Transilvania, 1979 (Anul 85, nr. 1-12)
1979-05-01 / nr. 5
44 de ansamblu n-o tădăguim, dar care sînt, totuşi, marginale literaturii ca atare. Urmărim cu interes foiletonistica sa vivace, insolită prin atitudine şi idee, fiind, de regulă, un neaşteptat punct de vedere, insă aşteptăm clipa cînd îl vom vedea pe comentator (cum se vrea) aplecat nu asupra unor chestiuni pur biografice, documentarist-factologice, paraliterare uneori, de însemnătate istorist-culturală, ci asupra literaturii ca text, supusă interpretării, oricît de necreatoare ar fi, misterul omului și acela al operei trebuind să capteze deopotrivă, cu stăruinţa unor prospecţiuni de durată spre luminarea celei din urmă. Ne bucurăm că gîndul nostru se intilneşte cu cel al lui Al. George cînd, referindu-se la Eminescu, afirmă: „N-ar fi cumva mai bine să încercăm a pătrunde misterul poeziei sale mai de-a dreptul, propunind explicaţii, căznindu-ne cu valorificări ale frumuseţii ei încercînd o situare a ei pe plan universal, dar numai prin înţelegerea şi justificarea ei critică“!“. într-adevăr, n-ar fi cumva mai bine ...? Sunt, desigur, în La sfirşitul lecturii, o serie de observaţii de o pertinenţă şi onestitate indiscutabile, idei şi păreri ce ar merita să fie dezvoltate într-o altă contextualitate asigurată de aducerea în faţă a materialului literar ilustrativ, pentru a facilita afirmarea liberă, hotărită, a unor virtualităţi abia enunţate, dar bănuite de noi a fi neînchipuit de fecunde în sensul revelării esenţialităţii la a cărei demnitate Însuşi Al. George rîvneşte. Confruntarea directă cu opera nu e evitată, ci amînată pentru o dată nedefinită. Numeroase comentarii, deşi lucrate cu migală de meşteşugar, atent la armonii, la tonuri şi nuanţe, deţinînd ştiinţa înscenării impecabile a disputei pe o temă sau alta, lasă totuşi impresia că nu sînt încheiate, că oricind e posibilă reluarea discuţiei. Ultimul cuvînt urmează să fie spus; pină atunci, se fac avansuri care cuprind soluţii parţiale, aţlţînd astfel curiozitatea, ceea ce, evident, nu e un lucru prea simplu. Imaginea operei unui scriitor are şansa să se completeze din Însemnări răzleţe, revelaţiei de moment acordindu-i-se deplină autoritate. Scriitorul, în viziunea lui Al. George, se află in necurmată devenire, suprinzînd mereu. E o dovadă că pasiunile au o recurenţă inextricabilă. Dintre şansele de a exemplifica, se cuvine a fi reţinută o idee scumpă autorului, în cîteva rinduri adusă în prim-plan, în stare de a constitui ea însăşi obiectul unei investigaţii ample şi serioase: ideea privitoare la „vîrsta creaţiei“, cu accent pe rădăcinile proprii, continuitatea şi creşterile înlănţuite ce caracterizează cultura şi literatura română, fapt care poate explica unele fenomene aşa-zis miraculoase. Marii creatori ca Eminescu, Caragiale, Creangă etc. sînt, se spune undeva, „sinteze ale unor elemente ale culturii anterioare şi ale tezaurului literar popular oral şi scris“, indicindu-se, deci, un adevăr fundamental al spiritualităţii româneşti, pentru confirmarea căruia o investigaţie de mare anvergură ar fi binevenită. Că ar putea fi realizabilă reiese din reflecţiile de adîncime ale lui Al. George, tentat deseori de nevoia definirii individualităţii noastre culturale, oferind o probă de posibilităţi ce aşteaptă să rodească în izbinzi mai presus de bucuriile şi tristeţile stagiului foiletonistic. UN VOLUM DE TEATRU SCURT în ultimul timp se observă, la noi, o recrudescenţă a interesului pentru piesa într-un act. Se organizează chiar, începînd din 1976, un festival al teatrului scurt, la Oradea (e drept, nu prea ferm ca profil). Încadrîndu-se acestor preocupări şi răspunzîndu-le totodată, Editura Dacia a luat iniţiativa lăudabilă a tipăririi unei antologii a piesei româneşti într-un act, sub îngrijirea lui Valentin Silvestru. Deocamdată a apărut primul volum, consacrat secolului al XIX-lea, cel de al doilea, conţinînd scrieri de după 1900, urmînd, după toate aparenţele, să fie prezent în librării foarte curînd. Din literatura dramatică a veacului trecut, antologia reţine următoarele texte: Costache Caragiale — O repetiţie moldovenească, sau Noi şi iar noi, Mihail Kogălniceanu — Două femei împotriva unui bărbat, Costache Negruzzi — Muza de la Burdujăni, B. P. Hasdeu — Răposatul postelnic, Vasile Alecsandri — Arpinte și Pepelea, Iosif Vulcan — Soare ca ploaie, Ioan Slavici — Polipul unchiului, Iacob Negruzzi — Nu te juca cu dracul, D. C. Oltănescu (Ascanio) — După război, Mihai Eminescu — Emmi, I. L. Caragiale — Conu’Leonida faţă cu reacţiunea. Ţinînd cont de ideea aşezată la baza selecţiei, de a nu se antologa decit cite o singură lucrare a unui autor, se poate spune că florilegiul astfel alcătuit se arată bogat şi reprezentativ. Cit priveşte reprezentativitatea, aceasta include două sensuri. Pe de o parte creaţiile alese dau o imagine concludentă asupra trăsăturilor specifice ale scrisului autorilor respectivi, precum şi asupra gradelor, diferite, de măiestrie artistică la care aceştia au reuşit să ajungă (in domeniul teatrului). Pe de altă parte, ţinînd cont şi de faptul că, în mare măsură, dramaturgia română a secolului al XIX-lea a fost, prin forţa împrejurărilor, cu precădere una a pieselor scurte, ele circumscriu, în liniile lui esenţiale, peisajul de ansamblu al literaturii noastre dramatice din epocă. Se poate observa, astfel, interesul manifestat la acea vreme faţă de comedie (piesele lui C. Caragiale, Kogălniceanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Iosif Vulcan, I. Slavici, Iacob Negruzzi, Asachi, I. L. Caragiale aparţin acestei specii), pornind de la simplele impromptu-uri sau de la farsele simple, dar de umor copios şi ajungind, în unele cazuri, pină la modalităţi comice mai complexe, cu implicaţii de satiră. Larga prezenţă a unor asemenea scrieri in antologie nu reprezintă punctul de vedere subiectiv al celui ce a alcătuit-o, ci reflectarea unei realităţi. în paralel, epoca a cunoscut şi piesa istorică (aici se înscrie „tragedia“ lui Hasdeu) şi mai puţin drama modernă autohtonă (singura în antologie, Emmi — amor pierdut, viaţă pierdută, reprezintă un text publicat după moartea autorului ei, în 1904, şi — dealtfel — rămas într-o formă incompletă). Volumul este deschis de un studiu introductiv semnat de îngrijitorul ediţiei: Piesa intr-un act ca realitate dramaturgie. In plan istoric. Demonstrind argumentat interesul manifestat de-a lungul timpului, pe alte meridiane şi la noi, faţă de teatrul scurt, expozeul rămine totuşi puţin cam greom, neconcentrat (cum apare dealtfel şi titlul), fapt surprinzător cind e vorba de un spirit atît de alert şi totodată de sistematic ca Valentin Silvestru. Aceluiaşi i se datoresc şi condensatele note biobibliografice asupra scriitorilor incluşi. Privitor la ţinuta ştiinţifică a volumului, chiar şi in condiţiile unei astfel de ediţii, anumiţi termeni (cuşchebac, hareci ş.a.m.d.) s-ar fi cerut explicaţi. Cu atît mai mult cu cit, pe de altă parte, în ce priveşte anumite Împrumuturi din limbile latine, se cade cîteodată de-a dreptul în pedanterie, lămurindu-se, de pildă, că anonsează vine din franţuzescul annoncer şi înseamnă „anunţă“ sau că impacientă e tot una cu nerăbdare şi derivă din italianul impacienza. Oricum, însă, publicarea unei asemenea antologii rămine un act meritoriu şi consistenţa primului volum ne face să îl aşteptăm cu interes pe următorul. EUGEN ONU ILIE GUŢAN