Tribuna, 1980 (Anul 24, nr. 1-51)
1980-08-28 / nr. 35
TRIBUNA 2 CRONICA LITERARĂ Maria Banuș: Himera O producție publicistică de cea mai bună calitate ne oferă Maria Banuș în noua sa carte Himera (C.R., 1980), una din acele cărți care sub fragmentarismul și diversitatea ei ascunde o vibrantă și unitară confesiune de scriitor, de poet în cazul de față. Deși scrie de-a lungul a două decenii, cu destule intermitențe totuși,tabletele, interviurile și articolele Măriei Banuș, se constituie într-un interesant și atractiv „jurnal“ despre gustul, crezurile, atitudinea și munca autoarei,una din reprezentantele de seamă ale poeziei noastre contemporane. Atît prin creație cit și prin datele biografiei sale, autoarea Țării fetelor și a Portretului din Fayum face parte dintre protagoniștii care s-au perindat pe scena literelor românești în perioada marilor seisme și metamorfoze socialpolitice petrecute în anii de după cel de al doilea război mondial. Evoluția sa a fost dintre cele mai tipice și mai semnificative pentru cea ce s-a întâmplat cu scriitorii noștri în climatul plin de tensiuni al exagerărilor dogmatice. Angajată, cu toată convingerea, în procesul de creare a unei literaturi noi, revoluționare, înțeleasă însă în mod sectar și simplist, Maria Banuș a fost aspru criticată pentru cîteva accente intimiste, pentru o inflexiune satirică la adresa lungilor poeme narative la modă atunci. A suferit un șoc, s-a simțit „vinovată“, a încercat să se redreseze scriind poeme de strictă „combativitate“ pe temele de moment, poeme care s-au dovedit apoi lipsite de valoare. Poeta evocă de cîteva ori în interviuri și în alte rememorări situațiile și stările dramatice pe care le-a parcurs în deceniile cinci și șase, lentul și complicatul demers al conștiinței sale artistice și cetățenești -de a găsi calea firească, normală, către expresia cea mai autentică, mai adevărată și mai pregnantă a frământărilor interioare. Avem astfel una din mărturiile pline de finețe analitică despre traumele sensibilității scriitoricești din epoca dogmatică, mărturie transcrisă cu toată grija pentru o justă cântărire a lucrurilor în spiritul obiectivității. Maria Banuș nu se consideră nici „victimă“, nici „eroină“ a acelor vremuri, ci își asumă cu luciditate și înțelepciune modul de a fi, cu slăbiciunile și biruințele lui, nu are vanitatea de a-și reconstitui o fizionomie „ajustată“, avantajoasă. Dar dincolo de atari retrospective -autobiografice, cartea aduce mult mai bogate mărturii din anii ’70, anii calmi ai împlinirilor și ai decantărilor spirituale și literare, împliniri și decantări privind atât viața și activitatea autoarei cât și peisajul mai larg al literaturii noastre contemporane. O primă fațetă a publicistei Maria Banuș ne relevă o atentă și călduroasă participare la ceea ce am numi viața cetății, cu problemele și inițiativele ei, legată de necontenitul efort constructiv al țării. O interesează soarta unor mari opere de artă („Himerele“ lui Paciurea), noile și variatele construcții arhitectonice (nu fără a deplînge anonimatul celor care le-au conceput: „Ne rușinăm oare cu abundența talentelor românești?“, „Cum stăm cu ștafeta dintre generații, peste puntea vremurilor? Cum stăm cu aplicarea, la concret, a mândriei noastre naționale?“), aspectele străzii bucureștene pe care le integrează mereu în subtila plasă pitorească a amintirilor, natura, anotimpurile, comportamentul uman, minunățiile științei, „curiozitățile"" filologice. Albumul „Ion Țuculescu“, lumea viitorului anunțată de „cea de a doua revoluție tehnicoindustrială“, descoperă în 1969 „năzdrăvana comedie a lui Marin Sorescu Există nervi“ și tot atunci piesa Absența a lui Iosif Naghiu, scrie despre impresionantul film Andrei Rubliov, pentru ca alături să aflăm impresii despre impunătoarele construcții ale marelui arhitect spaniol Antonio Gaudi, despre retrospectiva Picasso della Paris (1973). In secțiunea Parafraze, mărturisiri, după o mai lungă retrospectivă din 1957, Mit și realitate, unde asistăm la nașterea întru poezie a autoarei, predomină pasiunea pentru problemele scrisului, pentru aspectele diverse ale creației, pentru interogări, nu fără a se reveni (în 1969) la alte „mărturisiri literare“ de fiecare dată îmbogățite cu noi amănunte și noi perspective. Poeta nu crede într-o poezie ce nu se ivește din concretul viu al ființei, o ființă participantă însă la tot cea ce hrănește existența: „Nimeni nu mă va putea convinge vreodată că idolul nostru transfigurat și care ne transfigurează nu are viscere. Le are. Și cu cu aceste viscere, vai, atît de animalice și omenești, s-au strâns, s-au contractat, au fost bucăți de suferință și plîns, parte și ecou al imensului plâns unanim, cu atît mai mult mă închin în fața preamăritei figuri tutelare“.Ea face parte dintre aceia care apreciază prezența„ în poezie a emoției, a mișcării și tensiunii sufletești, cu toate că o asemenea atitudine e privită cu suspiciune de adepții expresiei „reci“ și sofisticat distante. Sentimentul, reacțiile profunde ale spiritului le regăsim îin tot ceea ce scrie Maria Banuș. Le regăsim și aici, în substanțialele comentarii despre o bună parte din scriitori (mai ales poeții) noștri de azi (Glose). Reflecțiile poetei despre confrați pornesc totdeauna de la o reală emoție, de la o autentică solidaritate cu fapta literară, fie că e una de excepție, fie că dintr-un motiv sau altul valoarea ei nu a fost îndeajuns subliniată. E o critică de literat, partizană în cel mai bun sens al cuvîntului și tocmai de aceea pătrunzătoare, mergînd spre esență, mereu expresivă și de o particulară vibrație a tonului, ca în aceste cuvinte despre Bacovia: „Atunci când așterne slovele pe hârtie, se aude vîntul de la începutul lumii, șuieră spaimele ancestrale ale omului amenințat de forțele oarbe, tresare și se strânge sufletul gol, descoperit în fața lumii murdare, absurde, crude, și înfioară inima de frumusețe lingă „mugurul alb și roz și pur...“ sau în rândurile despre Marin Preda (cînd acesta împlinea 50 de ani), rînduri ce surprind fără ezitare acea „calitate dominantă“ a autorului Moromeților: „Ceea ce m-a fascinat dintru început -La Marin Preda, în felul de -a gîndi, de a cîntări lucrurile, era radicailitatea judecății lui. Cea mai curentă, cea mai banală noțiune era dezghiorată din coaja ei de truism, de convenție, și cercetată pe toate fețele, pînă se atingea sămânța ideii, grăuntele originar ...“ „Marin Preda face parte din familia, de supremă noblețe, a marilor căutători de adevăr, de frumos, izvorât din sursele cele mai adinci ale vieții. El nu s-a jucat niciodată cu vorbele. Le-a silit, le-a supus să spună cît mai mult adevăr, să se încarce de tulburătoarele enigme ale existenței, să arate destinul unor oameni, și familii, și pături sociale, în devenirea lor contemporană, istorică și în veșnica tălăzuire a sufletului omenesc“. Și am putea transcrie numeroase alte prețioase caracterizări critice, subtile, tranșante sau învăluitoare, despre scriitori ca Miron Radu Paraschivescu, Mithu Dragomir, Magda Isanos, Al. Ivasiuc, Veronica Porumbacu, Margareta Sterian, Gellu Naum, Paul Georgescu, Florin Mugur, Petre Stoica, Ana Blandiana, Florența Albu,Constanța Buzea, C. Abăluță etc.Cartea se încheie cu un capitol de Confluențe, articole, însemnări, note, unde figurează panorama poeziei austriece moderne, portretul lui Rilke, evocări ale lui Pablo Neruda și Nazîm Hikmat, profilul suedezului Lars Gustafsson,analiza poeziei lui Iannis Ritsos, prezentarea lui André Frânand etc — toate fiind comentarii de real interes, atît informativ cât și pentru suflet, amintindu-ne încă o dată că Maria Banuș este una din excelentele noastre tălmăcitoare din poezia universală și o bună „propagandistă“ a acesteia. Nu voi încheia aceste gînduri fără a aminti un semnificativ eveniment din viața poetei: la sfârșitul anului trecut i-a apărut în Franța o nouă selecție de versuri (Eclats des glaces foraines) la editura Saint-Germain-des- Prés. Versurile sînt traduse de autoare și revăzuite de Alain Bosquet și fac parte din producția sa mai recentă, Incepînd cu volumul Tocmai ieșeam din arenă. E o culegere de poeme scurte și pregnante care și-au găsit, după cît putem aprecia, o adecvată și sugestivă expresie franceză. VICTOR FELEA Viorel Știrbu: Marele Sigiliu Acum, când pe ultima pagină a volumului treci stă scris sfîrșit, nie îngăduim să avansăm cîteva impresii stîrnite de lectura acestei ample reconstituiri a perioadei revoluționare de la 1848. Pornit din intimitatea personalității lui Nicolae Bălcescu, urmîndu-i traiectul biografic și revoluționar, Marele Sigiliu reușește să rețină tensiunea și dramatismul mijlocului de veac al nouăsprezecelea, veac numit pe bună -dreptate „al popoarelor“; sunt parcurse evenimentele premergătoare izbucnirii revoluției în Țara Românească, producîndu-se o instituție a contextului care reclama înnoirea și oameni pe măsura înfăptuirii ei; sînt inventariate faptele revoluției,cu descinderi în motivațiile care au dus la reușita,dar și la înfrîngerea ei; este identificată contribuția personalităților în edificarea acestui important fapt de istorie, fără a se omite nici o clipă semnificația intrinsecă de act al maselor. Premisele ideologice și teoretice ale romancierului sînt dealtfel cît se poate de limpezi și elocvent formulate în chiar maniera de ordonare a vastei materii epice, el refuzînd ab initia o înregistrare de fapte și gesturi de replici și sentimente, de radiografii ale diverselor medii (premise pentru realizarea unei fresce) în schimbul unei selecții partizane -cu rost evident în cristalizarea depoziției despre și întru istorie. Cele peste o mie două sute cincizeci de pagini,cât însumează romanul, beneficiază de pe urma unei extrem de largi documentări, demonstrația Marelui Sigiliu păstrîndu-se în imediata apropiere a tratatului de istorie, a celor mai exacte decantări asupra evenimentului, -așa cum a fost el împins spre noi -prin documente, acte, memorie -colectivă, dar și prin curgerea ulterioară a timpului și a evoluției societății. Este, i-am putea i spune, o lectură contemporană, în cadrul căreia protagoniștii de la patruzeci și opt (Bălcescu, al cărui itinerar revoluționar reprezintă firul unificator al întregului demers epic. Avram Iancu, Axente Sever, Dragoș, Kossuth,galeria de tribuni etc.) sunt semne ale unei evaluări, pornite din miezul evenimentului, asupra destinului istoric al națiunii. Ambițiile „demonstrative“ însă precumpănesc în acest roman ce calcă foarte îndeaproape litera documentului, înregistrând sensibile scăderi în ceea ce privește datoria prozatorului de a reface o lume prin mijloace specifice epicului. In Marele Sigiliu ceea ce tocmai nu se vede este, așa cum ar cere Georg Lukács, „intensa lucrare a imaginației artistice“. O viziune integratoare epică lipsește, fiind suplinită de un calc, mai mult sau mai puțin motivat, al cronologiei paginii de istorie. Viorel Știrbu, preocupat pînă la teză de rectitudinea investigației sale (ceea ce se cere imperios subliniată este tocmai rigoarea științifică a întregului demers, încadrat în cîștigurile cercetării istorice asupra momentului 1848), imprimând faptelor și gesturilor, atitudinilor obiectivitatea și strictețea istoricului, ale omului de știință, neglijează tocmai psihologia personajelor, credibilitatea lor umană, neiscînd „prilejuri“ noi și grăitoare în ordinea definirii umane. Rarele „înscenări“ sînt dacă nu naive, atunci minate de falsitate, de grabă, de nefiresc; „strategia“ consolidării lor transpare cu stânjeneală, ele fiind abordate doar pentru a augmenta informația, în fond tot un mod de a retransmite, de a repune îa pagină date ale „scenariului“ istoric. Astfel spus, romancierul accede la o .prelucrare literară a istoriei“, iar nu la o recreare a ei în înțelesurile epicului veritabil și, cum ar completa același Georg Lukács, „restul e descris cronicărește, în rezumări eseistice“. Modalitatea respectivă evident sărăcește substanța vie a eroilor, pulsul real, uman al revoluției se pierde într-o rețea complicată de subterfugii rezumative. Intenția, înțeleasă subtextual, este de a acoperi în întregime „chestiunea“, iar nu destinele prin care se face ea. Acest mod de abordare mi i se pare discutabil, în ciuda avantajelor pe care le oferă de a produce în cvasitotalitate argumentele și faptele perioadei de timp investigate, căci abia după parcurgerea (și, bineînțeles, depășirea) documentației, după epuizarea anevoioasei întreprinderi afișării poate începe romanul, literatura. Viorel Știrbu este conștient de aceste adevăruri, cu deosebire în cazul întîiului volum al romanului, în care protagonistul principal (Bălcescu) primește o imagine convingătoare, memorabilă, în schimb, Avram Iancu (și, în general, imaginea și problematica revoluției din Transilvania, care ocupă în bună parte spațiile volumelor doi și trei) este văduvit de o aplecare comprehensivă,atentă, semnificativă în corespondențe viabile. Am putea spune chiar că este privit cam schematic, fără perspectivă umană reală;portretul lui, așa cum ni-l înfățișează romancierul, este unul extras din litera mărturiilor scrise -rămase din revoluție și animate de înflăcărările și exaltările proprii epocii, dar minimalizatoare sau,cel puțin, simplificatoare. Dincolo de aceste observații (am mai putea aminti numeroasele neglijențe stilistice, formulările greoaie, grăbite), Marele Sigiliu impune prin vastitatea artei investigate (epocă, destine, ideologii, confruntări, eșecuri) și prin ambiția, nu întru totul urmată, de a da o altă imagine (o altă lectură) traiectelor revoluționare aparținând importantei serii de personaje naționale de la 1848, modului lor de implicare în eveniment. Viziunea asupra revoluției din Transilvania, descinderea în adevăratele chestiuni ale acestui important fapt de istorie, decantarea surselor valabile și ale învățămintelor valabile pe care și le circumscrie momentul patruzeci și opt transilvănean (imposibil de despărțit de cel de dincolo de Carpați) se află integrate unei pertinente meditații asupra istoriei în care omisiunile vreunor factori sunt excluse. Romancierul produce argumente imbatabile prin invocarea documentelor înseși, printr-o utilizare a lor în pagină elocventă (cititorul familiarizat va recunoaște ușor extrasele și reproducerile de texte); modalitatea aceasta este în măsură să ilustreze precauțiile romancierului de a nu se lăsa furat de fabulații, de a se păstra pe căile mărturiei valabile din orice punct de vedere. Marele Sigiliu are așadar meritul unei temeinice evaluări istorice,ce urmează îndeaproape efortul documentației de arhivă; o schimbare de substanță a opticii asupra romanului istoric ar fi dus neîndoios la alte rezultate, cu câștiguri sigure în planul romanescului. Corneliu Rădulescu: Zidul în care s-a tras cu pușca Circumscrise spațiului distinct al minelor („locurile unde sînt bogății sub pămînt“), prozele acestui volum (Zidul în care s-a tras cu pușca), Editura Eminescu, 1979) se dezvoltă, în cele mai multe din cazuri, în seama unui ^principiu“ ordonator (scenariu al desfășurării amintirii, regie a rostirii și a intrării vocilor), astfel încît demersurile prozatorului,reconstituirile capătă fluiditate, sens, un anumit ritm; în schimb, epicul este secționat, fragmentat, mărturia faptelor obținîndu-se prin adiționare („dosarul“, produs al oricărei anchete). Nenumăratele oglinzi ale memoriei (File dintr-un dosar posibil), povestirea care deschide cartea, interesează în primul rând prin aplicarea unor atari procedee, pornindu-se de la o premisă simplă: în tumultul marii acțiuni muncitorești din 1929 din Valea Jiului, muncitorii sunt preveniți de cineva (o femeie) că armata se apropie pentru a-i înfrunta. După ani, se întreprinde o „anchetă“ în legătură cu acest ciudat și tainic personaj, cu scopul stabilirii exactei lui identități. Se produce o relativizare a „portretului“ prin diversificarea unghiului de vedere și a mărturiilor, în fond anularea lui. „Fiecare vedem lucrurile în felul nostru, chiar dacă le-am trăit împreună“, precizează un „martor“ și avem aici explicată deplasarea perceptibilă a memoriei, fixarea ei apoi în teritorii ușor modificate. Depozițiile incluse în posibilul dosar luminează transferul spre mit al oricărui gest de excepție petrecut în momente esențiale pentru o comunitate oarecare; se obține astfel o supraimagine (prin multiplele suprapuneri), cu efecte notabile de adîncime („lucrurile -astea care par limpezi pentru toată lumea la început, ■dar se complică pe măsură ce încerci să intri în miezul lor“), în care detaliile se pierd treptat, conotațiile persoanelor reale sunt anulate, numele uitate, liniile de forță ■ale portretului contopindu-se în hiperbola Vîlvei. Din punctul de vedere al modului cum este ilustrată insinuarea spre „mit“ sau, mai explicit,cum prin dese epurări de balastul concretului, detaliului se ajunge în spațiile legendarului (Vâlva, semn al unei mitologii specifice) această povestire este de reținut, pe de altă parte, adoptarea unui atare procedeu (multiplicarea oglinzilor în care este observat evenimentul), pe lîngă faptul că permite autorului obținerea soluției derulării narațiunii, are darul să producă și termenii unei „reconstituiri“ sugestive, neschematice a teribilei înfruntări sociale din 1929. Același artificiu de lucru al „încălecării“ și adiționării opiniilor se transformă în farfuria zburătoare în chiar maniera de relatare, aici vocile, replicile se întrepătrund, se „contabilizează“ pe măsura emiterii lor, realizîndu-se un notabil efect de Stereofonie. Introducerea unor motive perturbatoare (în povestirea O anumită neliniște fluxul introspecției este abil însoțit de marcarea cotelor la care se face descinderea în mină) au rostul erodării ironice a discursului, altfel pîndit de artifiiciozlitate. Bocet pentru Ion Zăpadă recurge în schimb la un ton baladesc, care o face ușor sentimentală, fals lirică; este deplînsă aici destrămarea vechilor structuri sub impactul modernizării, a unei sensibilități ne mai ocrotite de-acum de pavăza tradiției. O impresie asemănătoare lasă și Casa și nopțile, proză a sentimentului regăsirii. Inegal pe alocuri, volumul acesta este totuși o bună carte de vizită pentru un prozator temeinic, adeseori ingenios, atras de mirajul ținuturilor peste care străjuie nedezmințită vîliva tuturor închipuirilor. VASILE SALAJAN