Viaţa Românească, 1989 (Anul 84, nr. 1-12)
1989 / nr. 10-12
GENIU ŞI DISIMULARE LA CREANGĂ47 de leac. Era o vreme cînd şcoala din care lipseau cărţile lui Creangă era considerată şcoală codaşă“ (memorialistul M. Lupescu) etc. Acestea fiind spuse, să începem polemica. Să iniţiem un alt „război“. „Patima cititului n-o avea şi nu o va avea niciodată“ susţine, am văzut, G. Călinescu. „Concluzie nedreaptă“, comentează P. Rezuş, de care ne folosim ca „avangardă“ şi care pune lucrurile la punct cu un frumos şi limpede argument : „Cine n-are patima cititului nu poate avea nici patima scrisului“. Şi P. Rezuş continuă : „Or, patima scrisului o avea Ion Creangă din plin şi nu o poate contesta nimeni“. „Pe atunci“, cum spune G. Călinescu, „nici ceilalţi junimişti nu aveau această patimă, în afară de Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Vasile Pogor, „biblioteca umblătoare“ şi „omul ultimei cărţi citite“, şi alţi cîţiva număraţi. Ceilalţi erau „Citiţi ca şi Ion Creangă, dar n-aveau ca şi acesta „patima scrisului“. Ion Creangă a citit totul ce l-a interesat, pentru a-şi alege drumul său unic în literatură, netributar nimănui“ (P. Rezuş, op. cit., p. 253). Cu lucruri cumpănite ne vine în ajutor şi George Munteanu în „Introducere în opera lui Ion Creangă“, editura Minerva, 1976. „Discutăm, la urma urmei, avertizează autorul lui „Hyperion“, despre o cultură cantitativă şi una calitativă, în acest sens cine e mai cult ? Pogor care citeşte şi traduce pe Baudelaire şi-şi schimbă opiniile, în funcţie de autorii şi cărţile de „ultimă oră“, de la o şedinţă la alta a „Junimii“ sau Creangă ce elimină din conversaţiile în care se angajează orice coajă informativă efemeră, care, desigur, nu-i putea fi, între atîtea „şcolite obraze“, străină şi se rezumă exclusiv,cu obstinaţie s-ar zice, la fondul folcloric cunoscut ca nimeni altul (prin talent, geniu, vocaţie) şi adîncit cu sapa spiritului, ca într-un faimos vers al lui Lucian Blaga, neîncetat ? „Atotputernicia“ lui Ion Creangă „în planul gnoseologic, etic, artistic, i-o dă imensul material paremiologic ce-i stă pururi la îndemînă, dar şi incomparabila ştiinţă (...) de a descifra în acesta tîlcuri ascunse altora şi uitate. Problema nu e deci atît de „erudiţie folclorică“, aşa cum se tot subliniază de la o vreme, ci de comprehensiune, de „cultură“ în sens eminescian“ (G. Munteanu, op. cit., p. 70). Iar cultură în sens eminescian înseamnă că, transcriem de la pagina 53 : „Cultura nu e tot una cu lectura, ci rezidă înainte de orice în atitudinea faţă de „cartea naturei, o carte care trebuieşte citită pentru a fi o carte“, în „o resimţire tare şi agilă a frumuseţii“, în pornirea cuiva de a face ca „împrejurul lui să nu fie nimic care să vateme simţul estetic“. Şi mai departe , „în cazul lui Creangă, lăsînd la o parte cecitatea celor ce vorbeau iniţial de „talentul primitiv şi necioplit“, ca şi subtilităţile cam gratuite ale celor ce invocau drept contrapondere un „cărturărism“ în linia lui Rabelais sau a lui Anatole France, tocmai în termenii indicaţi de Eminescu (în articolul „Cultură şi ştiinţă“ (din care G. Munteanu a ghilimetat mai sus — n.n.) e mai probabil că se poate pune problema culturii, iar dincolo de ea a ceea ce e unicitate în alcătuirea sufletească a povestitorului“ (op. cit., p. 53). Iar acum, după această „măcinare“ a „avangardei“ (să nu pierdem din vedere nici observaţia lui E. Lovinescu din volumul „Titu Maiorescu“ (editura „Minerva“, 1972, p. 121) despre cei „trei boemi“ (Eminescu, Creangă, Caragiale — n.n.), inconformişti cu caracterele noii literaturi, depăşind diletantismul, intelectualismul (s.n.) sau simpla utilitate (...)“, să desfăşurăm „trupele de şoc“ . Aşadar, nu „cultura“ lui Creangă, ci „conduita intelectuală“. Pentru aceasta să ne întoarcem la memorialişti, la primele mărturii obţinute din contactul nemijlocit cu Creangă.