Timpul, iunie 1942 (nr. 1817-1846)

1942-06-11 / nr. 1827

\ I/ '( ■ ' I :' í• % T IMPUL Cifra care se încăpățânează să in­dice un număr oarecare de la moar­tea lui Caragiale este mai mult o convenție statistică de timp, care real, nu corespunde și nici nu poate corespunde adevărurilor esențiale Cel mult, data de care pomenim ne­dumeriți, poate fi luată drept pre­textul unui surplus de atenție, față de acela pe care realitatea ni-l păs­trează mereu printre noi, mereu vii și în afara unei cifre de etichetă co­memorativă. de Așa stând lucrurile, gestul nostru ciocli comemoranți ar putea fi învestit cu multe și nu prea albe ca­lificative, dacă n’am avea scuza de temperament și etnicisme ale unui Mitică ce se vâră’n toate și („mă'nțe­­legi”) acostează familiar orice situa­ție, pentru ca să ia — stante­pede — o atitudine. Suntem deci pentru contra acestei șugubețe comemorări . Caragiale nu trebue comemorat pentru motivul mare și unic: acela că nu poate fi! Comemorările au ceva de demons­trat, au într’însele ceva de funebru duios și condescendent de cele mai multe ori indulgența timpului și a perspectivei pentru cine știe ce rea­bilitare ad hoc Caragiale nu poate fi comemorat pentru că el n'are nevoie de nici o reabilitare, de nici o impunere inedi­tă. El există și se numește Caragia­le . Comemorarea noastră și-a rezer­vat totuși posibilități de justificare; ea se suprapune incidental pe o da­tă, numai pe salutul unei sărbători. Sărbătorim nu o scurgere moartă, de timp, ci o prezență definitivă, a­­ceea a lui I. L. Caragiale. Căci, se poate cineva gândi la Ca­ragiale, numai ca la un scriitor de clasică achiziție a unui manual di­dactic sau al unui capitol de isto­rie literară? Este cineva care să nu-l invoce pe acest Caragiale, la întâl­nirile lui, cu un Mitică, un Cațaven­­cu sau un Conu Leonida ? Desigur că, nu, pentru că nașul „Momentelor” este unul din­ acei creatori pe care istoriile culturii îi pescuește cu respectabile și îndelun­gate pauze de timp, I. L. Caragiale reprezintă, pentru țel­ina literelor noastre o captură, de extraordinară performanță, nu bun, dacă vreți național. Și nu pentru că scriitorul acesta de geniu a apărut — după cum se trâmbițează cu un refren stereotip — în momente de crucială răspun­dere istorică, în care se încrucișau civilizații și se intersectau mentali­­­tăți de farsă și ridicol, ci pentru că T. Caragiale a surprins din com­plexul uman, pitorescul și periferia de totdeauna, oricare ar fi fost indi­cele de elevație socială sau morală al indivizilor. Facturile de castă socială au fost și vor persista prin însăși natura lor intimă, coeficientul de ridicol rămâ­nând și el într’o postură de satelit al acestor diferențe dintre oameni. Caragiale n’a făcut operă de critică într'un moment istoric, ci numai de inventariere genială, a cusururilor, atitudinilor și mofturilor omenești. Trecând peste coordonata unei li­mite istorice el n’a făcut decât să scruteze elementele de performanță și general din toată cruciada banală a micilor existențe. Diin acest salt peste gardul unei istorii imediate, s’a născut — natu­rală și concluzivă — acea mult des­­bătută și suficient contestată pro­blemă a viabilității personagiilor lui Caragiale. S'a spus că toată recuizita situa­țiilor ridicole transfigurată mai mult critic decât artistic a lui Caragiale, n’ar fi decât o stare tributară unei epoci stabilite pe care sforțările pro­gresiste o vor ..Imqnifia într’un arti­col de mul u S'a spus chiar, că rea­litățile­ sociale de mai târziu au­ reu­șit să desmintă orgoliul de a per­sista a unor personagii-fantoșe. Vremea și nu numai aceasta ci și realitatea sociologică în toate ade­vărurile obscure, au demonstrat dimpotrivă, că personagii­le lui Ca­­ragiale se vor bucura de o viabili­­tate perpetuă. Totdeauna vom ta­lâlni comediografia comodă și pito­rească, în care se vor perinda — cu laturelul ce le caracterizează — toa­te acele personagii decupate din sta­rea civilă, fie că se chiamă pe nume­le lor autentic, Cațavencu sau Mi­­ică, Pristanda sau Dandan­ache. Și nu vom admite nici­când că I. L. Caragiale a mărit numărul popu­­ației românești decât în sensul de creație artistică al acestei prea sa­vuroase butade. In fond, o cercetare la rece, ar do­­edi apoi că marele artist din Căra­gi­ale nu stă în excesul de tipologie pe care el l-ar sconta ca singurul viabil în creațiile sale. Tipologia ca­­rageliană, nu este reprezentativă sau esențială prin ea însăși, ea consti­tuind în deosebi suportul unei speci­­fice organizări de efecte. O privire retrospectivă, ne-ar arăta poate, câtă gogomănie onestă, conține un Ipin­­gescu, câtă naivă acomodare domes­tică, Jupan Dumitrache, câtă dila­tare ridicolă un Rică Venturiano sau câtă schelălăială conjugală un Nae Cațavencu. Tipologia acestora este ce e drept, satisfăcătoare ea nereprezentând însă o axă de comportare și viață. Comicul lui Caragiale reușește să devină mare prin puritatea lui, iar această puritate constă din elemen­te de organizare, de cele mai multe ori idemonstrabile sau pasibile de explicații datorită unui singur fapt: Caragiale însuși. Artistul Caragiale, acesta singur mai poate facilita demonstrațiile unor efecte de proporțiile operei sale. El singur, prin mijloacele sale in­time, ajutat de o limbă, pe care ca și Arghezi, a sedus o pentru ca s’o re-creeze, mai poate da indicii pen­tru explicații de compartiment și e­­tichete. Pe acest artist — născut și nu fă­cut — îl sărbătorim azi, fie chiar printr’o comemorare sau o cifră! iiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!iiiiiiiiiiiniiiiiii!iii!iiiiiiiiii!iiiii!i!ii!i!iiiiiiiiiiiiiiiii!;!ii!iiir iniuiminnmümiiümiinf’rrr’üunnHinr^nifin'ü'iünmmmHummnmiüüunmtumtmMiiiinuiumiinjuimimi!!;!!!:]ilílll!!lí!ill!lillllllllillll!lí!ill!IH!!F 30 de ani flela moartea lui CARAGIAIf Virgil Ierunca C­ARAGIALE și ȚAR­AN­II Nu este vorba de a urmări acur problema to toată întinderea ei cat ar implica, intre altele, și o referir la acea piesă de intense conflicte , de tot atât de intense contestăr­i,Năpasta», pentru cele câteva concluzii jos, pe care le scontăm, ni se pare sufi­cien­t de lămuritor a urmări și mima articolul de bogate sugestii „1907­ din primăvară pânâ’n toamnă”, arti­col capabil să lumineze deplin pro­blema — chiar dacă în mod indirec și mai ales să îngăduie putința u­nei interesante descinderi in actuali­tate . Se știe că acest articol — cu sub­titlul modest „câteva note” —■ cu­­prinde părerile lui Caragiale cu pri­vire la revoluția țărănească din 1007 păreri aplicate nu fără destulă judi­ciozitate, în cercetarea genetică a fap­tului. Inaimat ca acea perspectivă cer­tă de creator asupra omului in ferm­­­iietele-i ipostaze și împrejurări, Ca­ragiale schițează în acest articol — în care simpatia pentru țăran este foarte puțin declarată pentru moti­vul că ea e un bun fundamental, câș­tigat de la început — procesul cauzal al revoltei de la 1907.­­ Articolul este bT­­resanit din mai multe pricini. In primul rând pentru că aici scrii­torul ne oferă reacțiuni mai detașate, mai personale față de eroii operelor lui, în sensul că aceștia sunt înglobați, pe categorii sociale, în baza caracte­rizării active și subiective a autorului: Mache, Lache, Mitică, etc., Trah­a­­nache și Dandanache, Rică Venturiano și Tipâtescu­, Mirele și Esmeraldele sunt prezenți aici la un mod tipic și global, scriitorul mărturisin­du-și sen­timentele față de el în chip deschis și total, spre deosebire de operele lui li­terare unde își tratează impersonal și obiectiv, unde -i apar într’o confor­mație naturală, realistă, în lumina propriilor detalii și caracteristice. Este destul de interesant faptul că marele dramaturg, ieșind din absența și obiectivitatea creatorului, iși cri­tică fără reticențe și cu aportul unei psihologii dintre cele mai acute fi juste propriile personagii. Poate fi aici, după ce vom vedea cuvintele de calificare pentru țărani o concluzie pentru atitudinea — a­­tâta de particulară — a artistului fa­ță de eroii săi din drama de mediu țărănesc, „Năpasta”. Pentru chestiunea pe care o urmă­­­rim acum, mai prețios încă ni se pare rechizitoriul moravurilor și lumii po­litice și sociale a timpului, rechizi­toriu de surprinzătoare actualitate pentru momentul de azi, când corti­nele veacului par să se lase — abia acum — peste lumea „onorabilior’’ lui Caragiale. In vreme ce țărănimea pare să capete în sfârșit — printr’o simbolică întoarcere la isvoare și mai ales prin bunul efort al Căminelor culturale — rostul și considerația pe care o întrevedea și marele scriitor. Pentru a-și explica izbucnirea re­voltei țărănești, Caragiale intreprinde un examen asupra organismului sta­tului, descifrând cele mai îndepăr­tate motive, fixând cele mai lacune și debilități, pentru ca din grave a­­ceastă cercetare de sus în jos a stă­rilor de fapt să tragă concluzii din­tre cele mai luminoase și drepte. Sistemul a­m­inistrativ defectuos este descris în culori violente, deși în ton de regret și umor: „adminstrația e compusă din două mari armate. u­na stă la putere și se hrănește; alta aș­teaptă în opoziție flămânzind. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutri­re excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă lumină, încep tur­­burările de stradă... Plebea­, clenții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răstur­narea guvernului. Un alt detaliu "al racilei, descris cu­m site școala, uiji­g, cam Mrami>a **» tocmire decurge întreaga diformitate a organismului de stat, a oligarhiei române” — cum îi spune Caragiale; „Toate școalele,­­lela cele populare până la Universitate, școli primare, secundare, profesionale, agricole, co­merciale, de popi, de moașe, zică, de alte arte, facultăți de de ma­toate ramurile culturii Înalte — toate dau mai mult sau mai puțin de embifie ab­solvenților lor drepturi la «lignități și funcțiuni publice. Astfel școala ro­mână, în loc de a fi un mijloc de edu­cation­ și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate in­tre cetățeni, de ieftină parvenire, «le scutire de îndatoriri, de sporire ,le drepturi și privilegii. Și din ce in ce, din gradul cel mai de jos până la <­© I mai de sus, școalele sunt niște fabrici de mucționari de salariați publici și de avocați—o pletoră de semin­ocii, fără caractere fără omenie, ad­evărați cava­leri de industrie intelctuală, cărora le trebuesc numai decât onoruri cât de multe fără nici un merit și câștig cât de mare fără multă osteneală. Aces­te fabrici alimentează oligarhia ce stăpânește exclusiv țara românească. Din aceste, fabrici iese și se prime­nește și crește, in oarba luptă ,le con­curență pentru reportărea rangurilor distincțiunilor și profiturilor, oligarhia «le aventură. An eu an, apar proas­peți pe arena publică, în poze tea­trale teoreticieni, reformatorii și pa­trioții, placizii făuritori de sisteme none, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, vilentiști, antisemiți, xe­­nofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său­­ le bătac, spre uimirea naivei trândave plebe, servanta oli­garhiei. Familiile sărmane din plebea orășănească, lipsită de orice mijloace de producție, trăind p din mica precu­­peție, ori din slujbe sau slujbașoare, ori din cutreiumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărtu­risit — toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă­­ copiii cât mai de grabă, după vârsta majoratului. In cel mai rău © ar funcționari, în cel mai bun, măcar deputați ministeria­bili, dacă nu chiar miniștri“... După un asemenea amănunțit re­chizitoriu al stărilor rele și al meca­nismului stricat al statului, în care autorul „Momentelor“ sesizează ace­leași Categorii ridiculizarea pe care le nemurise și în opera sa literară, , Caragiale se indignează cu privire la , cruda și revoltătoarea neobrăzare a­­ oligarhiei“ care „tăgăduește țărani­ , iar (imensei mase supusă și cuminte, o producătoare a avuției naționale).. i orice drept de amestec... la cârmui­rea intereselor lor, la dirijarea desfi­­­­nelor lor“. * In antiteza pe care scriitorul o con­­­­struește în perspectiva celor două rea­­­­lităț­i a statului și a țărănimii — aceasta din urmă privește lumina­­ simpatiei și a compasiune!. Dar sen­­t­icimentele lui Ca­ra­giale se vor afirma­­ și mai categoric in cuprinsul acestui­­ articol. După ce înfierase cu vorbe îspre structura invalidă și nedreaptă _ i statului , a unui stat și a unor ino­­v­­avuri asupra cărora zilele noastre t­ibia dacă îngăduie o perspectivă de­­t­așată cu câteva ceasuri și asta nu t­­ronsecvent unor afirmații prin care b cândva compătimise și „sărmana pri­­n­ie a orașelor“, ...„acolo, în adânc, gem 11 mase nevoi materiale și morale ale u­nnui popor întreg — singura temelie,­­ singura realitate, singura rațiune de c­i și a Statului național român.. A­­c­­olo în adânc, o lume care știe mar­i; vine ce însemnă a muri ca vitele, de­c­­ât d­e­va să zică a trăi ca oamenii, o scrâșnește­ . Noi vrem acum nu doar p­­ământ !... Vrem și pământ și ome­ v­ite !“... v Reținem, din aceste citate lămuri- a­pare, rand­sizia îndeajuns de banală ! — prin aportul clișeelor didactice ș i unui Caragiale prieten al țăranului, o concluzie menită a explica proverbia­ a­l­la condescendență și nesfârșitele unei­­ najamente ale unei pene satirice, apli­­cată de obicei în critică biciuitoare a­­supra realităților. Decât, e necesar să reținem iarăși că sentimentele dramaturgului nu se adresau unui pitoresc rural, nu vizau platonic și ornamental un țăran al bunelor trad­iții literare, ci poposeau «conștient și deplin pe fruntea unei în­tregi clase sociale, clasă în­­ care scrii­torul sesiza rădăcinile unui neam și deasupra căreia recunoștea acumulată toată inconștiența și barbaria acestui nem.. Cea mai frumoasă definiție a lui­­,1907“, una dintre acele reflexii de încântătoare limpezime și spirit, a rostit-o Caragiale tot în acest articol de interesante revelații: „Când arde un lucru, arde nu numai fiindcă s'a aprins cine­ știe­ cum ci și fiindcă, de felul lui, era un lucru ce se putea aprinde. Geo Dumitrescu ’ Toți cercetătorii literari au observat­­ cu privire la Caragiale saltul săvârșit ■ de acesta trecând dela tehnica tea­­­trală a majorității scrierilor lui epice de tinerețe și maturitate, la desfășu­rarea liniștită și plină de­­sfătoșenie a , ultimelor lui realizări. Spre deosebire de nuvelele și „mo­mentele“ lui, dram­astice uneori prin conținut, dar totdeauna prin tehnică. ..povestirile“ omului în vârstă pără­­sesc această formă de stil deodată cu domeniul în care se integrează. Kir Ianulea a fost socotită de Ibrăăi­­leanu drept cea mai bună nuvelă isto­rică românească. Și afirmația lui ne frapează exact în măsura în care ea este adevărată, pe jumătate. In­gen șije privim genurile literare — și Ibrăileanu este în această pri­vință un exemplu — ca entități supra­­temporale. Dar să ne amintim că nu­vela istorică, dacă poate n’a fost crea­tă a fost cel puțin realizată și intrată în conșiința publicului prin școala ro­mantică. Tipul de nuvelă istorică la literatura universală este Investit și cu nota aceasta de romantism, pe care Kir Ianulea și alte povestiri, din aceeași epocă, de-ale lui Caragiale le contrazic evident. De aceea dacă Hnem cu orice preț­ să facem catalogări de istorie literară, nu putem numi „nu­velă istorică’, opera în chestiune a lui Caragiale.­­Trecem cu vederea peste faptul că aceasta nici­icu este o nu­velă in sensul riguros și comun al cu­vântului, fiind lipsită de acel meșteșug al contrastelor care ne permite să nu­mim nuvele scrieri ca „O făclie de Paște“ și altele din aceeași epocă. Ultimele opere ale lui Caragiale pot fi în schimb catalogate mai la ele acasă în ceea ce am numi epica bătrâ­nilor. Ne gândim, spunând aceasta la ope­ra d-lui Sadoveanu, care este dacă nu în întregime, cel puțin substanțial, o operă­­,de bătrân”. Și, fiindcă suntem între contemporani și la o­ comemora­re, să amintim și Aqua forte a d-lui E. Lovinescu Titlul acestui ultim vo­lum de memorii s’ar fi potrivit mai mult întâiului și credem «s’a fost ales dintr’o intenție de identitate cu sine însuși în răstimpul elaborării acestor „memorii“. Partea remarcabilă din volumul nou al d-lui Lovinescu este «constituită toc­mai de acele bucăți cu atmosferă și referințe livrești, bonome mai mari c decât și-ar fi închipuit autorul, tu­ ș­i voita ironie disimulată ne arată para­■­doxal că le-a închipuit și ca atare), și­­ înzestrate cu un ton de fabulă (ca ne­■­lipsita morală), elemente integral­e atribuite ultimelor produceri ale lui Caragiale. Strămoșul tipic al autorului lui Kir­i Ianulea și al aceluia volumului Aqua , forte esté, pare-mi-se, Voltaire ale­­ cărui nuvele și romane nu le putem­­ numi, anacronic și anticipativ, isto­rice, interesul lor fiind altul decât evo­­carea unui trecut mai imidi­cau mai puțin fabulos eroic. .Caragiale a cunoscut pe Anatole France: «I­ lui Lovinescu așijderea mi-i era străin autorul lui ,La Rftu­sserie à la Reine Pedauque”, tare, la rândul lui, a mărturisit când era nevoit, afecțiunea pentru Voltaire. De urmărit cu privire la Caragiale este Încadrarea limbii operelor lui de bătrânețe in evoluția generală a limbii române. D. sadoveanu arhaizeazâ, cum se știe, recurgând la limba cronicari­lor. Divanul persian nu face excepție, deși ne-am aștepta ca lumea orientală arabă să fie evocată prin ceea ce avem la noi ca elemente musulmane de­ prin limba din epoca fanariotă sau epoca următoare. Pentru povestirile sale amintite Ca­ragiale folosește limbajul secolului XIX. Este mai nou decât Ion Ghica (amintirile acestuia sunt dintre 1800- 1840). Taobu e încadrat în epoca in care dispăreau ultimele elemente grecești și turcești din limbă, deci pe la 1850,­­ prin preajma anului nașterii sale. To­­­nul povestirilor sale este deci acela a­l limbii copilăriei sale. Ca tendință, mu­tatis mutandis, o vom apropia o Creangă. Deosebindu-l de Sadoveanu, car arhaizeazâ, despre Caragiale, și fap­tul rămâne valabil și pentru Creangă , vom spune că patriarhalizează. Intr’adevăr cine citește Hal­maui Iui Gherasim Gorjan (1852) și Abi Hasan a lui Caragiale, care povestire provine tot din „O mie și una di nopți“, va rămâne uimit de asemăna­rea tonului acestor opere. Și cazul lu Caragiale este mai mult decât eloc­vent pentru a ne convinge că această epică a bătrânilor, în chip paradoxal nu este decât un total de amintiri din copilărie Copilăria rămâne la a­­cești scriitori ultima redută de cuce­rit,, iar cucerirea ei le conferă coroa­na supremă. Nu oare aceasta este explicația fap­tului că d. Lovinescu, in ultimul său volum evocă Fălticenii, copilăria și fauna domestică, întâile realități cu care copilul intră în legătură? Opera lui Caragiale este mult mai interesantă decât își puteau închipui „detractorii“ lui superficiali iar îm­prejurării că însuși d. Lovinescu pre­­sinta rezerve cu privire la viabilitatea altui sector din opera lui Caragiale trebue să-i juxtapunerii impresia că dacă vrea să „patriarhalizeze“ d. E. Lovinescu ne amintește in mod fericit atmosfera povestirilor de bătrânețe ale lui Caragiale, Gr­­aianu Epica bătrânilor CSJ@£ TAR £ A-G8sOf3C1 £ SCU VELAFUAS a trimis în librăriile din toată țara, în ediție nouă de C. Popescu și V. Vrânceanu Elevii care concurează la orice școală secundară, rezolvând aceste 1001 probleme își asigură reușita la examenul de admitere . l TRIPTIC Așa cum s'au constituit, în dinastie­a literiior naționale și împodobiți cu nume de evangheliști, cei trei Cara­giale — Ion, Luca și Matein — trag o linie de continuitate și constituie un întreg ce împlinește, parcă, un ciclu dialectic, hegelian. Chipul niciunuia din ei nu poate fi gândit singur, fie­­­care aruncând asupra celuilalt lumi­na sau umbrele necesare fii unui contur neșters. Ne desăvârși­îngăduim această judecată căreia nu vreim să dăm temeiuri altele decât cele ce pot fi observate, — fiindcă nu jurăm câ­­tuși de puțin în numele „VOCH sânge­­lui­" și a altor asemenea construcții de modă politică și de umilire a inte­ligenței. Dar de la Ion L. Caragiale la ultimul său urmaș care a purtat in veșnicie numele familiei cu toată stra­­lucirea cuvenită, este un drum atât de direct in substanța lui, pe cât de osebit In înfățișare. Trebuia ca autorul „momentelor“, al ,,schițelor“ și comediilor cu fanto­șe să-l iubească, pe tânărul Luca, acel liric preocupat de literatura streină depărtată a lui Knut Hamsun și Ed­gar Poe, din care a și tradus cu osăr­­die și talent, și să-l zeflemisească până la refuz pe Mateiu. Fiindcă­­ trad­ in măsura in care Luca răspun­­dea, corect și cuminte, aspirațiilor celor mai tainice și mai sfielnice ale tatălui său, prilejuindu-l o zare dedu­­să din gusturile Sale subțiri dar ne­in­plinite, Mateiu descindea in plină armură, înghețat și trufaș, cum a­rferea bine unui crepuscular cavaler­nvestit cu misia rară a capătului de­­ tir­pe. «6 Lui Ion L. Caragiale, Mateiu U o­­rlindea ca un giudeț implacabil, sfcr­itul, — pe când Luca îi mai spriji­­nea nădejdile unei dăinuiri in leat. Care secretă voce, din ce tainic In­ternie aflase Mateiu Ion Caragiale că -l va innoda odată cu firul vieții și de pe acela al operei neamului întreg [UNK] u ăsta rămâne încă unul din misterele i- albastre în care cu atâta­­ măiestrie Și l-a îmbrăcat pe putrezită­re ziul Sir Aubrey de Vere, după străve­­chm u deasemeni a scăldat in penumbrele a tainei trecerea prin lumeasca vieață ș­i­ bucureșeană a lui Pantazi și Pașadia. Nu, hotărît! Nimic din opera lui­­­ Mateiu Caragiale nu-l apropie de to­rt, tăl său, când stăm să judecăm insă­­și fișările și gusturile. Nici vieața, pa­­­rt­ie­ se, n'a prea făcut decit să-i desbine. Și nici nu știm de se poate citi alt­­­undeva, mai de nepierit gravată pece­ H­tia lui Ion Luca decât în această an­­­timonie de suprafață. Mai mult decât e într'o operă, un om se realizează in­ti tr-o vieață și urmașul te verifică bi­­t _ trncăt te cuprinde și te reflectă. Am indrăsni să ne ducem­­ până la capăt și să spunem că gândul mă­sura lui Ion L. Caragiale o dau, mai mult decât opurile scrise de el, fe exo­­­­rul născut din osul său. Mateiu sin­­l­gur îl luminează pe Ion Caragiale pâ­nă'n străfunduri și ne dă o altă adăn­­­­rime decât aceia cu care seduce ș­­i deprinde autorul dramatic. Ion L. Caragiale s'a vrut mahala­­r­giu, fiindcă n'a putut fi boier. Asta ■ : e toată povestea. Constrâns la profesia de cârciumar , ori de jurnalist, el care avea cu scri­­­­sul un comerț flaubertian și care'n­e gusturi se dovedea scaramMv. Ion Ca­­­­ragiale asista la procesul devenirii ■, istorice a burgheziei naționale care — în raporturile de la om la om — se­­ traduce prin cel mai curat parveni­tism. Prea setos de vieață ca să re­nunțe la ea — această povară cu a­­devărat uriașă, dar singura condiție a creatorului, dealtfel, avea să i-o lase­ lui Mateiu — Ion a scris lumești și pentru toată lumea. A fost îndârjit și amarnici­­u. A fost necăjit și ne­putincios. E de ajuns să citești una din scrisorile lui Duiliu Zamfirescu. Pe atunci ambasador la Bruxelles adre­sată lui Titu Maiorescu, ca să vezi cu câtă jenantă îngăduință vorbea de Ion Caragiale autorul :,Vieții la țară•*. Și doară, între Duiliu Zamfirescu Și Ion L. Caragiale n'a încăput, de nici­­odată, vreo comparație. Caragiale s'a răsbunat cum a știut. Indirect adică, fiindcă-i lipsea curajul gestului și­ al hotărîrii categorice, fă­țișe. A râs de alții ca să nu plângă de el, — dar acești alții sânt doar fantoșe iar nu oameni, — caricaturi, nu caractere. Omul, amărît și acrit, abia dacă-l zărim pitit, undeva în funduri, de unde-și stropșește­­ neca­zul în replici spirituale, in formule de mare fiindcă facilă circulație, Ion L. Caragiale n'a putut iubi pro­­cesul istoric de ascensiune a Româ­niei. Și nu l-a iubit tocmai fiindcă nu l-a înțeles,, fiindcă nu putea să-l ințe­­leagă. El era un decadent, un mare decadent, unul din reprezentanții de­­sinteresați, și prin aceasta artist, ai ciocoimii vechi, înfuriată și neputin­cioasă și fața unei clase nouă care-și cucerea — prin revoluțiile, prin Par­lamentul, prin presa și electorii ei, așa cum vor fi fost, — drepturile im­­prescriptibile și inalienabile la o noua vieață istorică și unională. Reacționar și talentat — atribute care nu se prea suferă împreună, fiindcă Reacțiunea polarizează prin­­tr'o firească afinitate de castă nu­mai duhurile vlăguite, ignoranțele Și neputințele, tocmai in măsura in care inteligența creatoare Și adâncită tin­de în chip firesc spre Revoluție — Ion L. Caragiale stetea alături de cio­­coinie din rațiuni cu totul particulare. Geniul său purta o pecetie de veche factură care sub nici un cuvânt nu se putea acorda tiparelor stângace ale vremilor noui. .­­Și totuși, undeva, Ion Caragiale a știut să se oprească­ la mahală. Ro­ ■mânia lui Ion L. Caragiale e o Româ­nie de mahală, — și aici stă marele său merit, dacă vrem cu tot dinadin­sul să-i atribuim unul, în faptul de a se fi așezat la răscruci. Că, doară, asta e mahalaua, o etapă tranzitorie, fecundă, bogată și necesară în orice proces al devenirii istorice. Domeniul lui este mahalaua. Aici, in­­tr'adevăr, tipul se confundă până la identificare cu fantoșa, el e nnscul in teatrul caragialesc fiindcă îndepli­nește condiția fundamentală a râsu­lui, așa cum l-a înțeles și definit berg­­ton­ismul: detașarea unul fragment ăntimi up întreg proces de mișcare. Aici s'a aplicat geniul lui Ion Duca pe care, însă, deabia Mateiu avea să-l ducă la prețurile tari, absolute. Să-l convertească, adică, la esență și sin­ceritate. Mateiu Caragiale s'a rostit fățiș, pa dea dreptul. A fost sincer și mare. Re­acționar declarat — eroic bn sensul intervenției actului de voință într'o succesiune de faptă determinată isto­­ric — Mateiu Ion Caragiale îl repune pe tatăl său în jilțul cuvenit, lângă marea și apusa ciocoimie. Despuiată de comedioarele agreabi­le ale tatălui, drama boierimii deca­­dente trăia un fiu, arzător, mocnit până'n măduvă. Mateiu nu mai avea un parai-puis, ci un crez de luptă. Nu un fid­us, — o atitudine. Și, scutier­irmai­, și-a purtat credința cu o mân­drie și muțenie care­ o făceau pe atâta mai manifestă și superbă. Din tăceri și singurătăți, Mateiu s-a biruit pe sine și a depășit întreaga dramă în conștiință. Condiția decadentă nu mai era o nedreaptă și temută, osândă, ci o categorie recunoscută prin dialec­tica stărilor de fapt și a ideilor, du­­când pe drumuri fără întoarcere. Mateiu Ion Caragiale a fost un don Quijotte prin înțelegerea gravă și de­­plină a unei condiții istorice și socia­le. El știa că­­ acei mândri Curtea-Veche a firez dăinuitorii crai de altei lumi și ai altei concepții de vi­ață, a­­nacronice. Când ei plecau „lustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, pes­­te bolți din ce în ce mai uriașe, în gol", ca să se topiască „în purpura asfințitului", — Mateiu Caragiale mai avea tăria și lumina trează a conș­tiinței de a-l vedea în urma lor pe Gorică Pirgu, reprezintantul în Cabi­net al tinerei burghezii naționale.. .un port bălțat de măscăriciu, scălămbâ­­indu-se și schimonosindu-se, țopăind deanclaratele și fluturând o năframă neagră". Nici Mateiu nu putea iubi această burghezie, dar a luptat împotriva uii fățiș, cu alte arme și pe-un alt ton­a s cum ar fi făcut-o tatăl său. Fiindcă față de Pirgu, față de a­­cest specimen reprezentativ al ma­halalei biruitoare, Ion Luca era un nimica toată. Mateiu ne asigură de Gore Pirgu, și nu avem pricină de îndoială, că „era dat în Paște dat dracului! ’ A! să fi voit el, cu darul de­­ ze­­flemist grosolan­­ și ieftin, cu lipsa lui de carte și de ideal ,inalt și cu amănunțita lui cunoaștere a lumii de marderași, de codoși și de șme­cheri, de teleleici, de târfe și da țațe, a năravurilor și a felului lor de a vorbi, fără multă bătaie de cap, Pirgu ar fi ajuns să fie numă­rat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s’ar fi zis , maestrul“ și-ar fi prvunit statui și funeralii nationale. Ce mai „schițe“ i-ar fi tras, maica ta Doamne! dela el să fi auzit dandanale de mahala și de alegeri“. Cu greu ne-am putea înfrânge is­pita de a recunoaște în aceste șire scrisă cu scârbă grasă dar și cu o­ conținută admirație, cea mai severă judecată asupra valorii literare a lui Ion Caragiale. Cu acel simț dus până la ultimele concluzii, cu acea recunoaștere des­chisă a rostului istoric cuvenit, Ma­teiu își dădea prea bine seama co ar fi trebuit să fie părintele său și unde-i era locul. * Și atunci, între zeflemeaua tată­lui și romantismul subțiat al fra­telui său, Mateiu Ion Caragiale și-a mutat condeiul in porfiră ca să scrie cel mai deplin cântec pe care Ion «l ferise, iar Luca nu-l știuse încerca: declinul încheiat, cântecul de lebădă al unei clase istorice Fără feciorii cel mare, Ion Luca n ar fi rămas în literatura națională decât un gest schițat o năzuință ne­­dusă la capăt. Acuma, după ce trei decenii s au acoperit de țărînă,, Ion L. Caragiale stă drept, la începutul­ ultimului veac de scris românesc. Forța lui însă, subterană, a germinat lutsta­­rele care s-au împlinit îndreptățin­­du-i vieața și opera. Despărțiți in vieata aparentă. ..care se viețuiește“, aceia pe care ?.,’,'UL. ° vedde doar pe dinafară, cei trei Caragiale rămân legați la a­­dâncurile și în nalturile lor,­ asemui stejarilor iscați din aceiași rădăci­nă dar al cărora trunchiu crește fieșcare, de capul lui, pentru a se îmbrățișa doar în vârfuri, în­­anni­­­ile sărutate da soare și" frânte de inferințe,, in coroanele ce se ating Și se confundă, imperechimlu­-u Ttonga, frunzele și rodul laolaltă. Miron R. Paraschivescu 1 4 V. ►

Next