Viaţa Românească, 1984 (Anul 79, nr. 1-12)

1984 / nr. 5

DE LA ION LUCA CARAGIALE LA MATEIU ŞI. .. VICE-VERSA Ura lui Mateiu faţă de tatăl său, privită cu asprime de un mora­list al valorilor etice consolidate şi atenuată de către esteţii moralei în­­tr-un regim de nuanţe mergînd pînă la convertire, nu a fost negată, dintre toţi martorii, decit de către Ion D. Gherea care lansa, în memo­riile sale, ipoteza că ar fi fost o simplă poză . Mateiu ar fi citit că în sînul aristocraţiei din trecut conflictele dintre fii şi părinţi ar fi fost un lucru obişnuit, ceea ce l-ar fi determinat să se­­poarte în consecinţă, simulînd un sentiment care-l făcea mai interesant. Nu putem da însă greutate acestei explicaţii faţă de toate celelalte probe, inclusiv cele emise de Mateiu I. Caragiale însuşi şi care se înşiră atît de unitar şi se completează atît de fericit, în felul jocurilor „puzzle“, încît, cînd nu ar fi acceptate ar duce cu gîndul la un fals concentrat. Izvoarele nu sînt deloc neglijabile. Mai întîi doi martori imediaţi : sora lui Mateiu, Tuschi, apoi Cella Delavrancea, prima conchizînd, în amintirile sale, că, în esenţă, conflictul dintre fiu şi tată s-a manifestat din chiar clipa cînd Mateiu a fost adus în familie — din proaspătă copi­lărie, adică. De atunci chiar, prezenţa fratelui mai mare a provocat în casă o anumită turbulenţă care, pe urmă, nu a încetat să sporească. Tuşchi nu descrie pe larg evoluţia adversităţii — memoriile priveau persoana dramaturgului — şi nu dezvăluie decît o scenă-cheie. Sora lui Mateiu nu-şi putea îngădui mai mult, ca una care ştia cum fusese încondeiată în Jurnalul acestuia, şi nici Cella Delavrancea care trăise clipe de neuitat în casa Caragiale. Amintirile Ecaterinei Logadi (Tuşchi) nu aparţin unei scriitoare şi au suferit cu atît mai mult efectul auto­­cenzurii. Cele ale Cellei Delavrancea, mai libere, s-au oprit în principal asupra unor aspecte pitoreşti din înfăţişarea şi comportamentul lui Mateiu. Cu toate precauţiile luate, ideea care saltă din paginile ei este că, la Mateiu, scriitorul a fost superior omului. Accentul este mai pu­ternic la Tuşchi care strecoară informaţia că pînă şi în ultima seară a vieţii, Ion Luca Caragiale le-ar fi vorbit cu multă amărăciune şi neli­nişte despre Mateiu. Putem cădea la bănuiala că, de la depărtare, Ma­teiu a scurtat viaţa părintelui său cardiac. Relatînd aceeaşi seară pre­lungită, Luchi Caragiale nu consemnează împrejurarea, evidenţiind nu­mai starea de surescitare a tatălui său, pus pe confidenţe tragice. Scena de efect a apariţiei lui Mateiu la catafalcul părintesc tre­buie bineînţeles interpretată. Un ins atît de atent la protocol, de împă­timit de etichetă (Efemeridele o dovedesc) şi iubitor de costumaţie nu ar fi putut renunţa la numărul său fără să se simtă frustrat — şi nu a făcut-o. Nu s-a gîndit la o împăcare postumă, pentru că, în fapt, tatăl şi fiul nu erau certaţi, nu i-a trecut prin minte să ceară la catafalc iertare părintelui chinuit, fiindcă nu se simţea cu nimic vinovat. Sosise în schimb cu maximă punctualitate, consimţind la mari sacrificii bă­neşti. Mai tîrziu, scriind despre această trecere-fulger prin Berlin, va

Next