Tribuna, iunie 1909 (Anul 13, nr. 117-139)

1909-06-16 / nr. 129

29 Iunie n. 1909 Cum Oceanu. De Eminescu. Cum oceanu ’ntărîtat turbaturi, Răcnind înalţă braţele-i spumate, De nori s’acaţă, în bolta lumei bate, Până furtuna reîmpinge ’n paturi. Sălbatecul! In van fulgere înfricoşate Apără cerul... El încredinţatu ! Că bolta cea albastră e palatul. Cu asalt s’o ia el vrea, — ca pe-o cetate. Rănit de fulgere el se încovoae, Şi c’o poveste îl adoarme-o boare... Şi ’n vis — un cer în fundu i se îndoae. Tot ce-a dorit, în visul lui el are, Tăria, stele, luna cea bălae... Dorind murmură, — murmurând tresare. Poeziile poslume ale lui Eminescu. De A. Vlahuţă. Ce imprese de reînviere ne dau poeziile acestea necunoscute încă, râmase atâta timp îngropate îa manuscriete vrăfuite ale poetului ! Maestrul pare că trece din nou printre noi, cu pasu-i domol, cu fruntea-i largă, cu ohii trişti, închişi pe jumătate, pururea gânditor, »învilnit în manta« visurlor lui profund mehncolice, cu totul dintr’o altă lume. »Dintre sute de catarge Cari lasă malurile, Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile«... Citim și sufletul nostru tresare ca la un glas canacul, pe care demult nu-l mai auzisem, pe care nu credeam să-l mai putem auzi vr’odată, — glas iubit, glas sfânt, ce ne vorbeşte din eternitate. întotdeauna poeziile lui Eminescu au produs o impresie extraordinară. Gândurile lui veniau ca din cine ştie ce adâncimi misterioase, îmbrăcate într’o formă aşa de neobicinuit de frumoasă, cuvintele subt condeiul lui râpiau pir’că un înţeles aşa de solemn ş’o muziă aşa de ne mai auzită, că noi simţeam ca şi cum ar fi străbătut prin versurile lui ceva din sufletul tragic al bibliei, ceva din bătrâneasca înţelepciune a cronicarilor. Acum, când ştim cum s’a sfârşit viaţa cea pământească a poetului, poeziile acestea neaşteptate, ne impresionează şi mai adânc. Ele vin de departe, încărcate şi de durerile vieţii şi de misterul morţii aceluia care a dat cea mai puternică şi mai înaltă expresie gândirii româneşti. In bucaţe neisprăvite, în nehotărârea »variantelor«, în crâmpeele de strofe izolate, împrăştiate ca sfărâmăturile unei statui, se vede aceaşi nelinişte profundă a omului care are lucruri mari şi multe de spus, şi aceeaşi căutare pasionată a »cuvântului predestinat«, a formei desăvârşite. O însemnată şi folositoare operă va fi aceea în care se va studia firea aleasă, sufletul complicat al acestui artist, cu felul lui de a gândi şi de a face versurile. In Eminescu literatura noastră şi-a atins cel mai glorios moment al desvoltării ei, şi multă vreme va trece până să apară demnul urmaş al acestui maestru. O perfectă cunoaştere a limbii, a credinţelor şi a datinelor strămoşeşti, o nemărgi »TRIBUNA« nită iubire de ţară şi de neam, iată ce se răsfrânge mai cu deosebre şi din aceste pagini sfinte, pre care ne mai vorbeşte tacă sufletul marelui nostru rapsod. In Mirvana. De I. L. Caragiale. Sunt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într’o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise: era toamnă, și aceste păsări călătoare se întorceau pela cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într’una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: »Iţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mare talent, face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să cunoşti.« Şi-mi povesti cum găsise într’un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. In ieslele grajdului, la o parte, era un giamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia suflet cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vie la dictorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurier ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. In închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr’un tipar de lux, nu din acela din cae se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria dela care plecam eu ca să gândesc astfel — că adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s’a adeverit cu prisos. Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru , un zîmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborît dintr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. ;gSj »Mă recomand, Mihail Eminescu.« „S3 Așa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n’am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de șaptesprezece ani! Ce entusiasm! Ce veselie! Hotărît, închipuirea nu mă înșelase... Era un copil minunat. Intr’o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat. »Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris. — Da, am scris. — Atunci, — şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie, — fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.» Eminescu s’a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat... D’abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de-o pasiune contrariat, cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s’a şi publicat prin 68 sau 69 în »Familia« din Pesta. IS A două zi seara ne am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă-dată tăcut şi posomorit, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. In zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce de vreme, şi dimineaţa la amiezi, când m’am dus la el, l-am găsit tot dormind. Lam sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre Daci, despre Ştefan-cel-Mare, şi mi a cântat doina. Ii trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui. Aşa am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz; blând şi aspru, mulţămindu-se cu nimica şi nemulţămit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân isteric şi iritabil ca o fată nervoasă. — Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om ! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s’a întors fără dânsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar, şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l a luat acasă şi de acolo la trimis la Viena. Am văzut mai târziu: »Ideal perdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...« Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare. Mai în urmă, l am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celalalt la Berlin. Militarul era frate mai mare, tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat — o isbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotârît să ia pe lângă dânsul. Ca să-și încoroneze succesul, militarul s’a dus acasă și, fără să lase măcar o vorbă, s’a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns rîzând: »Mai bine fata era mai cuminte ca noi!« Peste câţiva ani a venit în Bucureşti fata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi dasornic şi să-i deie «din viaţă» o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aierul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu. Era, în adevăr, un om desordonat, dar nicidecum viţios. In lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrșească. Pag. 5