Vatra, 2010 (Anul 40, nr. 1-12)

2010-05-01 / nr. 5-6

184 Radu MAREŞ Recursul la Ghica Intr-o carte savantă din 1981, intitulată Mari corespondenţe, unica lucrare uşor accesibilă dedicată prozei epistolare, L. Ciocârlie afirmă că „Odată publicată, orice corespondenţă devine text literar.” Darea de seamă foarte aplicată întreprinsă în acea carte are în vedere scrisorile unor scriitori: Voltaire, Proust, Călinescu, Caragiale, Maiorescu, Rosetti, Gherea şi, aproape obligatoriu în anii 1980, Negoiţescu-Stanca, aşa-numitul lor „roman epistolar”. Dacă luăm în serios „mari” din titlu, eu l-aş fi lăsat deoparte pe Gherea, literator submediocru şi ideolog de nivel de liceu seral sau, în cel mai bun caz, de universitate muncitorească la fără frecvenţă. Dar trecând peste asta, condiţia profesorului Ciocârlie - publicarea, tipărirea - e prea cuprinzătoare, aproape „sans rivage”. Aş zice de aceea că un schimb de scrisori (editate cândva) are relevanţă literară doar atunci când sunt întrunite câteva condiţii minimale. Una ar fi, după mine, ca măcar unul dintre partenerii comunicării epistolare să fie o figură bine, pregnant definită. Apoi, nu orice informaţie, orice tresărire a eului, orice suferinţă, vis, dilemă ş.a.m.d., odată transcris pe hârtie şi comunicat altcuiva, devine, generează prin tipărire literatură, asta prin sine însuşi, printr-un fel de vrăjitorie instantanee. Dacă Livius Ciocârlie crede asta, eu, după câteva clipe de perplexitate, îmi acord libertatea de a nu fi de acord. în fine, nu cred că oricine e în stare să transfere în text un conţinut cu încărcătură artistică şi care să fie durabil, să iradieze emoţie şi semnificaţie la lectură, să producă - într-un cuvânt - literaritate. Sunt oameni colosali, am cunoscut nu unul, care pur şi simplu nu sunt în stare să exprime în scris un conţinut de trăire. Doar sub aceste condiţii liminare, cred eu, un text epistolar e citibil ca proză artistică. Restul, îmi iau îngăduinţa să cred, sunt documente, fişier de arhivă literară, factologie de mică istorie (sau mare!) etc., iar judecata de evaluare ce li se aplică e de alt tip. Adaug aici că, de pildă, corespondenţa Negoiţescu- Stanca mi s-a părut din capul locului supraevaluată în pletora de comentarii ce i-a fost dedicată. E vorba, desigur, de comunicarea dintre doi flăcăi instruiţi dar fără o personalitate cristalizată şi de problemele lor de existenţă absolut mediocră. Mediocritatea aventurii lor existenţiale, care de altfel curge între parametri identici, este etalată tel quel, fără a se extrage din ea nimic care să mă trimită la marile abisuri dar nici la zonele de stratosfera ale spiritului... De ce ar trebui atunci să- i acord calitatea de literatură? Faţă de cele spuse până aici, îl consider pe Ion Ghica epistolierul exemplar. Uitatul Ghica, de care nu mai zice azi nimeni o vorbă nici măcar din greşeală, neinclus în reforma Lefler-Muşina şi astfel radiat din manuale, din programele de liceu, din subiectele de bacalaureat, nu sunt sigur că măcar amintit în cursurile de literatură veche de la filologie, dacă da, mă tem că fără a mai figura şi-n materia de examen. Pe scurt, nereeditat, necitit, expirat, uitat. Cu toate astea, la cea mai exigentă lectură de azi, scrisorile lui se relevă imediat ca fiind ale unui mare prozator, cu o peană colosală. Generaţia mea lua primul contact cu Ghica deodată cu marii clasici încă din cartea de cetire buchisită la şcoala primară. Vechile manuale familiarizau pe copilul de 9-10 ani cu episoade şi personaje exemplare din istoria României, sub specia culturii generale minimale. Două „scrisori” au figurat multă vreme în aceste manuale: Vasile Porojan, scrisoare a lui Alecsandri, şi Nicu Bălcescu, a lui Ghica. Erau ambele fragmente decupate din scrisorile originare, cu unele ajustări pentru a fi făcute accesibile, şi urmăreau şi un scop formativ-educativ ca orice carte pentru copii. Azi, cum ziceam, manualele de orice nivel sunt constmite după alte criterii, textele pe care ne-am început noi ucenicia scris-cititului nu mai prezintă interes. Independent însă de toate astea, scrisorile lui Ghica sunt literatură în chiar sensul transsubstanţializării de care vorbeşte L. Ciocârlie. De ce? întâi, pentru marele talent imediat sesizabil, pentru frumuseţea şi eleganţa frazei, pentru temele prozei sale care nu s-au perimat deloc. Apoi, pentru că scrisorile lui Ghica dau seama de experienţe unice, pun în pagină o substanţă umană enonmă. Ion Ghica e unul dintre marii aventurieri români din sec. XIX-lea, a căror sămânţă pare să se fi stins. Descendent dintr-o familie domnitoare, cu o cultură solidă, poliglot-ştie latina, greaca veche şi neogreacă, engleza, franceza şi turca - are o calificare bizară pentru un fiu de mare boier, inginer de mine - dar se mişcă natural, cu degajare, în orice mediu social, în orice cultură. Ştie tot, în priză directă, şi despre epocă şi despre oamenii ei, şi din ţară şi din vecinătăţi. Spre deosebire de literatorul nostru de cafenea sau berărie, care e, cu un termen al lui N. Filimon, „slujnicar” şi mereu cârtitor, el se implică în multe cu un instinct foarte sigur al acţiunii riscante şi al edificării. Participă, în primă linie sau subteran, ca agent de influenţă sau complotist, uneori cu rol tenebros, la tot ce a fost cu adevărat important în Ţările Române pe durata aproape a unui secol: de la Tudor Vladimirescu, despre care şi scrie o „scrisoare”, şi până la afirmarea generaţiei marilor clasici, Eminescu, Caragiale, Slavici şi Creangă, cu care, ca mare boier, nu s-a amestecat. Trebuie spus că, privit de aproape, Ghica nu e neapărat simpatic. La 32 de ani (n. 16 august 1816, Zodia Leului) ia parte la aranjamentele şi preparativele revoluţiei de la 1848. Ştie însă să se ţină la distanţă de masoni şi nu cade în capcană precum capii căuzaşilor. în 1856, prin relaţiile bune la înalta Poartă ajunge bey de Samos şi guvernator de insule greceşti, povestea acestei aventuri cu piraţi are, în scrisori, pagini extraordinare. Vine în Bucureşti la Unire dar conduce după aceea şi complotul debarcării lui Cuza, e prin apropiere la încoronarea lui Carol I de Flohenzollern, îşi dă obolul la războiul din 1877, în tot acest timp e ambasador, ministru, prim-ministru, preşedinte al Academiei Române. Oricum, „personajul” are o biografie fabuloasă cu multe nebulozităţi romantice şi se înţelege de ce a fascinat-o pe Dana Dumitriu care i-a consacrat un roman în două volume, Prinţul Ghica, azi pe nedrept lăsat în zona de penumbră a recuperărilor „şaptezecismului”. Are un conflict foarte dur cu Caragiale, căruia îi scoate din repertoriul Teatrului Naţional o noapte furtunoasă. Cei doi sunt, structural, incompatibili, şi e interesant că argumentele anti-Caragiale ale lui Ghica sunt aproape aceleași cu cele ale punctul pe i ''^teGxpsi