Viaţa Romînească, 1912 (Anul 7, nr. 9-12)
1912 / nr. 11-12
zuVIAŢA ROMINEASCA ragiale, dovedeşte oarecare lipsă de delicateţă din partea acestei reviste. Lipsă de delicateţă, nu numai din cauză că vrea să dovedească obtuzitatea discernămîntului critic şi simţului estetic a! d-lui Maiorescu, dar şi \j \j f * nţj ’ din altă cauză. Junimea literară (şi în mod fatal şi cea politică), precum şi Convorbirile, şi-au creat întodeauna un piedestal din faptul că o sumă de mari scriitori au fost membri ai societăţii şi colaboratori ai revistei. Şi printre cele trei-patru nume veşnic citate de junimişti ca nume glorioase, am văzut întotdeauna şi pe acela al lui Caragiale. Iar de acest prestigiu al Junimii, datorit marilor scriitori invocaţi, a beneficiat întreaga societate literaro-politică şi mai ales o sumă de tineri, ale căror merite se reduceau adesea la împrejurarea că sunt colaboratori la acea revistă, la care „a scris Eminescu, Creangă şi Caragiale“. Cite globale, cîte situaţii mai ales nu se datoresc deci şi „vulgarităţilor“ lui Caragiale, de care vorbeşte d. Lovinescu. Aşa încît tot mai recunoscător şi, prin urmare, mai nobil se dovedeşte a fi d. Dragomirescu decît d. Mehedinţi.... Dar, încă odată, drepturile criticei—înnainte de toate ! Şi d. Lovinescu, exercitînd aceste drepturi, trebue s'o recunoaştem, nu e lipsit de curaj. ~~D-sa care a lăudat, aşa precum ştiţi, pe d-nii Gîrleanu, Eftimiu, etc.,—nu e de loc un om lipsit de curaj, cînd găseşte atîtea lipsuri unui Caragiale. Şi, iarăş, nu e lipsit de curaj, d-sa care e dramaturg şi nuvelist ca şi Caragiale, cînd,—mulţumit de propria-i operă literară, cum ne-a declarat-o în acea memorabilă auto-critică,—îl ia rău de tot pe defunctul său confrate. Cetiţi criticile şi auto-criticile d-lui Lovinescu şi veţi vedea că d-nii Lovinescu, Gîrleanu, Eftimiu şi ceilalţi prieteni ai d-lui apar mult mai mari decît Caragiale. Dar nu e pentru prima oară cînd d. Lovinescu priveşte pe Caragiale de la înnălţimi ameţitoare. La apariţia „Schiţelor nouă“, acum doi ani, d-sa a dat prima lovitură victimei. Ceia ce-l supăra pe atunci era trivialitatea lui Caragiale. Şi abia îşi putea erta că în adolescenţă a fost încîntat de glumele vulgare ale autorului „Nopţii furtunoase“. Ceia ce-l supără mai mult şi acuma pe acest admirator al d-lui Eftimiu e tot trivialitatea şi vulgaritatea lui Caragiale,—defect pe care d-sa nu-1 dovedeşte decît prin vulgaritatea... eroilor din comediile de moravuri ale acestuia. Dar cum la această învinuire,—adusă lui Caragiale, cu mult înnainte, de alţi suprafini, de acei de pe vremuri,la râs-