridicat printr-o stăruitoare şi plină de dăruire osteneală, care s-a întâmplat să fie şi a unei vieţi binecuvântate cu ani mulţi, cu luciditate şi cu sănătate. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut la Timişoara, alături de fiica şi familia acesteia. Deşi vârsta înaintată i-ar fi permis să se bucure de mai multă odihnă, totuşi râvna, ce l-a însufleţit întotdeauna, l-a antrenat în activitatea didactică oferindu-şi colaborarea la organizarea şi susţinerea activităţii didactice a catedrei de Teologie din cadrul Facultăţii de Litere, Istorie şi Filosofie a Universităţii de Vest, din Timişoara. Aici, la Timişoara, şi-a încheiat, cu seninătate, zilele vremelniciei. A fost înmormântat în ziua de 11 martie, într-o criptă aflată sub altarul noii „biserici a Martirilor", unde păstoreşte un zelos ucenic al său, părintele I. Brânzei. Slujba prohodirii a fost oficiată de P.S. Lucian Lugojanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, înconjurat de un sobor de 37 de preoţi, în majoritate foşti studenţi. De la Sibiu, au participat cinci profesori, care au fost şi purtătorii unui mesaj de omagiere a personalităţii celui adormit în Domnul şi de condoleanţe pentru membrii familiei, din partea Î.P.S. mitropolit Antonie al Transilvaniei. Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna" din Sibiu,care cu această primăvară, aici, pe pământ, mai puţin cu un proteguitor, dar a câştigat în cer un mijlocitor şi rugător la tronul ceresc pentru continuarea existenţei în slujba Bisericii şi a binecredinciosului nostru popor, întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletului adormitului robului Tău, pr. prof. dr. Nicolae Neaga şi-i fă lui veşnică pomenire! Nr. 9—12/2002 Cum l-a cunoscut Ion L. Caragiale pe Mihai Eminescu? în anul 2002, la împlinirea unui secol şi jumătate de la naşterea lui I.L. Caragiale, s-a instituit anul de omagiere a lui, pentru valoroasa sa operă, de scriitor clasic român, dramaturg, prozator şi publicist. Criticul literar G. Ibrăileanu afirmă despre I.L. Caragiale că în opera sa a zugrăvit aspectul tragic al introducerii la noi a civilizaţiei, care a făcut ca odată cu dispariţia clasei boierilor de neam, să se ridice o nouă clasă şi anume clasa burgheziei moderne (Istoria Filozofiei române, vol. II, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 81). Ca unul dintre cei mai de seamă creatori de tipuri din literatura română, prin personajele create, Caragiale satirizează cu o mare forţă tendinţele şi moravurile societăţii din vremea sa (Dicţionar enciclopedic român, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1962, p. 513). Pe baza articolelor „în Nirvana“ şi „Ironie“, ale lui Caragiale şi nu numai, voi stărui asupra modului în care acest eminent prozator l-a cunoscut, l-a apreciat şi l-a caracterizat pe genialul poet Mihai Eminescu, în amintirile sale, I. L. Caragiale relatează despre șederea sa în București, într-o casă în care locuia în gazdă un actor, Pascali, care era director de teatru în provincie. Văzându-1 pe Caragiale că citea într-una, actorul — cu un fel de mândrie — l-a întrebat dacă-i place literatura. în continuare, i-a mai spus: „Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent. Face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti“. Actorul îl cunoscuse în Giurgiu. „Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea niciun viciu. Era străin, de departe — spunea el — dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns a fi prin cine ştie ce împrejurări“. Seara trebuia să vină la directorul lui. Astfel, tânărul sosi şi Caragiale a putut să-l vadă. „Era o frumuseţe — zise Caragiale — o figură clasică, încadrată în nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari; la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva era înăuntru — un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare". „Mă recomand Mihai Eminescu ... Aşa l-am cunoscut eu" — a spus Caragiale — fără a menţiona anul în care l-a cunoscut. După data articolului din „în Nirvana“, în care a apărut, rezultă că era la finele anului 1868, când marele prozator, Caragiale, ne-a lăsat acest faimos portret romantic al lui M. Eminescu (M. Eminescu, Poezii, ediţie îngrijită de Al. Coloman, cu biografie şi introducere, ed. a IlI-a, Bucureşti, 1945, p. 19). Munteanul I.L. Caragiale şi moldoveanul M. Eminescu s-au regăsit la Junimea, astfel ca prin aportul lor la C.L., să contribuie eficient la epoca de aur a clasicilor din literatura română. După cum scria T. Maiorescu în 1890 , la Junimea din Iaşi s-au întâlnit iubitori sinceri ai literaturii, dar s-au întâlnit şi spirite disparate care s-au însufleţit în acest contact, între alţii şi înaltul visător Eminescu, cu nemilosul observator Caragiale (Notiţe preliminare, la Poezii de M. Eminescu, p. 118). Din octombrie sau cel mai târziu din noiembrie 1877, şi-a început M. Eminescu activitatea de redactor la ziarul Timpul, iar din decembrie 1880 era în calitatea de redactor-şef al ziarului. Dintru început, Caragiale a fost adus la „Timpul" de către Eminescu. Ideile programatice ale ziarului erau cele ale direcţiei junimiste (Viaţa lui Eminescu, în volumul de Poezii, p. 32). Nefiind boieri sau moşieri, n-au avut de apărat privilegii de clasă, prin conservatorism, în scrisul gazetăresc — după cum le spunea Eminescu lui Caragiale şi lui Slavici — noi nu scriem nici pentru Bucureşti, nici pentru Munteni sau Moldoveni ci pentru toţi Românii şi nu pentru cei de azi, ci pentru cei viitori. Credinţa nu le-a fost înşelată, nici munca zadarnică. Confraţii lui din presă, Caragiale şi Slavici, l-au văzut pe Eminescu lucrând mereu, cu voie bună, înflăcărându-se pentru câte o idee, pasionându-se în lupta condeiului. Eminescu era un bine cunoscut polemist energic, cu forme proprii ale cugetării. Tot ce scria el, izvora din convingere: nimic nu era fals, nimic nu era formă goală sau ipocrizie la acest devotat mânuitor al condeiului. Pentru nimic în lume, nu s-ar fi prefăcut Eminescu. Era sincer în ură, ca și în iubire. Era modest, retras de lume, mulţumindu-se cu puţin. Traiul lui şi munca sa i-au slăbit puterea de rezistenţă faţă de neajunsurile pe care le dispreţuia, într-o zi însă a căzut biruit (Viaţa lui Eminescu, în volumul de Poezii, p. 38—39). Prieteni prea mulţi Eminescu n-a avut. Dacă I. Slavici era un om posac, I.L. Caragiale, coleg de redacţie, îi devenise de nesuferit lui Eminescu, prin spiritul său de zeflemea şi prin şiretenia cu care îl provoca la discuţie, astfel ca —■ în continuare — să se bucure de înflăcărarea sa (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 273). După spusele lui Caragiale, la „Timpul", Eminescu a lucrat gazeta mai mult singur, de la prima coloană, până la informaţii şi traduceri de telegrame străine. Eminescu desfăşura muncă de zi la redacţie, muncă de noapte acasă, tot pentru gazetă. Ca urmare, zicea Caragiale, că la „Timpul", Eminescu era tare şi mare. Ca la orice gazetă politică, conflictele de demnitate şi convingeri, nu puteau lipsi, ajungându-se până la demisie, care de fapt n-a fost primită (Viaţa lui Eminescu, în volumul de Poezii, p. 36). După cum reiese din articolul „în Nirvana", la grozava ştire despre boala lui Eminescu, I.L. Caragialea plâns, gândind la truda vieţii lui, pentru câte a suferit de la împrejurări, de la oameni şi de la natura sa proprie (Anexe, la Poezii de Eminescu, p. 322). Dacă unii oameni, chiar și de seamă. (Continuare în pag. a 4-a) Prof. PETRU DUMITREASA * • Sfântul şi Marele Post (Urmare din pag. 1) cura de roadele lui, au însufleţit de-a lungul vremii pe creştini, i-au fortificat şi i-au întraripat şi acelaşi lucru ni-i pricinuieşte şi nouă celor de azi. Nouă cărora poate de multe ori, ni se pare greu să postim aşa cum se cuvine, pilda Mântuitorului Hristos, a Sf. Apostoli şi a nevoitorilor trebuie să ne dea curaj şi îndrăzneală căci numai prin post şi rugăciune putem surmonta încercările acestei vieţi şi ne putem arăta biruitori asupra păcatului şi a diavolului. (Marcu 9, 29). Prin post, Moise proorocul s-a învrednicit să primească pe muntele Sinai „tablele cele cu dumnezeieşti slove", iar faţa lui strălucea ca soarele. Prin post cei trei tineri şi-au păstrat curate trupurile lor şi au biruit puterea cuptorului aprins din Babilon. Prin post Mântuitorul nostru a biruit uneltirile satanei şi s-a pregătit pentru începutul activităţii sale mesianice. Prin post şi rugăciune Sf. Apostoli au biruit încercările pornite împotriva tinerei comunităţi creştine şi au rânduit apoi preoţi şi episcopi spre păstorirea turmei celei cuvântătoare. Prin post şi rugăciune Biserica lui Hristos a străbătut veacurile şi a biruit porţile iadului şi tot prin aceste mijloace sfinte şi noi vom ieşi biruitori asupra patimilor. Să ne străduim fiecare dintre noi să pornim la acest drum al Postului Mare având pe Hristos şi pe sfinţi alături de noi. Să ne străduim să postim postul cel adevărat şi cel bineplăcut lui Dumnezeu cum ne învaţă Isaia proorocul în , cap. 58 al cărţii sale. Postul nostru trupesc să fie dublat de cel sufletesc, postul să nu fie numai al pântecelui ci şi al buzelor, al ochilor, al mâinilor, al întregului trup, pentru ca într-adevăr el să poată rodi însutit şi înmiit în viaţa noastră. Pildă avem în acest chip pe Mântuitorul Hristos care ne-a învăţat să postim cum se cuvine, nu de ochii lumii ci tainic pentru a putea primi răsplată de la Tatăl nostru cel din ceruri. Am intrat iarăşi în Sfântul şi Marele Post al Paştilor , Primăvara duhovnicească ne-a sosit şi în acest an binecuvântat şi din roadele ei suntem chemaţi să ne înfruptăm cu toţii, fie tineri, fie bătrâni, fiecare după putinţa noastră. Să împletim postul cu ru- găciunea, şi cu toată fapta cea bună în aşa fel încât să putem străbate ca pelerini , această cale a sfinţeniei pentru a ne putea bucura de roadele ei, pentru a "ne putea închina cu vrednicie înfricoşătoarelor Patimi ale lui Hristos şi apoi Sfintei ■ Sale învieri. Să ne bucurăm întru ■ Domnul şi să pornim cu sârg la călătoria şi strădania ce ne stă de astăzi înainte întru „înnoirea vieţii“ şi dobândirea mântuirii. • AMIN. *