Tribuna, iulie 1910 (Anul 14, nr. 136-161)
1910-07-17 / nr. 150
30 Iulie n. 1910 rent care timp de o decenie a stăpânit viaţa noastră, a ţinut o într’o frământare necontenită, era comandantul al cărui cuvânt de ordin, venit de la înălţimea Tribunii, era aşteptat de toată gloata noastră evlavioasă şi fanatică în credinţele ei naţionale. Pentru generaţia mai tînără înţelegem partea eşită din şcolile româneşti, numele lui Slavici strălucea în istoria literelor româneşti, în cea mai înaltă ierarchie literară, alături de numele unor Eminescu, Creangă, Coşbuc, Caragiale etc. Figura lui, pentru noi generaţia mai tînără era consacrată în mod definitiv între figurile istoriei noastre naţionale şi părea a aparţine oarecum trecutului. In literatura noastră d. Slavici avea locul său bine precizat. Era întemeietorul prozei româneşti din Ardeal. Nuvelele sale au »descoperit« pentru literatură un nou subiect şi un nou mediu : viaţa românilor din Ardeal, Moara cu noroc, Popa Tanda, Budulei taichii, Scormon etc. Sânt oglinda vieţii noastre din Ardeal. Noi băieţii cei mai tineri rosteam numele lui cu veneraţia şi evlavia pe care o dai numai marilor morţi şi când aflasem întâi că Slavici mai trăieşte şi lucrează încă, binecuvântam soarta binevoitoare care a hărăzit o viaţă atât de lungă înât şi azi el mai noroceşte şi îmbogăţeşte literatura noastră cu produsele scrisului său. O nuvelă, un foileton de Slavici erau socotite ca un eveniment literar, un articol politic ca revelaţia unei minţi adânci şi a unei maturităţi politice superioare. Cine va aprecia aceasta, va înţelege sentimentul de durere adâncă şi revoltă pe care dezertarea d lui Slavici 1 a stârnit între românii din Ardeal. Actul d-lui Slavici ne pare un actde sinucidere modală pe care nu o aprobăm la alţi oameni, dar pe care la d. Slavici nici nu o înţelegem măcar.* dânsul recunoaşte singur că a avut lefuri de la ziarele naţionale. Nu vor fi fost prea mari; de sigur un om de meritele şi darul d lui Slavici ar fi meritat să fie plătit mai bine, dar din sumele ce primea putea trăi modest şi cinstit, acuma însă el a renunţat odată cu ele şi la cinstea şi consideraţia pe care o avea între români. Este însă în orice caz dureros şi ruşinos pentru România care lasă pe un om ca d. Slavici în mizerie. Dar d. Slavici are curajul de a-şi mai apăra dezertarea, în coloanele atât de ospitaliere pentru el ale Telegrafului. Dacă în declaraţia sa dintâi l-am văzut pe d. Slavici lipsit de argumentaţie şi logică serioasă şi rezistentă, acuma îl vedem într’o fază şi mai coborâtă. Dânsul mărturiseşte pe faţă că pe când colabora încă la ziarele naţionale Tribuna şi Lupta (cea de atunci) în sufletul lui el aproba pe Mangra, dar că nevoia materială a câştigului îl silea să-şi ascundă convingerile şi că susţinea cu condeiul o cauză străină de el sufleteşte. Iată pasagiul respectiv: Atunci când m i-au fost puse întrebările, aveam cele mai strânse legături atât cu Tribuna cât şi cu Lupta, şi eram foarte de aproape interesat să nu rup aceste legături, căci rupându-le nu numai mă izoam şi întam în conflict cu mulţi dintre amicii mei, ci aduceam şi o jertfă materială pentru mine foarte grea. Este deci făcută dovada că d. Slavici s’a înjosit până la acel punct că a scris atâtea critici și atacuri împotriva guvernului, fără să fie convins de ele, și că şi a vândut peana pe bani! De altă parte în articolul său dintâi, el a sdus însă alt motiv pentru tăcerea sa îndelungată. Acolo se spunea că în toiul agitaţiei electorale nu voia să paralizeze acţiunea partidului naţional şi să producă în rîndurile noastre o descurajare prin declarata trecerii sale la părintele Mangra. Acuma însă dânsul mărturiseşte alt motiv: trebuinţa câştgului. Unde este sinceritate în aceste mărturisiri contrazicătoare? întâi d. Slavici a voit să păstreze — cu toată dezertarea sa — aparenţa falsă a omului de bună crezul mâncă şi rămase mort pe Ioc, pe când mama lui — femeia bogată — îl aştepta cu bucurie, cu daruri şi cu masa întinsă, să se întoarcă de la învăţătură, din ţeri depărtate .. Şi astfel vorbele creştinului îşi gădiră tălmăcirea îndată. Ele sânt bune şi azi pentru duşmanii cari văd cu ochi răi că românii se ajută la vreme de nevoie, dinţa iar câteva zile dânsul aruncă masca bunei credinţe şi are cinismul de a mărturisi alt motiv: nevoia existenţii materiale. ♦ Orice cititor va trage însă altă încheiere. D. Slavici nu şi a mărturisit înainte de alegeri trecerea la manglism pentru simplul motiv că pe atunci rezultatul alegerilor era problematic. Guvernul putea să rămâie în minoritate fşi rămânea de sigur, dacă nu-şi »corija« norocul prin infamiile sale electorale) şi atunci se deschidea perspectiva unui guvern Justh Lukács, iar partidul muncii, cu manglişti cu tot, rămânea lipsit de binecuvântările budgetului dătător de viaţă. Până atunci deci domnul Slavici trebuia să atace în ziarele noastre un sistem de la care-şi aştepta însă mântuirea... Câtă decădere, Doamne ! Dar punctul de forţă al apărării dlui Slavici este altul. Dşa bănueşte presa şi pe ziariştii noştri spunând că ei îl atacă nu din convingere, ci siliţi şi terorizaţi fiind de o hotărîre a conferinţei din Budapesta. Răspunsul meu, deşi foarte cruţător, n’a fost publicat nici după alegeri, ba nici câteva săptămâni după ce am dat, şi am informaţii sigure că în comitetul central al patidului a fost luată hotărîrea de a nu permite publicare lui. Redactorii dla Tribuna şi cei dela «Lupta« sânt dar terorizaţi şi ei, încât nu pot să fie de bunăcredinţă faţă cu publicul la care se adresează. Ei pot să spună numai ce li se dictează, sânt nevoţi să aboneze de poziţiunea lor, ca să terorizeze pe cei ce nu intră în vederile ce li se impun şi sânt lipsiţi de mijloacele de existenţă dacă-şi permit ca mine să spună ceea ce în adevăr simt ori gândesc. Prin ce ara meritat noi acuza asta nedreaptă a dlui Slavici? Este adevărat ca a fost o datorie dureroasă pentru noi de a ne executa, scriind împotriva unuia din idolii noştri, dar e absolut fals că noi am scris siliţi şi terorizaţi de hotărîrea din Budapesta. Dar Tribuna şi Lupta au scris, deşi mai puţin violent împotriva dlui Slavici şi înainte de hotărîrea asta, care altfel nici nu a fost rezultatul unei discuţii din conştiite, şi merinde?... De ce bociau oamenii într’una, ori părând, ori oftând, ori netezind binişor creştetele zbârlite ale copiilor?... Când vine şi mama lui, şi tata lui şi bunica, să-l desmierde, să cânte, să alinte o teacă ?... ii e dor de zilele trecute, cuprinse în muncă, în voie bună şi în cântece... Şi unde e Joiana, şi Roibu, şi Tărcuş?... Unde , toţi care-i umpluseră până atunci şi inima şi mintea?... Un gol cumplit li prinde sufletul... Oh, de ce au rămas cu toţii colo sus, pe acoperişul incunjurat de valuri, şi numai pe dânsul l’au aruncat în braţele întinse într’ajutor?... In clipa aceia cumplită ţipetele de oameni şi de dobitoace făceau ca un singur glas de chemare desnădăjduită, la care şlepăitul valurilor duşmănoase părea o sălbatecă luare în rîs... In mintea fragedă se face lumină... Şi fiinţa venită de patru ani pe lume cunoscu lacrămile Izvorului adânc, amar, dureros, fără hohote, şi care ard cumplit: lacrămile resemnării. Adică este o justifcare sau pare a fi pentru fapta dlui Slavici: mizeria. Dar femeilor bănăţene ar fi totdeodată şi cea mai bună dovadă a vitalităţii întregului popor. Căci numai un neam cu aspiraţii înalte îşi făureşte un costum aşa de mândru şi frumos ca cel bănăţean. * Cine dă, Iul îşi dă. O poveste de demult. La curtea unei femei bogate venia foarte des un cerşetor, care, după ce-şi primia milostenia, zicea, în Ioc de mulţămire: »Cine dă, lui îşi dă, cine face, Iui îşi face«.. Stăpâna casei îi auzi în câteva rânduri; vorbele lui i se părură prea îndreznețe. Se hotărî să scape de el și-i puse otravă într’o pâne. Casa cerșetorului era într’un sat cam departe. Betul om porni cu pânea în traistă și, ca să scurteze drumul, o luă peste dealuri, pe o potecă lăturalnică. La margenea unei păduri dete peste un tânăr, aproape desbrăcat, plângând. Tâlharii îi luaseră tot; pe vizitiu îl omorâseră, iar el rătăcise toată noaptea, şi acum muria de foame. Cerşetorul scoase pârna din traistă şi, fiindcă era milos, i-o dete toată. Tână loan A. Bassarabescu. * După inundaţie... In cămaşa groasă de cânepă, scurtă de se văd picioruţele pârlite, murdară de paie ţesută din colb, omuleţul ista, volu şi zburdalnic până mai ieri, rătăceşte acuma, ca un biet sufleţel al nimănui, împrejurul casei prăbuşite, prin ograda pustie, fără zaplaz, tăcută şi goală ca un cimitir părăsit. Aici stătuseră ei... şi ’n mintea de om ieşit din din scutece abia de trei ani, e multă socoteală şi multă nedumerire... Şi de aceia rămâne nemişcat de-odată: de ce a năvălit apa, de a pustiit ogrăzile, şi a prăbuşit case, şi a măturat şi oameni. * Irina O. Lecca. »TRIBUNA« Pag. 3 6 S «_h i e «es Manşete Numai calitate bună. Marca lanț. suc. EMMER FERENCZ Weismayr Ferencz TImișoara^ centru, strada Hunyadi