Viaţa Românească, 1975 (Anul 28, nr. 1-12)
1975 / nr. 8
multe ori dintr-o perspectivă inedită, au fost investigate documente prea puţin sau deloc cunoscute, observaţiile fiind structurate intr-un corpus, pe cit de instructiv pe atît de captivant. Aşadar, e vorba de o mulţime de date despre o epocă literară de mare amplitudine şi despre valorile ei de primă mărime (Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Alecsandri, Creangă, Ghica, Odobescu, Macedonski, Duiliu Zamfirescu). Operînd cu documente greu accesibile şi alegîndu-şi unghiuri de vedere care îndeobşte au fost ocolite, autorul a realizat, vrînd-nevrînd, o carte polemică şi, vom vedea, cu multe sugestii critice. Se uzează, fireşte, de distanţa creată în timp, dar şi de o privire simpatetică, din interior. Metodele — ne declară Mihai Gafiţa şi ne convingem şi noi la faţa locului — sunt biografice, istorice şi sociologice. E drept că din aceste determinări „exterioare“ se încearcă extragerea unor semnificaţii, pentru a ni se revela „faţa ascunsă a lunii“ (metaforă pentru imaginea necunoscută a epocii literare 1860— 1900), numai că intenţia proiecţiilor în operă rămîne un deziderat, cum, de altfel, sunt adesea sortite asemenea tentative preponderent istoriste. Criticul a înţeles pericolul descriptivismului şi al excesului de explicaţii sociologice, dar şi l-a asumat cu bună ştiinţă, neavînd prejudecăţi în privinţa biografismului sainte-beuveau şi a „montajului“ lansonist. Aşa că nu vom căuta în această carte, cu orice preţ, intuiţii critice şi reconsiderări estetice , ceea ce nu înseamnă că ele lipsesc cu desăvîrşire. Căci, vorba autorului, „articularea faptului estetic în istoria lui şi în geografia lui spirituală lămureşte şi valorifică însuşi faptul estetic“. Totuşi, fără prezenţa expresă a dezvăluirilor critice şi a raportării directe la fenomenul estetic, un studiu de istorie literară nu mai poate satisface. Nu e mai puţin adevărat, repetăm, că deşi Mihai Gafiţa face risipă de precauţie (sau poate că polemizează subtextual cu exagerările estetiste), invocînd cu insistentă „modestie“ procedeul factologic, în studiile sale demersul critic și perspectiva estetică se insinuează permanent. De exemplu, o problemă de sociologie literară, cum e cea din Preliminarii, referitoare la literatura şi publicul ei din a doua jumătate a secolului XIX, aparţine şi criticii literare. Surprinde că, la noi, asemenea chestiune cam iese de obicei din vederile criticii. Sainte-Beuve spunea despre critic că e un om „care ştie să citească, şi-i învaţă pe alţii să citească“. Se ştie, de asemenea, că Gherea prescria printre cerinţele criticii moderne şi pe aceea de a răspunde la întrebările : ce influenţă are „creaţiunea“ şi „cît de sigură şi vastă va fi acea influenţă“. La rîndul său, Maiorescu săvîrşea un adevărat act de educaţie a gustului, de orientare a opţiunii cititorului către valoarea autentică, atunci cînd îl conducea, pe acest cititor, prin hilara „infirmerie a literaturii române“ şi-i propunea nume ca Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Goga, Sadoveanu. Dar abia de acum începe critica în act, care, de bună seamă, angajează mai mult publicul. Totuşi, în accepţia avută aici în atenţie, problema lectorului dintr-un anumit timp, cercetată special, nu prea a ispitit pe comentatorii noştri literari. A făcut-o într-o vreme un critic moralist ca Paul Zarifopol, referindu-se la publicul (mai bine zis, la publicul cel numeros) de după 1900, public suspectat de snobism (v. Arta şi publicul, Publicul şi arta lui Caragiale etc.). Urmaşa Ziţei, Pulchérie, interesată de le dernier ori, nu se mai cultivă, zice Zarifopol, decît din Femina, La vie au grand air, VIllustration şi consultă doar catalogul de la Mercure de France, strîmbînd din nas la „tardivităţile“ lui Caragiale. Mihai Gafiţa face o radiografie a condiţiilor sociale, istorice, psihologice, culturale, care au configurat fizionomia lectorului de prin preajma anului 1880, din lumea mijlocie a oraşelor (Ziţa) şi din spaţiul rural (Saşa Comăneşteanu), lector care a putut determina şi înfăţişarea pieţii literare şi chiar a literaturii de atunci (a romanului, în special). Astfel, Mihai Gafiţa distinge cu îndreptăţire că publicul vremii n-avea apetenţă la romane de felul Ciocoilor vechi şi noi — de pildă —, în schimb se hrănea din belşug cu „romanţuri“ ca Dramele Parisului şi cu cărţi populare gen Alexandria. Puţin mai tîrziu, publicul larg se arăta ahtiat după traduceri de cărţi cu subiecte „senzaţionale“, ca Ucigaşul lui Vidai, Crima de la Bastignolles , dar tot acum se simte nevoia salonului literar, a cenaclului (Maiorescu, Gherea, Macedonski), pentru a se da ripostă fermă maculaturii şi gustului comun. Spre sfîrşitul veacului romanul social începe să cîştige audienţă mai mare. Acţiunea marilor scriitori, prin însăşi creaţia lor, dar şi prin intervenţia directă (Maiorescu, Caragiale), a favorizat în bună măsură corectarea gustului în epocă, deşi atitudinile diverse coexistau (şi, de fapt, totdeauna coexistă): întreprinderea lui Mihai Gafiţa în privinţa relaţiei literatură-destinatar este, în cultura noastră, dintre cele rare şi, din această pricină, de interes sporit. Fără îndoială, caracteristicile climatului literar al epocii apar într-o lumină mai clară şi în