Timpul, iunie 1942 (nr. 1817-1846)
1942-06-11 / nr. 1827
\ I/ '( ■ ' I :' í• % T IMPUL Cifra care se încăpățânează să indice un număr oarecare de la moartea lui Caragiale este mai mult o convenție statistică de timp, care real, nu corespunde și nici nu poate corespunde adevărurilor esențiale Cel mult, data de care pomenim nedumeriți, poate fi luată drept pretextul unui surplus de atenție, față de acela pe care realitatea ni-l păstrează mereu printre noi, mereu vii și în afara unei cifre de etichetă comemorativă. de Așa stând lucrurile, gestul nostru ciocli comemoranți ar putea fi învestit cu multe și nu prea albe calificative, dacă n’am avea scuza de temperament și etnicisme ale unui Mitică ce se vâră’n toate și („mă'nțelegi”) acostează familiar orice situație, pentru ca să ia — stantepede — o atitudine. Suntem deci pentru contra acestei șugubețe comemorări . Caragiale nu trebue comemorat pentru motivul mare și unic: acela că nu poate fi! Comemorările au ceva de demonstrat, au într’însele ceva de funebru duios și condescendent de cele mai multe ori indulgența timpului și a perspectivei pentru cine știe ce reabilitare ad hoc Caragiale nu poate fi comemorat pentru că el n'are nevoie de nici o reabilitare, de nici o impunere inedită. El există și se numește Caragiale . Comemorarea noastră și-a rezervat totuși posibilități de justificare; ea se suprapune incidental pe o dată, numai pe salutul unei sărbători. Sărbătorim nu o scurgere moartă, de timp, ci o prezență definitivă, aceea a lui I. L. Caragiale. Căci, se poate cineva gândi la Caragiale, numai ca la un scriitor de clasică achiziție a unui manual didactic sau al unui capitol de istorie literară? Este cineva care să nu-l invoce pe acest Caragiale, la întâlnirile lui, cu un Mitică, un Cațavencu sau un Conu Leonida ? Desigur că, nu, pentru că nașul „Momentelor” este unul din acei creatori pe care istoriile culturii îi pescuește cu respectabile și îndelungate pauze de timp, I. L. Caragiale reprezintă, pentru țelina literelor noastre o captură, de extraordinară performanță, nu bun, dacă vreți național. Și nu pentru că scriitorul acesta de geniu a apărut — după cum se trâmbițează cu un refren stereotip — în momente de crucială răspundere istorică, în care se încrucișau civilizații și se intersectau mentalități de farsă și ridicol, ci pentru că T. Caragiale a surprins din complexul uman, pitorescul și periferia de totdeauna, oricare ar fi fost indicele de elevație socială sau morală al indivizilor. Facturile de castă socială au fost și vor persista prin însăși natura lor intimă, coeficientul de ridicol rămânând și el într’o postură de satelit al acestor diferențe dintre oameni. Caragiale n’a făcut operă de critică într'un moment istoric, ci numai de inventariere genială, a cusururilor, atitudinilor și mofturilor omenești. Trecând peste coordonata unei limite istorice el n’a făcut decât să scruteze elementele de performanță și general din toată cruciada banală a micilor existențe. Diin acest salt peste gardul unei istorii imediate, s’a născut — naturală și concluzivă — acea mult desbătută și suficient contestată problemă a viabilității personagiilor lui Caragiale. S'a spus că toată recuizita situațiilor ridicole transfigurată mai mult critic decât artistic a lui Caragiale, n’ar fi decât o stare tributară unei epoci stabilite pe care sforțările progresiste o vor ..Imqnifia într’un articol de mul u S'a spus chiar, că realitățile sociale de mai târziu au reușit să desmintă orgoliul de a persista a unor personagii-fantoșe. Vremea și nu numai aceasta ci și realitatea sociologică în toate adevărurile obscure, au demonstrat dimpotrivă, că personagiile lui Caragiale se vor bucura de o viabilitate perpetuă. Totdeauna vom talâlni comediografia comodă și pitorească, în care se vor perinda — cu laturelul ce le caracterizează — toate acele personagii decupate din starea civilă, fie că se chiamă pe numele lor autentic, Cațavencu sau Miică, Pristanda sau Dandanache. Și nu vom admite nicicând că I. L. Caragiale a mărit numărul popuației românești decât în sensul de creație artistică al acestei prea savuroase butade. In fond, o cercetare la rece, ar doedi apoi că marele artist din Căragiale nu stă în excesul de tipologie pe care el l-ar sconta ca singurul viabil în creațiile sale. Tipologia carageliană, nu este reprezentativă sau esențială prin ea însăși, ea constituind în deosebi suportul unei specifice organizări de efecte. O privire retrospectivă, ne-ar arăta poate, câtă gogomănie onestă, conține un Ipingescu, câtă naivă acomodare domestică, Jupan Dumitrache, câtă dilatare ridicolă un Rică Venturiano sau câtă schelălăială conjugală un Nae Cațavencu. Tipologia acestora este ce e drept, satisfăcătoare ea nereprezentând însă o axă de comportare și viață. Comicul lui Caragiale reușește să devină mare prin puritatea lui, iar această puritate constă din elemente de organizare, de cele mai multe ori idemonstrabile sau pasibile de explicații datorită unui singur fapt: Caragiale însuși. Artistul Caragiale, acesta singur mai poate facilita demonstrațiile unor efecte de proporțiile operei sale. El singur, prin mijloacele sale intime, ajutat de o limbă, pe care ca și Arghezi, a sedus o pentru ca s’o re-creeze, mai poate da indicii pentru explicații de compartiment și etichete. Pe acest artist — născut și nu făcut — îl sărbătorim azi, fie chiar printr’o comemorare sau o cifră! iiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!iiiiiiiiiiiniiiiiii!iii!iiiiiiiiii!iiiii!i!ii!i!iiiiiiiiiiiiiiiii!;!ii!iiir iniuiminnmümiiümiinf’rrr’üunnHinr^nifin'ü'iünmmmHummnmiüüunmtumtmMiiiinuiumiinjuimimi!!;!!!:]ilílll!!lí!ill!lillllllllillll!lí!ill!IH!!F 30 de ani flela moartea lui CARAGIAIf Virgil Ierunca CARAGIALE și ȚARANII Nu este vorba de a urmări acur problema to toată întinderea ei cat ar implica, intre altele, și o referir la acea piesă de intense conflicte , de tot atât de intense contestări,Năpasta», pentru cele câteva concluzii jos, pe care le scontăm, ni se pare suficient de lămuritor a urmări și mima articolul de bogate sugestii „1907 din primăvară pânâ’n toamnă”, articol capabil să lumineze deplin problema — chiar dacă în mod indirec și mai ales să îngăduie putința unei interesante descinderi in actualitate . Se știe că acest articol — cu subtitlul modest „câteva note” —■ cuprinde părerile lui Caragiale cu privire la revoluția țărănească din 1007 păreri aplicate nu fără destulă judiciozitate, în cercetarea genetică a faptului. Inaimat ca acea perspectivă certă de creator asupra omului in fermiietele-i ipostaze și împrejurări, Caragiale schițează în acest articol — în care simpatia pentru țăran este foarte puțin declarată pentru motivul că ea e un bun fundamental, câștigat de la început — procesul cauzal al revoltei de la 1907. Articolul este bTresanit din mai multe pricini. In primul rând pentru că aici scriitorul ne oferă reacțiuni mai detașate, mai personale față de eroii operelor lui, în sensul că aceștia sunt înglobați, pe categorii sociale, în baza caracterizării active și subiective a autorului: Mache, Lache, Mitică, etc., Trahanache și Dandanache, Rică Venturiano și Tipâtescu, Mirele și Esmeraldele sunt prezenți aici la un mod tipic și global, scriitorul mărturisindu-și sentimentele față de el în chip deschis și total, spre deosebire de operele lui literare unde își tratează impersonal și obiectiv, unde -i apar într’o conformație naturală, realistă, în lumina propriilor detalii și caracteristice. Este destul de interesant faptul că marele dramaturg, ieșind din absența și obiectivitatea creatorului, iși critică fără reticențe și cu aportul unei psihologii dintre cele mai acute fi juste propriile personagii. Poate fi aici, după ce vom vedea cuvintele de calificare pentru țărani o concluzie pentru atitudinea — atâta de particulară — a artistului față de eroii săi din drama de mediu țărănesc, „Năpasta”. Pentru chestiunea pe care o urmărim acum, mai prețios încă ni se pare rechizitoriul moravurilor și lumii politice și sociale a timpului, rechizitoriu de surprinzătoare actualitate pentru momentul de azi, când cortinele veacului par să se lase — abia acum — peste lumea „onorabilior’’ lui Caragiale. In vreme ce țărănimea pare să capete în sfârșit — printr’o simbolică întoarcere la isvoare și mai ales prin bunul efort al Căminelor culturale — rostul și considerația pe care o întrevedea și marele scriitor. Pentru a-și explica izbucnirea revoltei țărănești, Caragiale intreprinde un examen asupra organismului statului, descifrând cele mai îndepărtate motive, fixând cele mai lacune și debilități, pentru ca din grave această cercetare de sus în jos a stărilor de fapt să tragă concluzii dintre cele mai luminoase și drepte. Sistemul aministrativ defectuos este descris în culori violente, deși în ton de regret și umor: „adminstrația e compusă din două mari armate. una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă în opoziție flămânzind. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă lumină, încep turburările de stradă... Plebea, clenții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Un alt detaliu "al racilei, descris cum site școala, uijig, cam Mrami>a **» tocmire decurge întreaga diformitate a organismului de stat, a oligarhiei române” — cum îi spune Caragiale; „Toate școalele,lela cele populare până la Universitate, școli primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, zică, de alte arte, facultăți de de matoate ramurile culturii Înalte — toate dau mai mult sau mai puțin de embifie absolvenților lor drepturi la «lignități și funcțiuni publice. Astfel școala română, în loc de a fi un mijloc de education și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate intre cetățeni, de ieftină parvenire, «le scutire de îndatoriri, de sporire ,le drepturi și privilegii. Și din ce in ce, din gradul cel mai de jos până la <© I mai de sus, școalele sunt niște fabrici de mucționari de salariați publici și de avocați—o pletoră de seminocii, fără caractere fără omenie, adevărați cavaleri de industrie intelctuală, cărora le trebuesc numai decât onoruri cât de multe fără nici un merit și câștig cât de mare fără multă osteneală. Aceste fabrici alimentează oligarhia ce stăpânește exclusiv țara românească. Din aceste, fabrici iese și se primenește și crește, in oarba luptă ,le concurență pentru reportărea rangurilor distincțiunilor și profiturilor, oligarhia «le aventură. An eu an, apar proaspeți pe arena publică, în poze teatrale teoreticieni, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de sisteme none, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, vilentiști, antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său le bătac, spre uimirea naivei trândave plebe, servanta oligarhiei. Familiile sărmane din plebea orășănească, lipsită de orice mijloace de producție, trăind p din mica precupeție, ori din slujbe sau slujbașoare, ori din cutreiumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit — toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cât mai de grabă, după vârsta majoratului. In cel mai rău © ar funcționari, în cel mai bun, măcar deputați ministeriabili, dacă nu chiar miniștri“... După un asemenea amănunțit rechizitoriu al stărilor rele și al mecanismului stricat al statului, în care autorul „Momentelor“ sesizează aceleași Categorii ridiculizarea pe care le nemurise și în opera sa literară, , Caragiale se indignează cu privire la , cruda și revoltătoarea neobrăzare a oligarhiei“ care „tăgăduește țărani , iar (imensei mase supusă și cuminte, o producătoare a avuției naționale).. i orice drept de amestec... la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea desfinelor lor“. * In antiteza pe care scriitorul o construește în perspectiva celor două realități a statului și a țărănimii — aceasta din urmă privește lumina simpatiei și a compasiune!. Dar senticimentele lui Caragiale se vor afirma și mai categoric in cuprinsul acestui articol. După ce înfierase cu vorbe îspre structura invalidă și nedreaptă _ i statului , a unui stat și a unor inovavuri asupra cărora zilele noastre tibia dacă îngăduie o perspectivă detașată cu câteva ceasuri și asta nu tronsecvent unor afirmații prin care b cândva compătimise și „sărmana prinie a orașelor“, ...„acolo, în adânc, gem 11 mase nevoi materiale și morale ale unnui popor întreg — singura temelie, singura realitate, singura rațiune de ci și a Statului național român.. Acolo în adânc, o lume care știe mari; vine ce însemnă a muri ca vitele, decât deva să zică a trăi ca oamenii, o scrâșnește . Noi vrem acum nu doar pământ !... Vrem și pământ și ome vite !“... v Reținem, din aceste citate lămuri- apare, randsizia îndeajuns de banală ! — prin aportul clișeelor didactice ș i unui Caragiale prieten al țăranului, o concluzie menită a explica proverbia alla condescendență și nesfârșitele unei najamente ale unei pene satirice, aplicată de obicei în critică biciuitoare asupra realităților. Decât, e necesar să reținem iarăși că sentimentele dramaturgului nu se adresau unui pitoresc rural, nu vizau platonic și ornamental un țăran al bunelor tradiții literare, ci poposeau «conștient și deplin pe fruntea unei întregi clase sociale, clasă în care scriitorul sesiza rădăcinile unui neam și deasupra căreia recunoștea acumulată toată inconștiența și barbaria acestui nem.. Cea mai frumoasă definiție a lui,1907“, una dintre acele reflexii de încântătoare limpezime și spirit, a rostit-o Caragiale tot în acest articol de interesante revelații: „Când arde un lucru, arde nu numai fiindcă s'a aprins cine știe cum ci și fiindcă, de felul lui, era un lucru ce se putea aprinde. Geo Dumitrescu ’ Toți cercetătorii literari au observat cu privire la Caragiale saltul săvârșit ■ de acesta trecând dela tehnica teatrală a majorității scrierilor lui epice de tinerețe și maturitate, la desfășurarea liniștită și plină desfătoșenie a , ultimelor lui realizări. Spre deosebire de nuvelele și „momentele“ lui, dramastice uneori prin conținut, dar totdeauna prin tehnică. ..povestirile“ omului în vârstă părăsesc această formă de stil deodată cu domeniul în care se integrează. Kir Ianulea a fost socotită de Ibrăăileanu drept cea mai bună nuvelă istorică românească. Și afirmația lui ne frapează exact în măsura în care ea este adevărată, pe jumătate. Ingen șije privim genurile literare — și Ibrăileanu este în această privință un exemplu — ca entități supratemporale. Dar să ne amintim că nuvela istorică, dacă poate n’a fost creată a fost cel puțin realizată și intrată în conșiința publicului prin școala romantică. Tipul de nuvelă istorică la literatura universală este Investit și cu nota aceasta de romantism, pe care Kir Ianulea și alte povestiri, din aceeași epocă, de-ale lui Caragiale le contrazic evident. De aceea dacă Hnem cu orice preț să facem catalogări de istorie literară, nu putem numi „nuvelă istorică’, opera în chestiune a lui Caragiale.Trecem cu vederea peste faptul că aceasta niciicu este o nuvelă in sensul riguros și comun al cuvântului, fiind lipsită de acel meșteșug al contrastelor care ne permite să numim nuvele scrieri ca „O făclie de Paște“ și altele din aceeași epocă. Ultimele opere ale lui Caragiale pot fi în schimb catalogate mai la ele acasă în ceea ce am numi epica bătrânilor. Ne gândim, spunând aceasta la opera d-lui Sadoveanu, care este dacă nu în întregime, cel puțin substanțial, o operă,de bătrân”. Și, fiindcă suntem între contemporani și la o comemorare, să amintim și Aqua forte a d-lui E. Lovinescu Titlul acestui ultim volum de memorii s’ar fi potrivit mai mult întâiului și credem «s’a fost ales dintr’o intenție de identitate cu sine însuși în răstimpul elaborării acestor „memorii“. Partea remarcabilă din volumul nou al d-lui Lovinescu este «constituită tocmai de acele bucăți cu atmosferă și referințe livrești, bonome mai mari c decât și-ar fi închipuit autorul, tu și voita ironie disimulată ne arată para■doxal că le-a închipuit și ca atare), și înzestrate cu un ton de fabulă (ca ne■lipsita morală), elemente integrale atribuite ultimelor produceri ale lui Caragiale. Strămoșul tipic al autorului lui Kiri Ianulea și al aceluia volumului Aqua , forte esté, pare-mi-se, Voltaire ale cărui nuvele și romane nu le putem numi, anacronic și anticipativ, istorice, interesul lor fiind altul decât evocarea unui trecut mai imidicau mai puțin fabulos eroic. .Caragiale a cunoscut pe Anatole France: «I lui Lovinescu așijderea mi-i era străin autorul lui ,La Rftusserie à la Reine Pedauque”, tare, la rândul lui, a mărturisit când era nevoit, afecțiunea pentru Voltaire. De urmărit cu privire la Caragiale este Încadrarea limbii operelor lui de bătrânețe in evoluția generală a limbii române. D. sadoveanu arhaizeazâ, cum se știe, recurgând la limba cronicarilor. Divanul persian nu face excepție, deși ne-am aștepta ca lumea orientală arabă să fie evocată prin ceea ce avem la noi ca elemente musulmane de prin limba din epoca fanariotă sau epoca următoare. Pentru povestirile sale amintite Caragiale folosește limbajul secolului XIX. Este mai nou decât Ion Ghica (amintirile acestuia sunt dintre 1800- 1840). Taobu e încadrat în epoca in care dispăreau ultimele elemente grecești și turcești din limbă, deci pe la 1850, prin preajma anului nașterii sale. Tonul povestirilor sale este deci acela al limbii copilăriei sale. Ca tendință, mutatis mutandis, o vom apropia o Creangă. Deosebindu-l de Sadoveanu, car arhaizeazâ, despre Caragiale, și faptul rămâne valabil și pentru Creangă , vom spune că patriarhalizează. Intr’adevăr cine citește Halmaui Iui Gherasim Gorjan (1852) și Abi Hasan a lui Caragiale, care povestire provine tot din „O mie și una di nopți“, va rămâne uimit de asemănarea tonului acestor opere. Și cazul lu Caragiale este mai mult decât elocvent pentru a ne convinge că această epică a bătrânilor, în chip paradoxal nu este decât un total de amintiri din copilărie Copilăria rămâne la acești scriitori ultima redută de cucerit,, iar cucerirea ei le conferă coroana supremă. Nu oare aceasta este explicația faptului că d. Lovinescu, in ultimul său volum evocă Fălticenii, copilăria și fauna domestică, întâile realități cu care copilul intră în legătură? Opera lui Caragiale este mult mai interesantă decât își puteau închipui „detractorii“ lui superficiali iar împrejurării că însuși d. Lovinescu presinta rezerve cu privire la viabilitatea altui sector din opera lui Caragiale trebue să-i juxtapunerii impresia că dacă vrea să „patriarhalizeze“ d. E. Lovinescu ne amintește in mod fericit atmosfera povestirilor de bătrânețe ale lui Caragiale, Graianu Epica bătrânilor CSJ@£ TAR £ A-G8sOf3C1 £ SCU VELAFUAS a trimis în librăriile din toată țara, în ediție nouă de C. Popescu și V. Vrânceanu Elevii care concurează la orice școală secundară, rezolvând aceste 1001 probleme își asigură reușita la examenul de admitere . l TRIPTIC Așa cum s'au constituit, în dinastiea literiior naționale și împodobiți cu nume de evangheliști, cei trei Caragiale — Ion, Luca și Matein — trag o linie de continuitate și constituie un întreg ce împlinește, parcă, un ciclu dialectic, hegelian. Chipul niciunuia din ei nu poate fi gândit singur, fiecare aruncând asupra celuilalt lumina sau umbrele necesare fii unui contur neșters. Ne desăvârșiîngăduim această judecată căreia nu vreim să dăm temeiuri altele decât cele ce pot fi observate, — fiindcă nu jurăm câtuși de puțin în numele „VOCH sângelui" și a altor asemenea construcții de modă politică și de umilire a inteligenței. Dar de la Ion L. Caragiale la ultimul său urmaș care a purtat in veșnicie numele familiei cu toată stralucirea cuvenită, este un drum atât de direct in substanța lui, pe cât de osebit In înfățișare. Trebuia ca autorul „momentelor“, al ,,schițelor“ și comediilor cu fantoșe să-l iubească, pe tânărul Luca, acel liric preocupat de literatura streină depărtată a lui Knut Hamsun și Edgar Poe, din care a și tradus cu osărdie și talent, și să-l zeflemisească până la refuz pe Mateiu. Fiindcă trad in măsura in care Luca răspundea, corect și cuminte, aspirațiilor celor mai tainice și mai sfielnice ale tatălui său, prilejuindu-l o zare dedusă din gusturile Sale subțiri dar neinplinite, Mateiu descindea in plină armură, înghețat și trufaș, cum arferea bine unui crepuscular cavalernvestit cu misia rară a capătului de tirpe. «6 Lui Ion L. Caragiale, Mateiu U orlindea ca un giudeț implacabil, sfcritul, — pe când Luca îi mai sprijinea nădejdile unei dăinuiri in leat. Care secretă voce, din ce tainic Internie aflase Mateiu Ion Caragiale că -l va innoda odată cu firul vieții și de pe acela al operei neamului întreg [UNK] u ăsta rămâne încă unul din misterele i- albastre în care cu atâta măiestrie Și l-a îmbrăcat pe putrezităre ziul Sir Aubrey de Vere, după străvechm u deasemeni a scăldat in penumbrele a tainei trecerea prin lumeasca vieață și bucureșeană a lui Pantazi și Pașadia. Nu, hotărît! Nimic din opera lui Mateiu Caragiale nu-l apropie de tort, tăl său, când stăm să judecăm insăși fișările și gusturile. Nici vieața, partie se, n'a prea făcut decit să-i desbine. Și nici nu știm de se poate citi altundeva, mai de nepierit gravată pece Htia lui Ion Luca decât în această antimonie de suprafață. Mai mult decât e într'o operă, un om se realizează inti tr-o vieață și urmașul te verifică bit _ trncăt te cuprinde și te reflectă. Am indrăsni să ne ducem până la capăt și să spunem că gândul măsura lui Ion L. Caragiale o dau, mai mult decât opurile scrise de el, fe exorul născut din osul său. Mateiu sinlgur îl luminează pe Ion Caragiale până'n străfunduri și ne dă o altă adănrime decât aceia cu care seduce și deprinde autorul dramatic. Ion L. Caragiale s'a vrut mahalargiu, fiindcă n'a putut fi boier. Asta ■ : e toată povestea. Constrâns la profesia de cârciumar , ori de jurnalist, el care avea cu scrisul un comerț flaubertian și care'ne gusturi se dovedea scaramMv. Ion Caragiale asista la procesul devenirii ■, istorice a burgheziei naționale care — în raporturile de la om la om — se traduce prin cel mai curat parvenitism. Prea setos de vieață ca să renunțe la ea — această povară cu adevărat uriașă, dar singura condiție a creatorului, dealtfel, avea să i-o lase lui Mateiu — Ion a scris lumești și pentru toată lumea. A fost îndârjit și amarniciu. A fost necăjit și neputincios. E de ajuns să citești una din scrisorile lui Duiliu Zamfirescu. Pe atunci ambasador la Bruxelles adresată lui Titu Maiorescu, ca să vezi cu câtă jenantă îngăduință vorbea de Ion Caragiale autorul :,Vieții la țară•*. Și doară, între Duiliu Zamfirescu Și Ion L. Caragiale n'a încăput, de niciodată, vreo comparație. Caragiale s'a răsbunat cum a știut. Indirect adică, fiindcă-i lipsea curajul gestului și al hotărîrii categorice, fățișe. A râs de alții ca să nu plângă de el, — dar acești alții sânt doar fantoșe iar nu oameni, — caricaturi, nu caractere. Omul, amărît și acrit, abia dacă-l zărim pitit, undeva în funduri, de unde-și stropșește necazul în replici spirituale, in formule de mare fiindcă facilă circulație, Ion L. Caragiale n'a putut iubi procesul istoric de ascensiune a României. Și nu l-a iubit tocmai fiindcă nu l-a înțeles,, fiindcă nu putea să-l ințeleagă. El era un decadent, un mare decadent, unul din reprezentanții desinteresați, și prin aceasta artist, ai ciocoimii vechi, înfuriată și neputincioasă și fața unei clase nouă care-și cucerea — prin revoluțiile, prin Parlamentul, prin presa și electorii ei, așa cum vor fi fost, — drepturile imprescriptibile și inalienabile la o noua vieață istorică și unională. Reacționar și talentat — atribute care nu se prea suferă împreună, fiindcă Reacțiunea polarizează printr'o firească afinitate de castă numai duhurile vlăguite, ignoranțele Și neputințele, tocmai in măsura in care inteligența creatoare Și adâncită tinde în chip firesc spre Revoluție — Ion L. Caragiale stetea alături de ciocoinie din rațiuni cu totul particulare. Geniul său purta o pecetie de veche factură care sub nici un cuvânt nu se putea acorda tiparelor stângace ale vremilor noui. .Și totuși, undeva, Ion Caragiale a știut să se oprească la mahală. Ro ■mânia lui Ion L. Caragiale e o Românie de mahală, — și aici stă marele său merit, dacă vrem cu tot dinadinsul să-i atribuim unul, în faptul de a se fi așezat la răscruci. Că, doară, asta e mahalaua, o etapă tranzitorie, fecundă, bogată și necesară în orice proces al devenirii istorice. Domeniul lui este mahalaua. Aici, intr'adevăr, tipul se confundă până la identificare cu fantoșa, el e nnscul in teatrul caragialesc fiindcă îndeplinește condiția fundamentală a râsului, așa cum l-a înțeles și definit bergtonismul: detașarea unul fragment ăntimi up întreg proces de mișcare. Aici s'a aplicat geniul lui Ion Duca pe care, însă, deabia Mateiu avea să-l ducă la prețurile tari, absolute. Să-l convertească, adică, la esență și sinceritate. Mateiu Caragiale s'a rostit fățiș, pa dea dreptul. A fost sincer și mare. Reacționar declarat — eroic bn sensul intervenției actului de voință într'o succesiune de faptă determinată istoric — Mateiu Ion Caragiale îl repune pe tatăl său în jilțul cuvenit, lângă marea și apusa ciocoimie. Despuiată de comedioarele agreabile ale tatălui, drama boierimii decadente trăia un fiu, arzător, mocnit până'n măduvă. Mateiu nu mai avea un parai-puis, ci un crez de luptă. Nu un fidus, — o atitudine. Și, scutierirmai, și-a purtat credința cu o mândrie și muțenie care o făceau pe atâta mai manifestă și superbă. Din tăceri și singurătăți, Mateiu s-a biruit pe sine și a depășit întreaga dramă în conștiință. Condiția decadentă nu mai era o nedreaptă și temută, osândă, ci o categorie recunoscută prin dialectica stărilor de fapt și a ideilor, ducând pe drumuri fără întoarcere. Mateiu Ion Caragiale a fost un don Quijotte prin înțelegerea gravă și deplină a unei condiții istorice și sociale. El știa că acei mândri Curtea-Veche a firez dăinuitorii crai de altei lumi și ai altei concepții de viață, anacronice. Când ei plecau „lustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe, în gol", ca să se topiască „în purpura asfințitului", — Mateiu Caragiale mai avea tăria și lumina trează a conștiinței de a-l vedea în urma lor pe Gorică Pirgu, reprezintantul în Cabinet al tinerei burghezii naționale.. .un port bălțat de măscăriciu, scălămbâindu-se și schimonosindu-se, țopăind deanclaratele și fluturând o năframă neagră". Nici Mateiu nu putea iubi această burghezie, dar a luptat împotriva uii fățiș, cu alte arme și pe-un alt tona s cum ar fi făcut-o tatăl său. Fiindcă față de Pirgu, față de acest specimen reprezentativ al mahalalei biruitoare, Ion Luca era un nimica toată. Mateiu ne asigură de Gore Pirgu, și nu avem pricină de îndoială, că „era dat în Paște dat dracului! ’ A! să fi voit el, cu darul de zeflemist grosolan și ieftin, cu lipsa lui de carte și de ideal ,inalt și cu amănunțita lui cunoaștere a lumii de marderași, de codoși și de șmecheri, de teleleici, de târfe și da țațe, a năravurilor și a felului lor de a vorbi, fără multă bătaie de cap, Pirgu ar fi ajuns să fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s’ar fi zis , maestrul“ și-ar fi prvunit statui și funeralii nationale. Ce mai „schițe“ i-ar fi tras, maica ta Doamne! dela el să fi auzit dandanale de mahala și de alegeri“. Cu greu ne-am putea înfrânge ispita de a recunoaște în aceste șire scrisă cu scârbă grasă dar și cu o conținută admirație, cea mai severă judecată asupra valorii literare a lui Ion Caragiale. Cu acel simț dus până la ultimele concluzii, cu acea recunoaștere deschisă a rostului istoric cuvenit, Mateiu își dădea prea bine seama co ar fi trebuit să fie părintele său și unde-i era locul. * Și atunci, între zeflemeaua tatălui și romantismul subțiat al fratelui său, Mateiu Ion Caragiale și-a mutat condeiul in porfiră ca să scrie cel mai deplin cântec pe care Ion «l ferise, iar Luca nu-l știuse încerca: declinul încheiat, cântecul de lebădă al unei clase istorice Fără feciorii cel mare, Ion Luca n ar fi rămas în literatura națională decât un gest schițat o năzuință nedusă la capăt. Acuma, după ce trei decenii s au acoperit de țărînă,, Ion L. Caragiale stă drept, la începutul ultimului veac de scris românesc. Forța lui însă, subterană, a germinat lutstarele care s-au împlinit îndreptățindu-i vieața și opera. Despărțiți in vieata aparentă. ..care se viețuiește“, aceia pe care ?.,’,'UL. ° vedde doar pe dinafară, cei trei Caragiale rămân legați la adâncurile și în nalturile lor, asemui stejarilor iscați din aceiași rădăcină dar al cărora trunchiu crește fieșcare, de capul lui, pentru a se îmbrățișa doar în vârfuri, înanniile sărutate da soare și" frânte de inferințe,, in coroanele ce se ating Și se confundă, imperechimlu-u Ttonga, frunzele și rodul laolaltă. Miron R. Paraschivescu 1 4 V. ►