Transilvania, 2006 (Anul 112, nr. 1-12)

2006-08-01 / nr. 8-9

Corina GRUBER Poietica Ini a f i şirpărea în receptarea imaginii lui Mihai Eminescu y CA n conştiinţa majorităţii cititorilor, imaginea omului Mihai Eminescu se confundă şi, în multe cazuri, înlocuieşte scrierile sale. Toţi biografii poetului au scris sub influenţa unui curent de gândire sau a altuia. Efectul circumscrierii ideologice este construirea unei imagini cu atribute tari, care migrează dintr-o lucrare în alta, şi cu atribute slabe, trecute mai mult sau mai puţin sub tăcere, începând cu anul morţii poetului, când un gazetar îl numea „poet naţional”, acest atribut tare a crescut şi s-a dezvoltat, înghiţind în semnificaţiile sale, devenite multiple, imaginea poetului şi a omului Mihai Eminescu. Inadaptat, bolnav, xenofob, misogin, naţionalist (în cel mai înalt grad posibil), geniu naţional, profet al neamului etc. sunt doar câteva semnificaţii ale sintagmei mai sus amintite. Astfel, la 117 ani de la moartea sa, Eminescu a devenit, pentru marea masă a cititorilor, dar şi pentru mulţi dintre specialişti, o imagine trunchiată, aproape lipsită de vreo legătură cu ceea ce a mai rămas de fapt din el, scrierile. Reacţia generată de astfel de încercări de îndoctrinare totalizatoare a fost, în multe cazuri, respingerea. Totuşi, până în 1989, aceasta a fost mai mult subversivă, neînregimentată opiniei oficiale, de teama represaliilor. La începutul anilor ’90, s-au conturat primele reacţii de refuz al „poetului naţional” şi, ocazional, al scrierilor lui. Aceasta îmbracă multe forme, de la uitare până la injuriile vulgare şi pline de frustrare, ce au ca obiect principal imaginea. Manifestarea cea mai virulentă rămâne, în continuare, Dilema 265, o fotografiere a haosului de opinii avizate sau nu în privinţa a ceea ce însemna, în acel moment, Eminescu. 2000, anul Eminescu, a marcat o schimbare de direcţie, punctată de mai multe evenimente editoriale, printre care apariţia scrisorilor inedite în volumul Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit şi recontextualizarea imaginarului politic eminescian din volumul Reacţiune şi conservatorism al lui Ioan Stanomir. In 2002 apare volumul Studii literare al Irinei Gregori, care reuşeşte, după multă vreme, o mult aşteptată reinterpretare a biografiei poetului, şi o plasare în context european, cu ajutorul unor documente inedite. Există câteva „pietre de temelie” în formarea imaginii lui Eminescu. Articolele lui Maiorescu nu sunt printre cele mai citate, dar cu certitudine au avut o contribuţie importantă, pornind de la foarte retoricul „poet, poet în toată puterea cuvântului” şi încheindu-se cu imaginea de sorginte schopenhaueriană conturată în articolul din 1889, „Eminescu şi poeziile lui”. Totuşi, studiile maioresciene care îl au în vedere pe poet sunt doar parţial axate pe modelarea unei imagini a acestuia, şi din acest motiv Eminescu văzut de Maiorescu e abia schiţat. Dintre cele câteva romane dedicate existenţei „geniului naţional”, având ca scop prezentarea biografiei sale într-un mod cât mai romanţat cu putinţă, cea mai grăitoare pentru funcţionarea mecanismelor purtătoare de ideologie şi modelatoare de imagine este cea a lui Eugen Lovinescu, Mite. Bălăuca, în descendenţa propriei teorii a sincronismului, criticul devenit romancier încearcă să-l plaseze pe cel mai important poet romantic român în aceeaşi sferă cu alţi mari romantici: existenţa dominată de eros şi, de ce nu, de femeie. Dacă Friedrich Gundolf, biograful lui Goethe, îl prezenta pe poetul german ca pe un ins dominat aproape în totalitate de eros, de ce să nu fie şi Eminescu la fel? Lovinescu aboleşte în romanul său toate aspectele pragmatice ale personajului. Remarcabilă în acest sens este descrierea unei presupuse locuinţe a lui Eminescu în Bucureşti, văzută prin ochii bătrânului Nusăm Cucoş: „două odăi boltite: în prima o masă, un scaun, un pat învălmăşit [...] cealaltă părea o magazie, un dulap cu oglindă spartă, un lighean de tinichea cu ibric, o oală de noapte în mijlocul odăii”2. Persoanjul-poet desconsideră total orice aspect pragmatic al existenţei, lasă ploşniţele să se târască pe el şi e jenat în faţa burghezei Mite de aspectul său. El trăieşte integral întru spirit, gândurile şi sentimentele sale fiind împărţite între militantismul social: „Poporul român tânjeşte, aceasta v-o spune un poet, dar şi un statornic cu masele” şi iubirea ardentă pentru o femeie sau alta. Romantismul şi sentimentalismul personajului capătă, uneori, proporţii groteşti; astfel, în discuţia cu un Caragiale balcanizat până la refuz, în timp ce acesta îi prezintă o dragoste în stilul comediilor „amor republican ca la Ploieşti”, Eminescu îl întrerupe în stilul propriilor poeme: „...spune-i în genunchi sau nu...//Angel radios”. De fapt, toate replicile personajelorscriitori sunt clişeizate, toţi se exprimă asemenea oamenilor creaţi de ei: Creangă vorbeşte ca ţăranii din Humuleşti, Caragiale ca Rică Venturiano, iar discuţiile dintre Eminescu şi Mite sunt o reluare a tipologiei dialogului din Replici. Imaginea creată poetului în romanul lui Lovinescu suferă de o dublă influenţă: pe de o parte, este o biografie romanţată a ceea ce ar fi trebuit să însemne, prin asemănare cu modele străine, un poet romantic, pe de altă parte, este impregnată de creaţia poetică, Eminescu confundându-se deci cu eul liric.