Tribuna, 1981 (Anul 25, nr. 1-53)
1981-01-15 / nr. 3
Ls TRIBUNA 7 Eminescu societar Imaginea poetului și gînditorului solitar, alimentată de concepția lui Eminescu însuși asupra destinului omului de geniu pe pămînt și stilul său de viață dispus reveriei și creației în singurătate, este contrazisă, cel puțin în manifestările exterioare ale ei, de participareaa sa continuă, adeseori entuziastă, la activitatea a seamă de societăți literare și culturale. Departe de a fi numai o compensație a unui mod fundamental de existență într-o vreme care a cunoscut o mulțime exuberantă de asociații, unele, pe cit de vivace pe atit de efemere dar altele avind o pondere și continuitate însemnată în peisajul politic și cultural, traduce interesul mai general și determinant al poetului față de necesitățile vitale și curente ale societății românești, opțiunea perseverentului societar pentru platforma lor de gîndire și acțiune, dorința lui de a contribui efectiv la afirmarea unui avansat program artistic și ideologic. In intimitatea unora dintre ele Eminescu s-a bucurat nu numai de competența și receptivitatea auditorilor și interlocutorilor, ci și de un stimulativ acord moral și sprijin material in momentele de cumpănă ale vieții sale. 1. Prima și cea mai puțin cunoscută societate literară în care a activat Eminescu se pare că a fost aceea a elevilor de la Blaj din anul 1866. După relatările profesorului N. Brînzeu, fost elev al școlilor blăjene, arhiva societății de lectură a gimnaziului deținea un proces verbal semnat de poet în calitate de „notar al ședinței“ și un altul în care se menționa că Eminescu ar fi prezentat în cadrul cercului și „publicat“ în foaia lui literară“ o poezie sau novelă“. (vezi „Tribuna“, Sibiu, 23 iulie/5 august 1902 și Cluj-Napoca, 20 octombrie 1979). Documentele în cauză fuseseră văzute de către informator în vara anului 1889; un alt blăjan, Aurel C. Domșa, căutînd și el aproximativ în același sau la puțin timp relicve ale petrecerii lui Eminescu la Blaj, nu reușește (probabil datorită unor defecțiuni în arhiva societății survenite îndeosebi după moartea poetului care i-a sporit vertiginos celebritatea) să producă nici un argument scriptic în acest sens. 2. Mult mai bine documentată este prezența lui Eminescu în anul 1869 la activitatea societăților „Românismul“ și „Orientul“ de la București; înființată la un deceniu de la unirea Moldovei cu Țara Românească, asociația „Românismul“ (organ de presă: „Foaia Societății Românismul“) avea ca președinte pe B. P. Hașdeu iar între membri pe Gr. Tocilescu, Gh. Dem. Teodorescu, St. Mihăileanu, D. C. Olănescu-Ascanio și o seamă de tineri ardeleni: M. Pompiliu, St. Cacoveanu, I. Scipione Bădescu, F. Ilea, ș.a. Cealaltă grupare, „Orientul“ (organ de presă: „Albina Pindului“) era condusă de G. M. Grandea (președinte) și V. Gramen Pop și I. Sc. Bădescu (secretari). Apărute aproape în același timp și din aceleași imperative, preconizînd asemănătoare scopuri și mijloace, ele propuneau în spirit patriotic, colecționarea de literatură populară, discuții, lecturi, întruniri. In amîndouă cercurile Eminescu este înregistrat ca membru cotizant, respectiv în calitate de culegător de folclor in Moldova. Șt. Cacoveanu, viitorul fabulist, acela care va transmite, după mulți ani, amintiri prețioase despre șederea lui Eminescu la Blaj și București, evocă atmosfera pitorească a colocviilor organizate de aceste societăți: „Tinerii oratori pentrecute, să nu rămînă cumva de pagubă, care de care luau cuvîntul, in chestiune de regulament, în chestiune personală, și se părea un parlament în miniatură. Eminescu în astfel de adunări rămînea mut. Nu mi-a fost dat să-l văd vreodată luînd cuvîntul. I se deslega limba într-un cerc restrîns de doi-trei prieteni iubitori de literatură. Aici era în apele lui“. 3. La Viena, ca student, în citadela academică în care l-au întîmpinat tradiționale și multicolore (etnic, politic, cultural) forme de viață colectivă studențească, acolo unde au încolțit multe din elanurile și decepțiile sale de mai tîrziu. Eminescu ia parte, acum ca factor proeminent, la frămîntările societăților studenților români de aici. Il impuneau atenției unanime atît orizontul său intelectual superior, experiența de viață, claritatea și fermitatea opiniilor, precum și renumele de poet și publicist colaborator la „Familia“, „Federațiunea“ și „Convorbiri literare“. Ideea centrală a concepției lui Eminescu în privința activităților studențești organizate era expusă în deviza: „unire în cuget și în simțiri“; de la unitatea organizatorică a tinerimii asociate el visa o unitate culturală panromânească și, în final, una politică a tuturor românilor și provinciilor românești. In lumina acestei concepții, împreună cu I. Slavici, militează pentru fuzionarea necondiționată a celor două asociații „România“ și „Societatea literară și științifică“. Astfel ia ființă asociația „România jună“, cea mai prestigioasă corporație a studenților român din străinătate. O realizare de semnificație istorică a „României june“ a fost comemorarea mănăstirii Putna și a eroului său fondator — Ștefan cel Mare — și, în continuare, a congresului studențesc (august 1871). La apelurile redactate de poet se afirmă ideea revoluționară a „nivelării Carpaților politici“ și „transformarea" unui lanț indisolubil între toate provinciile românești“. Intrucît la Berlin, unde, subvenționat de „Junimea“ Eminescu își continuă studiile și avatarurile universitare, nu exista o societate a tineretului român, el încearcă, fără succes, înființarea unei asemenea instituții cu numele de „Familia“. 4. Societatea literară care a însemnat cel mai mult în viața lui Eminescu și, prin el îndeosebi, în cultura națională, a fost „Junimea“. In cadrul ei, la Iași sau București, autorul Luceafărului căutase și aflase mediul elevat în intimitatea căruia își putea difuza mesajul poetic, climatul intelectual definit prin intuiția, clarviziunea și exigența cricită a lui Titu Maiorescu, înțelegerea colegială a unor scriitori din cea mai strălucită constelație a timpului literar românesc: V. Alecsandri (ca invitat de onoare), I. L. Caragiale, I. Creangă, I. Slavici, A. D. Xenopol, V. Conta, ș.a. „Junimea“ a ascultat în premieră iar organul său „Convorbiri literare“ le-a tipărit, între altele, Venere și Madonă, Floare albastră, Sărmanul Dionis, o parte din Scrisori, Luceafărul. Cu deplină îndreptățire și avînd în spatele său o acoperire cu mult mai valoroasă decît aceea la care se referă. I. Vulcan scria că seratele „Junimii“ își „au deja istoria lor, de aceea cred că cei care vor scrie odată istoria literaturii noastre vor trebui să amintească și seratele literare ale d-lui Maiorescu. Acolo Alecsandri a citit pentru prima oară Fîntîna Blanduziei, Maiorescu a introdus pe mai mulți tineri, cetindule însuși scrierile, Eminescu a electrizat pe toți cu poeziile sale mai nouă, Hasdeu a revărsat lumină asupra unor enigme lingvistice, Slavici a delectat auditoriul cu novelele și schițele sale, Ispirescu a spus câte o snoavă în neoașă limbă românească“. 5. La București, în zenitul activității sale artistice și gazetărești, devine membru al societății „Carpați“, alcătuită din ardeleni între care I. Slavici, N. Densușianu și orientată, în baza programului pașoptist de pe Cîmpul Libertății, împotriva dualismului austro-ungar. 6. Interesul pentru bunul mers al breslei îl conduce, așa după cum relatează A. Vlahuță, la inițiativa înființării unei „Case pentru artiști“. Același interes face ca Eminescu să fie unul din promotorii „Societății Presei Române“ (1883) al cărei membru în consiliul de conducere, sub președinția Hasdeu, devine. Solicitudinea față de preocupările organizatorice ale tinerimii studioase și-o manifestă nu numai prin integrarea nemijlocită în rîndurile ei, ci și prin anumite recomandări pe care le formulează. Astfel, într-o analiză efectuată raportului de activitate a „Clubului studenților Universității din Iași“ (evidențiată de Aug. I. N. Pop), stăruie ca amintita societate să-și concentreze eforturile pentru studierea patrimoniului cultural, mai ales popular, al națiunii. Apoi, spre sfîrșitul vieții, în popasul din urmă de la Botoșani (1887), acceptă, mobilizator, la insistența familiei, ca gruparea literară a elevilor de la liceul „Matei Basarab“ din capitală să-i poarte numele. Deși cunoscută în suficientă măsură, activitatea lui Eminescu în diferite societăți literare nu beneficiază de o cercetare compactă și exhaustivă. Cînd ea se va realiza și cînd va fi afiliată unei istorii a cenaclurilor românești, se va observa că, fără a fi fost un patron sau amfitrion de cenaclu, Eminescu înnobilează și domină o asemenea istorie, în stilul său, calitativ.’ EUGEN S. CUCERZAN Probleme de limbă Fără a fi specialist în domeniul lingvistic, Eminescu a socotit de datoria lui să ia poziție categorică, de cîte ori i s-a ivit prilejul, ca publicist, în cele mai variate probleme de lingvistică. Articolele lui care ating astfel de probleme au fost publicate în: Albina, Familia, Curierul de Iași, Convorbiri literare, Timpul. Interesîndu-l îndeaproape tot ce ținea de situația civilizației și culturii române, poetul nu putea să nu se oprească asupra limbii, pe care o considera expresie a specificului etnic, probă a istoriei, argument al obîrșiei, simbol al rezistenței, trăiniciei, duratei și tradiției, sentiment al continuității conștiinței și personalității. (Eminescu, M., Articole și traduceri, I, Articole literare, cronici dramatice, H. Th. Rötscher: Arta reprezentării dramatice (traducere), Ediție critică de Aurelia Rusu, Introducere de Aurel Martin, Editura Minerva, București, 1974, p. XXXV.) S-a bazat în articolele sale pe vasta cultură și bunul simț al aceluia care, de bună credință fiind, își spune părerea, în dorința de a îndrepta o anumită stare de lucruri. Perioada în care apar aceste articole era deosebit de favorabilă discuțiilor lingvistice. Problemele limbii au fost discutate, cu spirit realist ,de filologi, istorici literari, critici, scriitori. Alecsandri, Odobescu, Maiorescu și-au îndreptat pana cu hotărîre împotriva tendințelor greșite în dezvoltarea limbii. Aceasta a atras după sine și atitudinea mai tinerilor Slavici, Creangă, Caragiale, criticile consecvente ale lui Hasdeu și Eminescu și apoi ale lui Coșbuc, Vlahuță, Delavrancea. Problema ortografiei era la fel de actuală ca pe vremea lui Samuil Micu, mai ales că Ion Ghica introdusese alfabetul latin, în locul celui chirilic, printr-o circulară ministerială, în 1864, fără a da însă nici o indicație precisă. Se duce o luptă continuă între cele două sisteme: etimologic și fonetic. „Convorbirile literare" prin Maiorescu erau pentru varianta fonetică. Publicațiile românești din Ardeal au adoptat varianta latinizantă. Negruzzi, Bariț, Russo s-au ridicat întru apărarea tezaurului național de primejdia neologismelor, mai ales a calcurilor lingvistice. Andrei Mureșanu combătea influența germană, Societatea academică, dicționarul lui Laurian și Massim, gramatica lui Cipariu au adus din nou în centrul preocupărilor problemele de limbă. In acest context general se înscriu articolele lui Eminescu referitoare la probleme de lingvistică. In plus, era elev al lui Aron Pumnul, a fost în contact cu mișcarea latinistă ardeleană, sensibil la logica lui Maiorescu dirijată împotriva frazeologiei de imitație germanică a unor gazetari transilvăneni. Nu a intrat în amănunte de strictă specialitate, dar nu a scăpat ocazia să se ridice pentru o limbă literară, îngrijită, bazată pe limba poporului, păzită de orice influențe dăunătoare. Printre domeniile lingvistice atinse de Eminescu se află: lingvistica generală, gramatica, vocabularul, limba literară, ortografia; a evocat lingviști și filologi ,a prezentat lucrări de limbă, s-a ocupat de limba presei, a traducerilor etc. Problema cel mai des adusă în discuție este grija pentru limba literară, ocrotirea ei împotriva tuturor tendințelor de stricare a limbii. Vorbind despre Bălcescu scria: „Nicolae Bălcescu e de altmintrelea o dovadă că limba românească pe vremea lui și înainte de dînsul era pe deplin formată și în stare să reproducă gîndiri cît de înalte și simțiri cît de adînci, încît tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcția latinizării, franțuzică și a civilizației pomădate a fost curat în dauna limbii noastre“. Scriind un articol la moartea lui I. C. Massim, se referă la Dicționarul Academiei: „E destul a pomeni colaborarea la Dicționarul fantastic al Academiei al cărui singur principiu a fost de-a nu lăsa neschimonosit nici un cuvînt românesc pentru a arăta că filologul închinase viața minții sale unor idei rătăcite“. Apariția unor reviste, tipărirea operelor unor scriitori îi dau ocazia lui Eminescu să revină și să insiste asupra pericolului în care se afla limba română datorită stricătorilor de limbă. Vom mai da în acest sens două exemple. La apariția „Colectorului literar pentru ambele sexe" la Piatra, Eminescu scrie: „Foi literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literaturii și lexiconului român. Limba de rînd a ziarelor politice amenință a îneca, ca buruiana rea holda limbii vii a poporului“. Sau la apariția edițiilor Socec ale lui Negruzzi și Alecsandri: „Astăzi cînd ziare, profesori, ba pînă și o academie și-au pus în cap să stîlcească graiul românesc singurul liman și adăpost împotriva limbei păsărești, practicate de gazetaari ș.a., sînt fără îndoială scrierile celui mai bun prozaist român (C. Negruzzi) și a celui mai mare poet al nostru V. Alecsandri“. In aceeași ordine de idei, folosirea în vreo publicație a unor cuvinte socotite ca nefiind conforme cu spiritul limbii române îi oferă ocazia unor adevărate dizertații lingvistice ca aceea în legătură cu folosirea cuvinelor pomărit și pomologie. Părerea lui Eminescu este că bogăția limbii române este dată de locuțiuni și nu de cuvinte. Dă ca exemplu locuțiunile construite pe baza cuvîntului samă. In schimb limba germană este bogată în cuvinte avînd posibilitatea derivării cu sufixe a numeroase cuvinte de la același radical. De aceea nu este de acord cu folosirea cuvîntului pomologie, cuvînt hibrid care nu e în spiritul limbii române după cum nu e în spiritul limbii române nici dumnezeologie în loc de teologie sau în germană Versfussologie în loc de Metrik. Recomandă, deci, în loc de pomologie, cultura pomilor dar este de acord și cu pomărit dat fiind că sufixele -armărit se folosesc în limba română pentru denumirea meșteșugurilor meșteșugarilor. De exemplu: cismar—cismărit. In numeși roase rînduri Eminescu se ridică împotriva influențelor străine nu numai în vocabular ci și în sintaxă. Ca să dăm un exemplu, în articolul „O scriere critică“ arată că o topică de tipul:" și aceasta-i prea lesne a arăta“ în loc de ,prea lesne de arătat“ se folosește sub influența germanei: „sehr leicht zu zeigen“. Scriind despre diferiți lingviști și filologi, Eminescu amintește problema care a constituit mult timp subiectul de discuție al specialiștilor: problema continuității românilor în Dacia, a originii romanice a limbii și poporului român, arătînd, spre exemplu, meritul lui Friedrich Diez „de a fi nimicit pe cale științifică toate basmele despre originea slavă a limbii române“. In problema ortografiei este conștient de exagerările care au existat într-o direcție sau alta: „După extremul latinism, etimologismul absolut al lui Petru Maior care scria construcțiuni latine în română trebuie să vină ca remediu fonetismul absolut“. Nefiind bineînțeles de acord cu exagerările se declară pentru sistemul fonetic: „Noi ne bucurăm de propășirea fonetismului în Transilvania. Aceasta este un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere națională: unitatea în limbă și o normă unică în pronunție“. In același sens recomandă institutorilor „Povățuitorul la citire prin scriere după sistema fonetică“ de Gheorghe Enăchescu și Ioan Creangă alături de „Metoda nouă de scriere și citire“ a acelorași autori. Eminescu subliniază în permanență importanța limbii poporului pentru formarea limbii literare, arătînd, spre exemplu, că o carte ca „Pseudo-Kynegetikos“ de Odobescu datorită mulțimii „de cuvinte și forme idiomatice a căror origine întăritoare este limba poporului fac cartea prețioasă și din punct de vedere lexical“. In recenziile pe care le făcea cu ocazia diferitelor apariții editoriale insistă întotdeauna foarte mult asupra greșelilor de gramatică. Critica sa, îndreptățită de altfel, dorința de a-și aduce contribuția la apărarea limbii de tot ce îi e străin, de tot ce e greșeală, îl face adesea să adopte o ironie ascuțită, un adevărat sarcasm condamnînd mai ales greșeli care luau, în folosirea lor, proporții de masă. Astfel, de exemplu, prezentînd volumul „Cauzele crizei financiare în România“, a doctorului în drept și medicină A. Vlădescu, volum plin de greșeli elementare de acord a predicatului cu subiectul, Eminescu scrie: „Doctorul în medicină, doctorul în drept a uitat se vede a învăța acea ramură a filozofiei de stat care în limba vulgară se numește gramatică pentru care pricină îl sfătuim să mai intre în clasa a II-a a universității din Hîrlău ca să studieze profunda teorie despre acordarea subiectului cu predicatul și a adjectivelor verbelor cu substantivele la care se referă și dă exemple din respectiva carte: „Este cinci ani de cînd...“, „Vitele cornute discrește la noi (n.n. susținem că ele discrește pentru că se face doctori)“, „Popoarele civilizate antici ca și moderni“ etc. Despre preocupările lingvistice ale lui Eminescu s-ar putea vorbi mult căci aproape nu există articol pe teme de civilizație, cultură, istorie, literatură, recenzie, evocare să nu cuprindă un aspect sau altul al limbii. Era de altfel și firesc datorită vastei sale culturi, a interesului pentru tot ce ținea de țară și popor, a patriotismului său în ultimă instanță. DAN MARIA La Ipotești