Timpul, ianuarie 2002 (Anul 13, nr. 2-25)
2002-01-31 / nr. 25
31 ianuarie 2002 Cultură ! Stimabili onorabilii tăceți tăcere/Sunt cestiuni importante, arzătoare la ordinea zilei... Aveți puțintică răbdare... Dă-i înainte, stimabile, aveți cuvântul."“ Viața și literatura Prima mea amintire caragialeană este gospodăria agricolă colectivă „I.L. Caragiale" din satul Bobda, s-a făcut colhozul bas în anul centenarului și, vorba unui poet, trebuia să poarte un nume. Eu aveam atunci doar șapte ani, nu eram membru C A.C. și nici nu murisem încă. Așa că oarecare vreme (nu mi aduc aminte cîtă) i-a rămas numele caragiale. Nu știu ce influențe pozitive va fi avut numele scriitorului asupra soartei colectivei din satul meu de pe Beghei. Mai mult ca sigur nu a determinat producția de grîu, de sfeclă sau de cartofi, dar e posibil să fi produs un interes față de opera „patronului". Primele schițe de Caragiale le-am citit de la preotul satului, din imensa lui bibliotecă, de unde, de altfel, am citit cele mai importante cărți ale literaturii române. Dar nici atunci, nici mai tîrziu, n-am fost cucerit nici de proza nici de dramaturgia lui Caragiale. Mi-am însușit toate reflexele epocilor, dar nu mi-am asumat interior opera și modernitatea lui Caragiale, în ciuda demonstrațiilor convingătoare ale criticii. Poate abia cînd viața însăși l-a chemat, prin contrast și asemănare, Caragiale ne-a putut fi mai aproape. La un moment dat, Scrisoarea pierdută nu era doar un document al viciilor societății burgheze, ci o comedie amară a societății socialiste în care trăiam. „Lanțul slăbiciunilor" nu era o depășită realitate a vremii lui Caragiale, ci un trist adevăr al timpului în care depindeam de pile, cunoștințe și relații. Parol Scriitor important nu este acela care alcătuiește un document care piere odată cu societatea despre care scrie, ci acela care proiectează, profetizează un adevăr în care încape orice viitor. Caragiale este un scriitor foarte mare pentru că opera lui a născut fantasmele României de ieri, de azi și de mîine. Evenimentele din decembrie 1989, derulate într-un tragic în Eminescu, au deschis o epocă caragialescă în totul (cacofonia face parte din epocă). Trăim în zodia sau în opera lui Caragiale. Parol! Problema e, totuși, dacă, astfel gîndit și trăit, nenea Iancu mai este un mare scriitor sau pur și simplu scriitor, dacă nu cumva el este doar un simbol al vieții politico-sociale sau al miticismului din gena noastră balcanică. Sub acest unghi, Caragiale este un model de care trebuie să ne depărtăm. Nicolae Manolescu găsea că geniile lui Eminescu și Caragiale ne reprezintă complementar: modelul Eminescu ne arată așa cum am vrea să fim, iar Caragiale ne arată așa cum sîntem, de aceea ne place mai mult primul și mai puțin al doilea. Dar cu atît mai mult ar trebui să punem portretul lui Caragiale în oglindă și să ne dăm palme pînă cînd ajungem să semănăm cu Eminescu. „Stimabili, onorabili, rog nu întrerupeți pe orator, faceți tăcere, sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilei, aveți puțintică răbdare. Aveți cuvintul, stimabile, dați-i înainte!u Actualitatea lui Caragiale Că în proza și gazetăria lui de la diverse ziare și reviste, Caragiale s-a adăpat serios din izvoarele actualității nu a fost nici o îndoială pentru contemporanii scriitorului. Ba mai mult, ei s-au străduit să descopere adevăruri și mai clare, și mai concrete în spatele marilor creații, de exemplu în o scrisoare pierdută, și după ce s-au mai liniștit, au decis că scriitorul va fi învins de timp tocmai pentru că s-a aplecat prea mult asupra materialului perisabil al vremii sale. Adică vor dispărea politicienii demagogi, corupți și inculți, vor dispărea negustorii necinstiți și comisarii agramați, „lanțul slăbiciunilor" din școală și din societate etc., etc., și, în consecință, operele lui Caragiale nu vor mai fi actuale, vor cădea odată cu timpul despre care a scris autorul. E părerea mai multor critici, dar societatea și cultura română, la mai bine de un veac de la publicarea operelor, încă nu au adeverit aceste aserțiuni, ci, dimpotrivă, au confirmat perenitatea, actualitatea majoră a scrisului lui Caragiale. Ne aflăm, cum ne dăm seama, zi de zi, sub puterea vrăjitorului Caragiale, contemporanul și chiar profetul mai tuturor epocilor istoriei noastre. Să cităm doar un fragment din discursul rostit în... 1883 - care ne dispensează de orice insinuări - al „calindarului" Nae Cațavencu: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvîrșire, soțietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră!" Limbajul nu-l ajută (ca pe multe alte personaje din literatura lui Caragiale sau din viața ce ne-a lăsat-o) și sensurile se denaturează, devin o caricatură, un eșec... Firește, conținutul n-are nici o relevanță. Sau cum se întreabă naiv Dandanache, „Eu am promis? cînd am promis? cui am promis? țe am promis? A! da! Numai... nu mai...“ Cum zice și Pristanda: „Curat murdar" ..Orele sunt înaintate! poftiți, poftiți, stimabililor, avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei..." Caragiale și literatura română în literatură - singurul domeniu care interesează cînd e vorba de un scriitor, important e ce face pentru artă, ce aduce unic și nepieritor. Despre Caragiale s-a spus că „a distrus" teatrul românesc pentru o sută de ani, adică a creat capodoperele deasupra cărora nu s-a mai putut da ceva mai valoros. Pe de altă parte, Caragiale a fost un prozator al realității sociale și al trăirilor interioare care a influențat hotăritor literatura de după ei; în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, Caragiale a avut viziunea genială a lumii ce va să vină, iar artistic a deschis calea mișcărilor moderne ale secolului XX. Literatura lui este, pe de o parte, comedia lumii, dar pe de alta este și tragedia absurdă a omului sau a aceleiași lumi. De aceea și manifestarea lui creatoare s-a îndreptat spre comedie dar și spre tragedie, spre cuvînt, dar și spre marile capcane ale comunicării. Teatrul absurdului, cu Eugen Ionescu, vine de aici sau și de aici. Recitiți cîteva capodopere caragialiene, precum, de pildă, Căldură mare, ca să vă bucurați de bijuteriile stilistice de aici, de comicul extraordinar creat prin deturnarea comunicării, confuzie, existență și gîndire paralelă. în istoria postumă a influenței caragialiene, cel mai semnificativ moment au fost anii '80, cînd Caragiale plutea peste și în tot ce se scria la noi. Adevărule - am constatat că influența lui Caragiale în literatura românească e mult mai mare decît o admitem de obicei iar modelul lui - în teatru, în proza realistă sau fantastică, în gazetărie - rămîne foarte actual, însă revărsarea malefică în viață a imenselor rezervoare de prostie, necinste, demagogie, superficialitate, oroare etc. din personajele lui Caragiale nu ne poate da nici o satisfacție. Viața și literatura trebuie să se despartă. „Stimabile, onorabile! Nu întrerupeți... Aveți puțintică...“ Familia Caragiale Firește, nu vom insista asupra datelor biografice, ci vom puncta doar esențialul: familia Caragiale este un dar extraordinar adus culturii române. Reamintim mai întîi rolul major în dezvoltarea teatrului românesc, prin contribuțiile lui Iorgu și Costache Caragiale, unchii dramaturgului, de la care, de altfel, viitorul om de teatru absoarbe totul în altă ordine de idei, urmașii lui I.L. sunt doi scriitori: poetul Luca Ion Caragiale, de factură simbolistă, și marele prozator al secolului XX Mateiu Caragiale. Craii de Curtea Veche și alte scrieri ale lui Mateiu vin deopotrivă în prelungirea operei lui Ion Luca Caragiale și în secretă și arogantă distanțare față de tatăl natural. Raportate la această nobilă moștenire, orice alte speculații privind originea fanariotă sau spiritul diabolic al lui I.L. Caragiale nu și au nici un sens. „Ei! acu aveți puțintică răbdare... Scurt, stimabile, scurt, dacă mă iubești dorința adunării Mitica și Hyperion Două personaje simbol din literatură noastra, deci două tipuri - unul apartinind lui Eminescu si definind abstracta sete de absolut, altul aparținînd lui Caragiale si reprezentînd emanația cea mai palpabilă a realității bucuretene sub numele de Hyperion și Mitică formează o pereche antinomică prii care ne caracterizăm, în fond chiar pe noi înșine, adică spiritul poporului român. E o teză pe care a formulat-o criticul Laurențiu Ulici și a dorit s-o transpună într-o carte despre Eminescu, după cum a formulat-o în alt mod și N. Manolescu. Cartea postumă cu acest tîflu nu este ceea ce ni s-a promis, dar ii putem da credit Doinei Uricariu cînd scrie: „Citind Mitică și Hyperion, vom observa ca Laurențiu Uici a fost interesat în tot acest deceniu al curatmurdarei tranziții de un soi de nou element, într-un tabel al mentalităților, aliajul rezultat din seriile oximoronice create de cele două personaje, exponențiale pentru mentalitatea, arta, morala și destinul românilor." (Mitică și Hyperion, Editura Du Style, București, 2000) în fond, la Eminescu sau în scriitorul însuși există aceste două personaje, aceste două ipostaze, după cum încearcă s-o demonstreze destule comentarii la volumul de corespondență inedită Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit (Editura Polirom, 2000, două ediții). Observații de genul acesta făcuse însă Ștefan Cazimir (Nu numai Caragiale, 1984: „La întrebarea dacă Mitică mai e printre noi, aș îndrăzni să răspund că Mitică e în noi.") și chiar G. Călinescu, în Istoria... sa din 1941, inert l-am putea cita pe marele critic drept încheiere (fiindcă ni s-a consumat spațiul): „Eminescu pentru care totul merge de rîpă e un Mitică sumbru, corect gramatical. Și Vlahuță, epigon al lui Eminescu, era un astfel de Mitică tragic. Caragiale răspundea lamentațiilor lui foarte cuminte: «Eu cred încă că fiecare popor, mai curînd sau mai tîrziu, trebuie să treacă printr-un paroxism de ticăloșie, care-l încinge odată ca un pojar, de-i răscolește tot sîngele, și din care - dacă nu-l dă cumva într-o pustie de scarlatina - se ridică mai zdravăn și mai curat de cum a fost...» Critica lui Caragiale este, așadar, un semn al încrederii într-un ideal viitor, pe care trebuie să-l avem și noi... Gheorghe JURMA Actualitatea lui Caragiale 2002 este anul Caragiale: s-au împlinit, la 30 ianuarie, 150 de ani de la nașterea genialului dramaturg, prozator și ziarist, iar la 9 iunie vor fi 90 de ani de la moarte între momentul aniversar și cel comemorativ se întinde o largă plajă de activități și semnificații care demonstrează valoarea și actualitatea scriitorului. Literatura și viziunea critică a lui Caragiale au intrat în componenta majoră a spiritului nostru. Din textele sale au pătruns în viață personaje și ticuri. Mitică al său trece peste spații și timp. Actualitatea lui Caragiale este categorică. Trăim sub zodia lui. Nu vrem să-l credem pe Eugen Ionesco, scriitorul care spunea că personajele lui Caragiale „sunt cele mai josnice din literatura universală", pentru că ele trăiesc sau poate sunt în noi. Peste toate bubuie un uriaș hohot de rîs, ca să ne risipească mizantropia...