Transilvania, 2018 (Anul 124, nr. 1-12)

2018-09-01 / nr. 9

foarte importanți: I. Peltz (Calea Văcărești, 1933; Foc în Hanul cu Tei, 1934), I. Ludo (Hodjepodje, 1928), Ury Benador [Ghetto veac XX, 1934), Ion Călugăru [Copilăria unui netrebnic, 1936), Mihail Sebastian [De două mii de ani, 1934), dar și poeți precum B. Fundoianu [Priveliști, 1930). Scriitorii din prima categorie nu manifestă o preocupare de tip special pentru problematica identitară evreiască. Majoritatea sunt avangardiști sau, cel puțin, moderniști, ceea ce explică lipsa de interes, altul decât superficial sau publicistic, pentru problematica identitară. Atunci când lupta lor e cu limbajul sau cu „Literatura”, chestiunea etnică devine lipsită de interes. Sunt originali, novatori la scara literaturii române, când nu, precum Tristan Tzara, la scară mondială. Ei îmbrățișează noul, uneori stânga comunistă, alteori umanitarismul de tip Romain Rolland (Eugen Relgis). Pentru ei, evreitatea este un repertoriu de simboluri culturale, accesibil lor în măsura în care este accesibil oricui: Ahasverus, Noe, reginele biblice din poezia lui Camil Baltazar. Efortul lor e de a transcende condiționările de orice fel, de aceea legătura etnică poate fi neglijată în favoarea umanității întregi sau a microcomunității artistice. Dar asta nu înseamnă cinism sau absență de la urgențele prin care trece întreaga comunitate și care îi afectează inevitabil. Scriitorii din a doua categorie ne interesează în chip special pentru că propun o schimbare de perspectivă în sistemul literar românesc, care nu afectează doar jocul estetic, ci și mecanismele de justificare extraestetică a relevanței literaturii pentru societate. Ei profită de înclinarea literaturii române clasice pentru a realiza opere ce cartografiază nu doar teritoriul geografic și etnografic al României, ci și pe cel social. Totodată, ei continuă preocuparea existentă pentru portretizarea personajelor evrei în literatura de până atunci (la Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu) și aduc în față dezbaterea diferitelor curente de gândire din sânul comunității evreiești, asimilare vs. tradiție (încă de la Ronetti-Roman, iar în interbelic Mihail Sebastian) sau se folosesc de estetica naturalistă și a compasiunii pentru marginali ca să aducă în față periferiile evreiești, mahalalele, ștetl-ul (Peltz, Călugări, Benador). Poate cei mai interesanți din acest punct de vedere sunt cei care se folosesc de viziunea naivă și fantastă a naratorilor-copii pentru a descrie experiența ghetto-ului ca pe o experiență profund afectivă, care marchează sensibilitatea individului, deschizând-o spre universal. Astfel, Fundoianu scrie în ciclul de poeme Herța (1930) despre transmiterea unui sentiment identitar pe cale afectivă de la bunic la nepot în târgul moldovenesc mărginaș, prin exersarea riturilor religioase într-o pustietatea geologică, înspăimântătoare pentru că incomprehensibilă, care îi solidarizează pe bătrân și copil mai mult decât ar face-o perspectiva ostilității unei lumi întregi. Iar Ion Călugăru va vorbi despre experiența marginalizării sociale și a sărăciei, a ignoranței unor copii crescuți aproape la voia întâmplării, lăsați să descopere siguri legile firii (moartea, sexualitatea) în romanul Copilăria unui netrebnic (1936). Alți scriitori evrei, între care Ury Benador [Ghetto veac XX, 1934) sau Mihail Sebastian [De două mii de ani, 1934), produc o literatură a mahalalei evreiești și a intelectualului însingurat atât de normalizarea antisemitismului în societatea la care participă, cât și de propria izolare morală în cadrul familiei și al comunității etnice. Schimbând ceea ce e de schimbat, opțiunea lui Călugăru, Benador și (parțial) Sebastian, dar și a lui I. Peltz (Calea Văcărești, 1933; Foc în Hanul cu Tei, 1934) și B. Fundoianu, poate fi așezată în prelungirea literaturii mediilor marginale pe care, primii în literatura română, o propuseseră scriitorii poporaniști la începutul secolului XX, referindu-se însă doar la satul românesc sărăcit și la târgul de provincie. Ceea ce produc ei este asemănat de Camelia Crăciun cu „o replică de tip spin-off’13 la dezbaterile identitare din literatura română pe tema sat-oraș, centru-periferii, individ-colectivitate, care să dea ocazia reflectării unei realități sociale neglijate de o cultură conservatoare și de o modernitate lipsită de compasiune. Crăciun vede aici o strategie ingenioasă, prin care scriitorii evrei preiau și modifică teme și tropi canonici în literatura română de până atunci, nu doar pentru a lărgi plaja tematică a acesteia, ci și pentru a face să se audă vocea lor și pentru a introduce un nou dialog cu mai multe tipuri de public. Cercetătoarea afirmă că scrierile respective vizau două tipuri de public și două coduri culturale distincte: adresate publicului majoritarilor, ele au o funcție cognitivă, folosindu-se de deschiderea simpatetică pentru cauzele sociale a acestuia; adresate publicului comunității minoritare, ele construiau o critică de insiderie a șanselor de perpetuare a formelor vieții evreiești de până atunci, propunând în schimb o identitate modernă, „de criza în relație cu această serie de scriitori evrei îl voi așeza și eu pe Blecher în ceea ce urmează. M. Blecher și literatura evreilor din România . M. Blecher nu scrie o literatură fără acte de identitate. Opțiunea sa pentru a-și păstra numele de scriitor (o vreme cochetase cu ideea de a folosi, ca alții, un pseudonim) vorbește în acest sens, la fel și literatura sa. Blecher se apropie de problematica evreiască mai mult incidental, dar neapologetic, deși în mai mică măsură decât autorii de romane ale mahsalalei evreiești. Pentru că două dintre cărțile lui, Inimi cicatrizate și Vizuina luminată, descriu doar realități din străinătate, universul bolii și al sanatoriilor din țări străine, cu personal cosmopolit și limbă de expresie franceza, ele nu pot fi integrate decât parțial universului evreiesc din România interbelică. Prima sa carte însă, la o lectură