Tribuna, 1977 (Anul 21, nr. 1-52)

1977-11-24 / nr. 47

Peisaj transilvan (1) Teritoriul Transilvaniei, în accepțiunea generală, a­­dică în cuprinderea sa de vreo 102.000 km.p — ceva mai puțin de jumătatea suprafeței întregii țări —, se înfă­țișează observatorului atent într-un peisaj natural de va­rietate impresionantă, complex și pitoresc în același timp. Cuprinsă în interiorul arcului carpatic și Cîmpia Tisei, Transilvania poate fi considerată țara tuturor formelor de relief, de la cîmpia joasă pînă la munții „cetății de pia­tră“. Geografi și geologi, etnografi și sociologi, istorici și oameni de cultură în general, literați și­­ artiști — local­nici și străini — au fost impresionați de peisajul maiestos al țării Transilvaniei, descriindu-i în felurite maniere. Unii mai sobru și mai științific, alții mai avîntat și mai liric, fiecare subliniindu-i anume caracteristici, pentru a le invoca apoi drept argument în dovedirea unor teze și ipoteze, alții inspirîndu-se în realizarea unor opere de revelante calități estetice. Transilvania „pitorească“ se în­fățișează ochiului cu ușurință chiar și la o privire fu­gară pentru cel ce o străbate de la răsărit spre apus sau de la miazăzi spre miazănoapte, în tren, cu automo­bilul sau cu alte mijloace terestre, ori chiar din zborul avionului la o înălțime mai joasă, în condiții atmosferice prielnice. Lanțul Carpaților, proteguitori ca un zid de apărare, înconjoară Transilvania pe trei laturi: cea meridională, cea estică și cea septentrională. Masivul Carpaților răsă­­riteni și cel al Carpaților meridionali e completat de Munții Apuseni. De înălțimea mijlocie și de lățimea de asemenea mijlocie — 1500 m linia medie a Carpaților meridionali, între 1200—1300 m a celor orientali și sub 1000 a celor occidentali —, Carpații sunt de trei ori mai înguști decît Alpii, acolo unde aceștia sunt mai înguști. înălțimile Carpaților românești sunt nu numai prietenoa­se, dar totodată — și ceea ce este de mai mare însem­nătate —, foarte avantajoase omului. Platourile netede, acoperite de bogate pășuni alpine, hrănesc turmele de oi transhumante. Carpații sunt — așa cum îi vedea și-i în­fățișa filologul Ovid Densușianu —, munți ce par tovarăși mai prietenoși de viață, și din ei se desprinde o seni­nătate, o armonie ar putea zice clasică. Asemenea primi­toare măreție, explică îndeajuns habitatul carpatic pînă la altitudini care ating și depășesc uneori 1200—1300 m, își mai dovedesc Carpații prietenia față de om — față de omul care, la rîndul său, le-a prețuit de milenii prie­tenia — prin numeroasele trecători care le străpung lăți­mea ca niște ferestre deschise de o parte și de alta, în Transilvania, Țara Românească și Moldova. Prin aceste „ferestre“ oamenii treceau odinioară, totdeauna, din vre­muri imemoriale, dintr-o parte în alta — uneori grupuri mai mari sau mai mici, alteori persoane singulare —, în­soțiți de căruți încărcați de agoniseala zilelor de trudă, siliți să-și părăsească căsuțele în căutarea unor locuri mai primitoare. Aceste trecători erau străbătute de oa­meni însoțiți de carele și căruțele încărcate de mărfuri destinate negoațelor. Prin aceste trecători se treceau oile și animalele mari din Transilvania în Moldova și Țara Românească, din vremuri depărtate și fără contenire, în mișcarea lor pendulatorie pentru pășune. Aceste trecă­tori sunt însoțite de drumuri moderne, de șosele largi, de „transfăgărășene“, opera oamenilor României socia­liste, pentru oamenii acestei Românii care le folosesc pen­tru binele lor, pentru dezvoltarea multilaterală a țării. Asemenea du-te-vimp neîntrerupt a constituit și consti­tuie un liant puternic între oamenii de același neam și un temei trainic în formarea celor mai de seamă caracteris­tici care au conferit și conferă unitate puternică poporu­lui român, de la formarea sa și pînă astăzi: comunita­tea de limbă și cultură, comunitatea economică, comu­nitatea politică, izvorîtă din profilul spiritual identic, con­știința de neam, solidaritatea în lupta pentru emancipa­rea socială și națională — toate întemeiate pe același fond etnic comun, de o parte și de alta a Carpaților. Asemenea unei coborâri în trepte, la ieșirea din munți te întîmpină, ospitalieri, „meterezele“ Carpaților, depre­siunile, proteguitoare credincioase munților și oamenilor care acolo și-au așezat vetrele de locuire și de viață din timpuri imemoriale. De la nord la sud, se înșiruie, una după alta și una lângă alta, depresiunile intra-carpatice, a Oașului, Băii Mari și Maramureșului, a Copalnicului, Lăpușului și Bilborului, a Breazei și Șieului-Bistriței, a Cetății și Luncii Bradului, a Gurghiului și Giurgeului, a Ciucurilor și Odorheiului, a Topliței și Borsecului, a Ho­­moroadelor și Bîrsei, a Sibiului și Secașului etc. bine populate, unele formînd adevărate „țări“, cu o viață u­­mană neîntreruptă din cele­ mai vechi timpuri pînă azi. De jur împrejur, masivul Carpaților apuseni este în­conjurat, la rfndu-i de alte depresiuni, lanț neîntrerupt, inel protector, depresiunea Sălajului și Almașului, a Hue­dinului și Feleacului, a Turzii și Albei Iuliei, a Zlatnei și Bradului, a Zarandului și Beiușului, a Șimleului etc. Deschise spre interior, depresiunile ce călăuzesc, prin porțile lor largi, de cele mai multe ori însoțind văile râu­rilor coborâtoare din munți, spre Podișul Transilvaniei cu dealurile și colinele sale, mai impunătoare sau mai mo­deste. Mai impunătoare în partea sudică — dealurile Tîr­­navelor — și în cea nordică — Podișul someșan —, mai domoale și mai modeste ca înălțime în partea centrală — „Cîmpia“ Transilvaniei. Și unele și altele brăzdate în lung și lat de râuri abundente în ape sau cu apă mai puțină, însoțite de o parte și de alta, de văi înverzite și fertile. O „Ramă“ — mai largă în unele locuri, mai îngustă în altele —, de dealuri și coline, cu aspect de podiș pe alo­­curea, cu înaintări îndrăznețe în masivele muntoase, sub forma unor golfuri, face legătura între centura depresio­­nară și cîmpia netedă, dealurile Barcăului, dealurile Ghepișului, dealurile sau Podișul Banatului. Cea mai joasă treaptă conduce spre cîmpia largă, ne­tedă, îngăduind privirii o rotire pînă la mari depărtări. Este Cîmpia Tisei, care oferă rîurilor putința de a-Și alina scurgerea, de a-și lărgi văile. Unitatea peisajului natural al Transilvaniei, izvorîtă din unitatea în diversitate se armonizează completîndu-se și completează armonizîndu-se: munți, dealuri, coline și cîm­pii, ape, văi și lunci. Un pitoresc ce încîntă privirea și stîrnește admirația celor ce-l cunosc, îl înțeleg și-i pă­trund sensurile. Această țară mîndră a fost, este și va fi întotdeauna u­­dată de ape ce-și au obîrșia în inima munților, cule­­gînd în drumul lor — cînd liniștit și neted, cînd învol­burat și sinuos — alte ape — mai mari sau mai mici, rîuri și pîraie —, pentru ca, împreună, să ude și să facă roditoare văi întinse și îmbelșugate. Ape­le au făcut să vibreze inimi sensibile care le-au cîntat măreția și armo­nia. Munții și treapta subcarpatică, depresiunile și colinele, dealurile și cîmpiile, numai împreună cu apele îndrep­tățesc epitetul, „pitoresc“ cu care a fost și este împodo­bită România. Apele însemnate cu culoarea albastră pe o hartă cu relief acoperit de nuanțele culorii cafenii și albe sugerează imaginea nervurilor ce brăzdează în toate sen­surile o frunză uriașă, conferindu-i frumusețe și viață. Comparația e adeverită de urmărirea apelor de la iz­voare pînă la vărsare. Mai întîi a celor doi frați gemeni la obîrșie, urmîndu-și fiecare destinul pe măsura creșterii, Oltul și Mureșul. După o călătorie subterană, pe o distanță relativ lungă, cei doi frați răzbat la lumina soarelui și în bătaia vîn­­tului în același masiv muntos care este Hășmașul Mare. Puterile adunate în timpul vieții ascunse, explică nu nu­mai învîrtoșarea cu care Oltul străbate roci, mai rezis­tente sau mai friabile, dar și hotărârea de a scurta cît mai mult drumul, pentru a-și desăvîrși cît mai de grabă împlinirea. După ce se strecoară prin Depresiunea Ciu­­cului, apoi prin defileul Tușnadului și după aceea printr-o altă depresiune, a Bîrsei, și încă printr-un defileu — al Racoșului — și printr-o nouă depresiune — a Făgăra­șului —, despărțind masive muntoase, mai mari sau mai mici. Oltul se mai liniștește oferind oamenilor avantaje pentru a-i încuraja să se așeze de-a lungul văii sale, să-și statornicească sate, tîrguri și orașe. Ajuns la Fel­­dioara (Brașovului), Perșanii cu rocile lor compacte îl silesc să se înconvoaie, să se opintească gîfîind, pînă cînd apele sale, mai puternice decît rocile întîlnite în cale, își pot face drum spre împlinirea des­tinului. Culegînd apele întîlnite în cale: Rîul Ne­gru, Bîrsa, Homorod, Cibin, Hîrtibaciu etc., Oltul își sporește și apele și, ca urmare, își lărgește și valea, udă și fertilizează ținuturile întîlnite în cale. Ținuturile secuiești, Țara Bîrsei, Țara Făgărașului sau a Oltului se mîndresc și se îmbogățesc din apele și prin apele Oltului. Puternic și falnic, Oltul înfruntă cu putere și încredere masivul Făgărașului, pentru a ajunge în defileul Turnu Roșu-Cozia, de unde-și continuă mersul într-o coborâre apintită, sculptîndu-și valea în pămînturile subcarpatice, străbate Cîmpia Română pentru a se rostogoli cu toată puterea în valurile Dunării. Cursul Oltului a însemnat și a simbolizat în chip impresionant legăturile dintre te­ritoriile locuite de poporul român, de la nord și sud de Carpați, a constituit o cale de comunicație permanentă și activă dintre fiii aceluiași neam. De aceea condeie sen­sibile și fire inspirate, de la Goga la Bogza i-au cîntat frumusețea și semnificația. Fratele geamăn al Oltului, Mureșul, socotindu-se mai în putere încă de la vîrsta copilăriei, se încumetă să stră­pungă, în urcuș, rocile ce-i ies în cale, strecurîndu-se prin depresiunea Giurgeului pînă cînd, după un popas odihnitor, se învîrtoșează pentru a apuca drumul desti­nului, în direcția vestică, străpungînd depresiunea Lunca Bradului și apoi defileul Toplița-Deda, în mersul său maiestos, din loc în loc, permițîndu-și anumite zburdăl­nicii meandrice. Mureșul este întîmp­inat de numeroase rîulețe, coborâtoare din masivele muntoase, din podișul Transilvaniei. Apoi îl întîmpină Arieșul coborâtor din inima Munților Apuseni, rece, învolburat ca toate apele de seama sa. împrospătat și îmbărbătat de puterea sa sporită, Mureșul constituie o atracție magnetică pentru suratele sale mai tinere și mai firave. ȘTEFAN PASCU Timpul TRIBUNA 7 CRONICA IDEILOR Filosofia științei Problematica filosofiei științei tinde, în ultimele dece­nii, să depășească frontiera epistemologiei, la care ea a fost restrînsă în cadrul neopozitivismului, asimilînd tot mai deplin problema interacțiunii științei și practicii so­ciale. Lucrarea fundamentală a lui Habermas, „Erkennt­nis und Interesse“ (1968), veritabil program antipozitivist în domeniul filosof­iei științei, a exprimat convingător a­­ceastă tendință a filosofiei contemporane. Ea se datorea­ză în mare măsură unor mutații calitative­­ în ceea ce privește rolul social al științei și sfera obiectului ei. Pe de o parte, știința a dobîndit într-un anumit sens ante­rioritate în raport cu producția, prefigurînd-o. Pe de altă parte, nu numai natura și mediul înconjurător al vieții oamenilor sunt obiectul științei, ci omul însuși. Din aceste mutații rezultă probleme filosofice, astăzi de importanță majoră, cum sunt: traductibilitatea cunoștințelor științifice și realizărilor tehnologice în formele vieții sociale; adap­tabilitatea omului la un univers de viață socială în care cunoștințele tehnice și realizările tehnologice joacă un rol eminent. Aceste probleme tind, la rîndul lor, să fie tra­tate de către știință; analizele întreprinse din punctul de vedere al economiei, sociologiei, psihologiei, ecologiei, biologiei, teoriei comunicării, își multiplică vizibil efecti­vul. Dacă ele nu epuizează interogația specific filosofică în acest domeniu, îi oferă acesteia un material de re­flecție stabilit metodic, ordonat cu precizie și clarificat cu rigoare, care nu mai poate fi în nici un caz reunit de către filosof pe baza intuiției sau experienței sale per­sonale, la care el recurgea în virtutea unui tropism tra­dițional. Cartea lui I. T. Frolov, Progresul științei și viitorul (E.P. București, 1977), face parte din literatura filosofică consacrată problemelor amintite, rezultată din prelucrarea unui­ material oferit de știința propriu-zisă. Ea se spriji­nă, în rezolvarea acestor probleme, pe strategii teoretice elaborate de marxism: a) disocierea operată de către Marx între știință și tehnică și aplicarea socială a rezul­tatelor lor; b) conceptul lui Marx al esenței umane ca totalitate concret — biologică determinată social. In cu­prinsul lucrării sînt tratate, pe rînd, în lumina principii­lor și strategiei teoretice marxiste: a) problema implica­țiilor socio-umane generale ale expansiunii științei și teh­nicii; b) problema relației dintre factorii sociali și biolo­gici ai dezvoltării omului; c) problema echilibrului eco­logic în condițiile expansiunii științei și tehnicii; d) pro­blema adaptabilității biopsihice a omului la un univers de viață dat de aceste condiții; e) problema eticii omu­lui de știință ajuns să cunoască și stăpînească mecanisme delicate cum sunt cele genetice. La capătul confruntării critice cu literatura produsă în ultimele decenii în pro­blemele evocate, Frolov dezvoltă soluții teoretice marxiste. Astfel, alternativa „optimismul tehnocratic“ (teza tra­­ductibilității nemijlocite a cunoștințelor științifice și realizărilor tehnologice în formele vieții sociale, un deter­minism tehnologic) și „critica științei“ (teza inevitabilei malformări a vieții odată cu expansiunea în principiu nelimitată a științei și tehnicii, asociată cu ideea necesi­tății unei conștiințe teoretice diferită și opusă celei știin­țifice) este demonstrată ca falsă, indicîndu-se esența u­­mană a științei, dependența înfăptuirii ei de sistemul so­cial, de nivelul dezvoltării forțelor de producție, care cu­prind sfere tot mai largi ale existenței umane; al­ternativa biologism (teza înrădăcinării exclusive a com­portamentului uman în însușirile genetice, un determi­nism biologic) sau sociologism (teza reductibilității natu­rii umane la determinații sociale) este depășită de autor indicînd primatul factorilor sociali în dezvoltarea omului, evoluția structurii personalității, premisele materiale care se constituie în cadrul socialismului pentru dezvoltarea sa multilaterală; teza unei iminente „catastrofe eco­logice“ este tratată de autor sub triplul aspect al resur­selor naturale, al calității mediului și al relațiilor social­­politice, și respinsă, indicînd dependența problemei eco­logice de relațiile social-politice, caracterul ei planetar, necesitatea conclucrării internaționale în acest domeniu, posibilitatea valorificării mai eficiente a premiselor natu­rale, aportul potențial al tehnologiei la optimizarea bio­sferei, teza necesității unei energii care să readap­teze organismul uman la noile solicitări exterioare este tratată și rectificată de Frolov, indicînd că, pentru un timp îndelungat de aici înainte, omenirea se poate dez­volta cu succes și pe baza geneticii existente, problema modificării acesteia se va pune numai la un nivel al dez­voltării metodelor geneticii, care să fie raționale, gene­roase și umane, aceasta fiind posibil numai în condiții de omogenitate socială proprii comunismului; ten­dința transformării cunoașterii în valoare supremă și ab­solută, aflată la temelia tuturor celorlalte valori este res­pinsă de către autor arătînd necesitatea corelării logicii și eticii cunoașterii științifice cu obiective sociale mai largi, cu idealurile umaniste și valorile etice generale pen­tru a se realiza telos­ ul imanent cunoașterii însăși: progre­sul social și uman. Scrisă cu o conștiință precisă a specificului probleme­lor investigate, sprijinită pe analize teoretice recente și mînuind pătrunzător strategia teoretică proprie marxis­mului, lucrarea lui Frolov se înscrie printre reușitele remarcabile în literatura filosofică marxistă actuală con­sacrată științei. ANDREI MARGA

Next