Tribuna, 1977 (Anul 21, nr. 1-52)

1977-11-24 / nr. 47

TRIBUNA 4 • 1852-1977 • BĂLCESCU • 1852-1977 Bălcescu a pătruns pe bolta culturii românești și a ră­mas în partea ei de aur ca un meteor. Topind în căușul aceluiași suflet gîndirea savantă și pătrunzătoare, cerce­tarea migăloasă și îndelungă, sentimentul înflăcărat și un dumnezeiesc talent, el însuși s-a topit într-un mit: Mitul Revoluției. Cu o tinerețe de baladă a intrat în moarte lăsând în urmă-i o cuprinzătoare operă nevalorificată încă pînă la capăt. A venit în sfîrșit, credem, ceasul să respetăm împreu­nă cu Alexandru Odobescu nobilul mesaj transmis la 16 noiembrie 1877 și să sperăm că „Azi într-adevăr e timp ca națiunea românească să audă și câteodată să simtă adînc cugetele învietoare și spornicele cuvinte ale acestui nobil suflet, ale acestei întinse inteligențe românești, care odată se numea Nicolae Bălcescu!.. UN PERSONAJ CONTEMPORAN — Stimate GHEORGHE TOMOZEI, nu de mult, la o întîlnire de la Muzeul Literaturii Române s-a lansat o întrebare «Este sau nu Nicolae Bălcescu scriitor?» Care este opinia Dvs.? — Nu mi-e greu să răspund, e o întrebare pe care mi-am pus-o de multă vreme citind și recitind opera lui Bălcescu. Mi-am dat seama că este aproape absurd să-ți pui problema dacă Bălcescu este sau nu un scrii­tor. Și o spun răspicat, din capul locului. Da, cred că avem în față un mare scriitor de proză, în maniera lui Ion Ghica — Odobescu, și, spunând aceasta, nu o afirm cu o anume complezență (nu poți fi complezent cu un personaj care de multe ori atinge fațetele geniului), ci o spun ca unul care am cercetat opera lui Bălcescu și din acest punct de accepție. Mi-e foarte lesne să vorbesc despre marele scriitor Ni­colae Bălcescu. Mă gîndesc la captivanta lui „Istorie“, în care numeroasele portrete în mișcare ale lui Mihai Viteazul sau ale altor personaje de epocă sunt nu doar ex­presii ale unor riguroase, uneori dureroase documentări. Ele nu au importanță numai pentru precizia lor științi­fică de nimeni contestată sau atacată ulterior, ci și pen­tru proiecția lor literară. Ele sânt demne de marile por­trete ale autorilor care au compus după regulile ficțiunii artistice. Ce să mai vorbim despre devenita pagină de școală, Descrierea Ardealului, care este dacă nu strălucită proză evocatoare, atun­ci cel puțin (și aici pun niște ghilimele uriașe) un splendid poem în proză! Dar nu nu­mai în istoria lui Mihai, ci și în alte opere, chiar în cele pe care Bălcescu le crede cu simplitate a fi doar pagini de istorie, el se dovedește a fi un excepțional scriitor. Sigur, întotdeauna va trebui să regretăm că Românii supt Mihai Voievod Viteazul reeditează prin autorul ei istoria personajului. Este o carte, poate chiar prima carte decapitată. Este o carte eroică, o carte care, datorită a­­bruptei stingeri a autorului, n-a ajuns să se împlinească așa cum nu s-a împlinit cariera fulgurantă a lui Mihai. — Interesantă această paralelă între Bălcescu și per­sonajul său. — Există foarte mari similitudini între personajul lite­rar Mihai Viteazul și personajul literar Nicolae Bălcescu. Nu întîm­plător bătrînețea lui Camil Petrescu a fost ob­sedată de imaginea lui Bălcescu. — Știm că păstrați o amintire personală în legătură cu acest fapt de istorie literară. — Exact, într-o întîlnire a lui Camil Petrescu cu ele­vii Școlii de literatură „Mihai Eminescu“, promoția ’52— '54, în care noi l-am întrebat cum a scris Un om între oameni, a vorbit cu foarte mare sinceritate spunîn­d că anii în șir l-a socotit pe Bălcescu ca pe unul dintre eroii unei revoluții ratate. Camil Petrescu nu înțelegea prea bine dimensiunile acestei revoluții pe care le miniaturiza, le localiza, dar, abia dîndu-și seama de proiecția euro­peană a mișcărilor din Țările Românești și de fantasticul rol al lui Nicolae Bălcescu, el a înțeles că Bălcescu este și un personaj literar și, poate, este dintre scriitorii ro­mâni cel mai fericit ilustrat. In orice caz, încercarea de a vorbi despre personajul Bălcescu a fost mai lesne de realizat decât copleșitoarea ambiție de a vorbi despre personajul Mihai Eminescu. — Dar pentru Dvs. ce reprezintă Nicolae Bălcescu? — Pentru mine imaginea lui Bălcescu este — nu mă feresc de un truism — imaginea unui personaj foarte viu. A unui contemporan. Bălcescu este un personaj care coexistă cu România modernă și va fi firesc să-i întâlnim umbra și în proiecțiile viitorului. Sfîrșind a mărturisi aceste gînduri — devenite din fericire comune — cred că Bălcescu impune în primul rînd scriitorului ca și istori­cului umn model. Un model existențial de viață, și anume, am certitudinea că în el s-a întruchipat pe un plan idea­tic, atingînd desăvîrșirea ideea că viața unui om de cul­tură nu trebuie despărțită în nici un chip de idealurile sacre. Ideea jertfei intime. întâlnirile lui în străinătate cu mari oameni de cultură au produs asupra acestora o im­presie deosebită, asupra unora chiar copleșitoare, ușurin­ța cu care se descurca în limbile de căpetenie pentru un istoric — sublimele limbi socotite moarte — sau limbile Europei timpului său, îngăduindu-i să fie familiar biblio­tecilor și arhivelor europene. Sigur că, dacă ar fi încercat să ducă o asemenea existență de istoric de cabinet, ar fi trăit fizic, evident, mult mai bine. Sigur că frumosul băr­bat, așa cum îl vedem din portretul lui Tătărăscu, ar fi avut și o viață intimă fericită. Dar Bălcescu a renunțat voluntar la toate aceste lucruri pentru a se dărui cauzei revoluției, pentru a se dărui scrisului... — Există o legătură între spiritul revoluționar și scri­sul său? — Pentru el cauza revoluției și scrisul au fost pe a­­celași plan întotdeauna. De altfel a scris agitat, mereu între două momente de răscruce, între o călătorie oste­nitoare și alta, un hotel sordid și un alt hotel sordid (într-un asemenea hotel avea să-și sfârșească și viața). Pentru noi, astăzi, el este un exemplu extraordinar de viu, o teribilă ilustrare a ideii de angajare morală, de opțiune imediată și clară. Bălcescu era un om superior și, evident, avea conștiința marii sale vocații; avea con­știința strălucirii sale. De aceea își îngăduia să se poarte cu acel aer care poate să pară modest. El era protector, el se simțea, deși mai tînăr, mai bătrîn decît ceilalți; în­țelepciunea sa îl făcea să înțeleagă întotdeauna mai de­vreme niște etape ale istoriei și scrisul lui poartă, în ciuda unei vieți agitate, o anumită liniște. Este liniștea celui care se exprimă parcă cu putere de edict, a celui care vorbește concluziv, dar, apăsat, nu înflorește absurd cerneala, și care știe că între cerneală și între sînge deo­sebirile se pot șterge. — In ce constă actualitatea lui Bălcescu? — Istoria lui Bălcescu, viața lui Bălcescu, îl obligă pe scriitorul de azi, și pe cetățeanul de azi, pe orice om al cărții și pe orice om al muncii să gîndească foarte exact ceea ce face­ să viseze cu luciditate, să știe să aștepte, să știe să-și construiască lucid prezentul și, ca iubitor de is­torie, să știe să-și construiască trecutul, adică să-l des­copere în dimensiunea lui reală. O OPERĂ CAPITALA, DEFINITORIE — Tovarășe profesor POMPILIU MARCEA, în ce con­stă valoarea literară a operei lui Nicolae Bălcescu? — Valoarea literară a operei lui Bălcescu rezultă, mai întîi, din temperamentul autorului, transpus într-un re­gistru artistic variat, demn de marii scriitori de epopei. Cel care a scris Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul, operă capitală, definitorie atît pentru omul de știință, cât și pentru scriitor, vedea faptele și întâmplările ca și cum s-ar fi petrecut aievea, în fața sa, vibrând ca un spectator care contemplă spectacolul istoriei. Răsfoind arhive și documente, privind ruinele trecutului, scriind despre trecut, Bălcescu nu reacționa rece, pozitivist, im­pasibil, el insufla viață textelor și actelor, construind, din ceea ce-i ofereau documentele, o epopee sau o dra­mă, procedând prin urmare ca un scriitor. Fără a modifica istoria, dimpotrivă, respectînd adevărul faptelor, el su­plinește absența unor date prin ecoul și emoția produse de cele pe care le are la îndemînă, astfel că cititorul își formează o imagine pe cît se poate de completă, în orice caz satisfăcătoare asupra evenimentelor. Emoția citito­rului este provocată pe cale artistică, avem sentimentul și convingerea că textul lui Bălcescu a fost scris nu nu­mai pentru a fi studiat ca o operă de știință, ci și pentru a trezi disponibilitățile noastre contemplative, ca orice produs al artei, indiferent de intenția intimă a celui ce l-a scris care, însă, sîntem convinși, avea conștiința că-și servește nația pe ambele căi. Pentru că o operă literară nu este întotdeauna produsul strict al imaginației sau al observației, ea poate fi, cum s-a dovedit în istoria tutu­ror culturilor, și rezultatul unor studii asupra istoriei. Dealtminteri introducerea lui Bălcescu în toate istoriile literare de autoritate (e de ajuns a cita pe cele ale lui N. Iorga, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu și Vladimir Străinu) este o dovadă limpede că nimeni n-a gîndit altfel. — Stilul și limba pe care le folosește Nicolae Bălcescu au un specific­­ literar? — Nu numai că limba și stilul lui Nicolae Bălcescu au un evident specific literar, dar autorul Istoriei românilor supt Mihai Voievod Viteazul este și o puternică persona­litate literară, un scriitor care a introdus în textul isto­ric (o poveste istorică — zice Tudor Vianu) ceea ce se cheamă „tehnica basoreliefului“. Trimitem prin urmare la opera de indiscutabilă autoritate în materie: Arta pro­zatorilor români (în ediția din 1973 de la Ed. Eminescu, paginile 23—31), unde Bălcescu este tratat drept ceea ce este: un mare prozator artist. — Care este după părerea Dvs. locul lui Nicolae Băl­­cescu în istoria culturii românești? — Fiind un pionier, un creator de stil, Bălcescu este, ca toți marii autori, un unicat. Scrierile sale, vibrind de patriotism, de o rară adîncime umană și de o indiscu­tabilă pregnanță artistică, ne duc cu gîn­dul la Eminescu. Care, de altfel l-a apreciat mult (vezi articolul Bălcescu și urmașii săi). Prof. dr. docent ALEXANDRU PIRU­ — într-o revistă literară a apărut ceva despre o opinie pe care am for­mulat-o la o întîlnire la Muzeul literaturii române. Eu n-am spus de fapt exact ceea ce se scrie în gazetă. In­tr-adevăr, după părerea mea Nicolae Bălcescu nu este un scriitor în adevăratul sens al cuvîntului. Asta nu tre­buie să scandalizeze pe nimeni. Eu înțeleg prin literatură, literatura de ficțiune, ori este cunoscut că Bălcescu nu a publicat un roman, o nuvelă sau poezii. Singura sa lu­crare mai amplă este Românii supt Mihai Voievod Vi­teazul care e ceea ce numim o monografie, adică un stu­diu istoric sau o biografie, și cum nu este vorba numai de Mihai Viteazul, este o biografie proiectată pe epocă, o cercetare asupra epocii lui Mihai Viteazul și a relațiilor sociale din vremea aceea. Această lucrare este scrisă res­pectînd unele reguli retorice, căci într'adavăr Bălcescu poseda însușirile elocvenței, în scris mai ales, în acest sens era înzestrat, dar n­u înseamnă că orice om de știin­ță care se exprimă bine este și un scriitor. Pentru a fi scriitor trebuie să facă literatură de ficțiune, în care realitatea este transgresată, iar adevărul istoric interesea­ză mai puțin. In literatură interesează adevărul imagi­nar, adevărul literar. Deci, din acest punct de vedere, Bălcescu nu este un­­ scriitor, ceea ce nu înseamnă că nu este o mare personalitate a culturii românești, un erou al istoriei naționale. De aceea eu cred că ar fi bine ca în școală, atît în liceu cît și la Universitate, Bălcescu să fie cercetat în primul rînd de istorici și la Istorie unde să i se deschidă un capitol special. — Prin ce s-ar justifica studierea vieții și operei a­­cestui mare cărturar în cadrul istoriei? — Eu am sentimentul că Bălcescu a fost poate patrio­tul cel mai pur, în adevăratul simbol al ideii de patrie, un luptător al revoluției din ’48 pentru idealurile națio­nale. In primul rînd pentru idealul de libertate și de uni­tate națională, Bălcescu și-a consacrat întreaga sa existen­ță scurtă luptei acerbe pentru aceste idealuri. Era un istoric din școala lui Michelet, deci un istoric romantic, cu idei romantice, care veneau din cele mai pure tendințe personale. Există la el și unele concepte ale filosofiei lui Manzini. Nicolae Bălcescu este un isto­ric providențialist. Toate acestea sânt însă clădite pe un sentiment de patrie foarte dezvoltat pe care nimeni altul nu l-a avut mai puternic decît el și nu l-a exprimat mai deplin ca el, îmi aduc aminte de o scrisoare scrisă în ultimele sale momente, o scrisoare tragică, impresionantă, o scrisoare vibrantă în care-și închină ultimul gînd pe care-l are patriei sale. Această scrisoare poate figura și ca operă literară, dacă vreți. Deși nu are nici ea un ca­racter imaginar, ci, dimpotrivă, unul foarte real, e una din cele mai frumoase scrisori din literatura română (noi cuprindem în literatură și scrisorile, documente provenite de la marile personalități). Pînă acum nici unul din marii istorici ai literaturii nu l-au ignorat, mă gîndesc la Călinescu, la Iorga, care nu l-au omis și, desigur, nu l-ar putea omite. Noi am discutat mai înainte în absolut, căci dacă trebuie să răspundem cu exactitate, firește că Bălcescu nu este un scriitor, dar am arătat că asta nu scade cu nimic meritele sale în istorie și în cultură. El este un mare gînditor, un mare economist, un mare isto­ric, chiar unul din fondatorii studiilor istorice în Româ­nia. Acestea sunt merite care nu se află mai prejos de cele literare obișnuite ale cuiva. Se adaugă încă o dată la toate acestea însușirea de căpetenie a lui Bălcescu de a avea un stil desăvârșit, patetic, și un simț al compozi­ției, de aceea evocarea sa istorică a putut să lase im­presia de literatură.­­ Dacă din punctul de vedere al criticului literar nu-l considerau­ pe Bălcescu un scriitor în adevăratul sens al cuvîntului, din punct de vedere biografic al re­lațiilor sale cu scriitorii vremii, prezintă interes pentru istoricul literar? —■ Cînd facem istoriografia literaturii întreprindem o acțiune care se deosebește de critica literară, aceasta din urmă având numai de recunoscut și stabilit valori, pe cînd istoria literară mai înseamnă și consemnarea rapor­turilor dintre scriitori, și a unor instituții care determină faptul literar. Acolo nu vom putea face abstracție în nici un caz de Bălcescu. Dar, arătând din punct de vedere literar tot ce a făcut el, este încă prea puțin pentru a fi considerat scriitor. Se cunosc legăturile sale cu Vasile Alecsandri pe care-l prețuia ca literat — de altfel Va­sile Alecsandri era în mare vogă atunci, era­ prețuit de Michelet și de alții, fusese tradus în franțuzește și în presa franceză era recunoscut pentru opera sa personală și pentru culegerea de poezie populară. Se cunosc pă­rerile lui Bălcescu și despre alți autori, de pildă cele nu prea favorabile despre poezia lui Bolliac. In orice caz, Bălcescu era un om de gust, care știa să aprecieze lite­ratura și era un mare cititor al scriitorilor contemporani: Lamartine, Victor Hugo și alții. DATORIA DASCĂLULUI ALEXANDRU DORNEANU, profesor de limba română: — Ca profesor de română, sunt tentat să vorbesc des­pre condiția de motiv literar, de personaj, pe care o implică personalitatea lui Nicolae Bălcescu în literatura noastră. Mă simt obligat moral să vorbesc elevilor mei despre Nicolae Bălcescu în această calitate. Din acest punct de vedere stă alături, egal, cu o personalitate a is­toriei noastre îndepărtate în negura anilor, cu Meșterul Manole, atît de des redescoperit de scriitori. Contempo­ranii ne-au lăsat pagini vibrante: Ghica, Odobescu, Alec­sandri, mai ales Alecsandri... Bălcescu murind își află replică demnă, la fel de fierbinte și de dramatică într-un Bălcescu trăind, datorat poetului Ion Barbu. In focul războiului de Independență, poetul național, Mihai Eminescu, într-o pagină de ziar pune semnul egal între aspirațiile Bălcescului și idealul nației. Peste ani, • BĂLCESCU • 1852-1977 • BĂLCESCU • 1852-1977 • BĂLCESCU • 1852-1977 • Opera lui Bălcescu, DE DOMENIUL ISTORIEI

Next