Transilvania, 2011 (Anul 117, nr. 1-12)
2011-05-01 / nr. 5
Recurs la o fenomenologie a conştiinţei şi experienţei critice* Gheorghe MANOLACHE Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte „Lucian Blaga” University of Sibiu, Faculty of Letters and Arts Bd-ul Victoriei, nr. 5-7, Sibiu, 550024, România, tel: +40(269) 21.55.56, fax: +40(269) 21.27.07 e-mail: litere@ulbsibiu.ro, web: http://litere.ulbsibiu.ro Personal e-mail: g.manolache@yahoo.com Recourse to a phenomenology of the critical conscience and experience As a product of transition epochs, new types of characters emerge. In the writings of Romanian writers Mihai Eminescu and I.L. Caragiale, we can encounter two categories of characters that manifest common features: Catilinaries in Mihai Eminescu’s works, social temperature-sensitive individuals, with a special immediacy of poltical opportunism, in I.L. Caragiale’s oeuvre. The swivel-eyed characters, the slyboots and the trialogue witness do represent, besides Catilinaries and social temperature-sensitive individuals, various ways of reflecting life, history and otherness (peers, opponents, oneself), as contained in the works of the great classics. Keywords: history of Romanian literature, XIXth century, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, typology, Catilinaries, literary and socio-political outlook, the iconic character, individuals sensitive to political and social temperature, author’s blueprint; the trialogue witness. •a*-s eferindu-se lapredispoziţia combinatorie, sesizată pe un anume tronson al criticii universitare indigene, graţie căreia controlul riguros al reprezentărilor textuale îşi permite, pe alocuri, libertatea unor insolite asocieri eseistice, Dan Mănucă reţinea -în developarea critică a volumelor Nordul caragialian, 2003 şi Iconi şi literatură, 2002 de Ioan Derşidan - tentativa de a se discuta despre literatură şi într-„alt mod” decât cel practicat de/prin „demersurile scolastice”. Şi într-adevăr, spre deosebire de unii dintre comilitanii universitari, autoexilaţi dogmatic şi suficient în perimetrul conformist şi previzibil al „methodei”, Ioan Derşidan îşi demonstrează, cu fiecare „contribuţie”, exigenta disponibilitate pentru critica de factură fenomenologică, aşa cum au inaugurat-o, cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, studiile asupra timpului uman şi ale conştiinţei de sine ale lui Georges Poulet2. Exegeza operei literare a marilor clasici ai literaturii române are la bază „methoda” de investigare atentă a stărilor şi proceselor mentale a scriitorilor junimişti cu scopul de a scoate la lumină fenomene categoriale, potrivit unor teorii trans-subiective a înţelegerii. Ceea ce îşi propune, cu fiecare nouă apariţie editorială, Ioan Derşidan ţine de intenţia criticului de a surprinde „noutatea şi originalitatea operei”, insolitul imaginii şi al tipologiilor. Se certifică astfel o fenomenologie a conştiinţei şi experienţei critice care, în acord cu norma impusă de/prin criteriile estetice, să poată evidenţia structura de adâncime a textului junimist, prin promovarea/provocarea unor strategii de lectură care să permită „conştiinţei reflectoare” să ia în stăpânire „universul lăuntric al operei”. Cu precizarea că textul eminescian, caratalian se arată, la rându-i, predispus a „fagocita” conştiinţa celui ce citeşte. Recenta apariţie Catilinari şi temperatori. Eminescu şi Caragiale (2010) probează, odată în plus, evidenta preocupare de a conferi actului critic o translucidă propensiune filosofică, psihanalitică, antropologică şi/sau lingvistică pe considerentul că, dincolo de elanul fortuit al oricărui capriciu, critica literară se doreşte a fi „dublarea mimetică” a unui „act de gândire”. A decripta, aşadar, „cogito”-A unor scriitori ca Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ioan Slavici sau Ion Creangă înseamnă, în opţiunea critică a lui Ioan Dersidan, a-ţi regăsi felul propriu de a gândi şi (re)simţi „distanţa interioară” dintre s(t)ine şi text spre a (re)descoperi sensul unor lumi posibile ce se organizează pornind de la „conştiinţa” pe care o au despre „sine”. Referitor la „cogito”-ul despre care glosează şi Georges Poulet, acesta va fi acceptat de Ioan Derşidan, ca „spaţiu spiritual” cu o „conformaţie complexă, dinamică, pulsatorie». Astfel, „revizitarea” tematistă şi genetică a operei lui Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale, (re) definită ca sistem şi practică a interpretării, cu fundamente teoretice sigur şi corect consolidate, capătă în opţiunea profesorului orădean legitimitatea unui contact permanent, deschis şi intim cu textul. In