Viața, iunie 1942 (Anul 2, nr. 403-431)

1942-06-11 / nr. 412

[ Pagina 2-a DĂ! “ 2 ■ A AVUT DREPTATE Cara­­giate, când­ a afirmat că există o foarte ciudată concepție despre „producerile literare” și despre critica lor. „Toate artele, spune Caragia­­le, cer de la om o strădanie mai mult sau mai puțin îndelungată. Muzica, pictura, sculptura, arhi­tectura, teatrul- până și călăria, tre­buesc învățate încet-încet, ani întregi. Cu cât le învață o­­raul și le pătrunde, cu atât desco­peră că îi m­aî rămâne mult de știut; așa s'a zis cu drept cuvânt că viața ste prea scurtă, și arta prea lungă. Toate e afară de literatură. Literatura este o artă care nu trebue învățată, cine știe cum din litere se fac silabe și din a­­cestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatu­ Mai departe. „Dar im numai pe calea producerii literatura rl exi­gentă, ci și pe calea judecării producerilor. Un exemplu: Ca să fii ddggisQs operă de artă, un tablou o statue, o simfonie, mai știu eo ce, îți trebue pe lângă gustul înăscut și o deprindere îndelun­gată, o anume pregătire, care ci­ se pot căpăta decât cu vremea. Așa cu toate artele, — afară de literatură. Și e drept să fie așa; dacă pentru ca s’o faci cu succes, nu-ți trebue altă pregătire decât scrisul, de ce ți-ar trebui mai decât cititul ca s’o adeci cu com­petență. Știi să scrii? ești literat. Știi să citești? ești critic”. Iată o concepție care nu s’a schimbat, în toate aceste decenii ce s’au scurs de la moartea lui Caragiale. Și cine știe cât va nța­ data încă.­­ E INTERESANTĂ încerca­rea de autoparodiere a lui Cara­­giale, care, fiind acuzat de un critic al vremii, că scrie prea „simplist”, își parodiază n­uvela „Făclia de Paști”, scriind-o, de data asta, cu fraze umflate și pretențioase, sub titlul „,Noaptea învierii”. Această parodie se gă­sește în volumul de Novele și Povestiri apărut în 1908 — o nouă ediție a scos „Cartea Ro­mânească”. Caragiale vrea să ne arate, stă­pân pe meșteșugul lui, cum se poate scrie prost Ar fi interesant să-i urmeze e­­xempe unii din scriitorii noștri, încercând să-și scrie încă o dată unele opere într’un fel cu totul opus celui dintâi. Ar reuși, pro­babil, să arate cum se scrie și bi­ne, cine știe?! ® FOARTE BINE A FĂCUT O. N. C.-ul, alegând ca subiect pentru viitoarea-i producție ,Noaptea Furtunoasă”. Eroii lui Caragiale sunt de aceeași actua­litate azi ca în vremea când au fost creați, — și vor mai fi cine știe câtă vreme când și-a trădat surâsul sarcastic peste o mare melancolie lăuntrică. Oare frământările de acum pot fi o chezășie pentru apropierea unor alte vremi, de mai mare gravitate sufletească și mai a­­dâncă conștiință națională, a tu­turor păturlor noastre sociale? Noi credem că da­t fiindcă orice tem­ă trebue să-și aibe echivalen­tul­­ ei de creație, DUPĂ TREI DECENII 'a scurs par­că o veșnicie, o istorie întreagă plină cu oa­meni, cu fapte, cu epoci de când a­ închis ochii departe șiîtrnst Caragiale. Și totuș uneori ni se pare atât de aproape de noi, ca și când ele ar fi zâmbit pentru ulti­ma­ oară și râsul lui cald și-ar mai purta încă duhul. Alteori , simțim aevea, cum af cuprinde, cum trăim alături de el, sau cu el printre noi. Contrast, ca în arta lui, ca în sufletul și dibăcia sa de a crea ființei , " ’ Treizeci de ani par o Întreaga lume prăvălită de jocul capricios­ a­l timpului, par o singură clipă așternută in sufletele noastre. Caragiale­ omul e departe și e totuși neverosimil de apr­ape de noi. Personagiile sale, depășindu-i în vitalitate, au rămas în lecturile noastre din câr[i, pe scenele tea­trelor, în sufletele, și chiar printre noi. Le regăsim aevea multiplica­te în mii de exemplare cu sau fără mici modificări în forma lor externă. .. De­sigur că omenescul eroilor săi irumpe atât de puternic din acțiunile lor, din felul în care sunt construit încât prin adevă­rul lor artistic, căpătând viață îm­bracă forma desăvârșită clasicismului. Fără a fi pastișe­­a fără a fi banală, această lume a lui Caragiale evoluiază călătorind odată cu anii și sfidând într un fel timpuri . Prin prisma scolasticului eroii săi apar bogat colorați purtând fiecare diverse peceți sufletești - aceea a caracterului respectiv, precum și a tipului creat, imorta­lizat de condeiul, creerul și sufle­tul lui Caragiale. Dar In afară de desăvârșita, de eterna lui viabili­­tate, oamenii, acești eroi fără voe ai diverselor împrejurări an bogăției cerebrale, ai logicei pro­as­prii personagiului studiat, mai au calitatea de a fi unor nuți. Elevii de liceu, studenț­ii, profesorii și în general once liter­­at care studiază, nu lupta cu ființe greoae născocite, cu hibrizi sau plăsmuiri false, nenaturale pentru a le păstra. Aceste perso­nagii rămân ușor, aproape invo­­ uater și pentru totdeauna în ra­za vizuală, in spațiul sufletesc a­ fiecăruia dintre cei care l au cu­noscut. .... Pentru marele relief social, u­­man, toată acea menagerie a fiin­țelor caragialeși a avut un sin­gur creator, un singur spițer, și un singur dresor [UNK]’ pe Caragiale­­autodidactul. Ultimul cuvânt de data aceasta, e mai elocvent decât o întreagă bibliotecă pentru ca a asociat cu­prinzând în el și pe acel de „ta­lent nemăsurat" ■ . Dar geniul scriitorului s­a des­­voltat ca de obiceiu, neținând sea­mă de conveniențe sociale, de di­plome și de capacități aprobate de diverși semidocți oficiali sau neo­ficiali mizerabili funcționari­­ ai diverselor instituții de cultura. In serile de­ liniște discutând cu diversele sale personagii vesele sau triste cu sau fără dramatism în existenta lor, convenim pană în cele din urmă asupra perma­nentei ignorante și lipse de carne­­tei omenești. Există asociații care poartă nu­mele lui Caragiale, un teatru și ne­numărate instituții cu impresio­nante cifre marcând exercițiile lor bugetare. Totuși mai puțin decât ultimul om politic Caragiale nu are in București o aducere aminte în fata generațiilor următoare, să­pată în bronz.’ o atât de omenească statue. Ni se va spune că tocmai această condiție s'a căutat să se e­­vite în fața proeminenței nume­lui său, omenescul, pe care el l-a depășit și l-a stăpânit. Ar fi o penibilă justificare pen­­tru că o statue își leagă numele de realizările omului și de el în­­suș mai ales că s'au format ca și în cazul lui Caragiale nenumărate comitete cari au strâns de pretu­tindeni, dar mai ales de la public, fonduri și a căror viață sau acti­vitate a sucombat foarte suspect Moravurile românești rămân însă aceleași, chiar in fața genia­lității lui Caragiale­.. Ernest Venea S VIATA 10 Iunie 1912­­— 10 iunie 1942 TREI­ZECI DE ANI DE LA MOARTEA LUI I. L. CARAGIALE CARAGIALE ȘI EMINESCU In a sa „Viată a lui Cara­­giale”, la capitolul „Prietenii”, d. Șerban Cioculescu acordă un mare spațiu legăturii dintre Eminescu și Caragiale, găsin­­du-i o semnificație deosebită nu numai prin opulența persona­giilor, ci și prin romantismul ei, primejduit de toate exagerări­le posterității. Această ami­ciție­­ fiindcă nu poate fi numită prietenie, stă sub semnul ace­lor ciudate întâlniri ale nemuri­rilor, din care, scânteează con­­trast­ul cu înțeles adânc, pre­făcut apoi în mii de urmași. In toate epocile au existat astfel de întâlniri contradictorii și fără să cădem noi înșine în romantism, putem trage unele concluzii de mai mare orizont. Destinul vrea ca ființe de struc­turi deosebite să-și încrucișeze drumurile, ba mai mult, să por­nească pe acelaș drum, al rea­lizărilor ce devin apoi înseși pietrele de hotar ale viitorului. Fiindcă nu găsesc în cultura ro­mânească o mai frumoasă — ca să zic așa — dizonantă de per­sonalități, sincronizată totuși în sunetul aceluiași moment cul­tural, decât cea dintre Cara­giale și Eminescu. Acești doi oameni se întâl­niseră la o vârstă când perso­nalitatea, nerotunjită încă, ad­mite interferențele de principii și de structură. Mai târziu, cris­talizarea aduce anume absolu­tisme care îngreuiază relațiile dintre creatori. Un fir comun de apropiere era desigur conștiința artistică, al cărei cult îl aveau amândoi, deși în chip diferit. Dar „conștiința artistică”, în care intră grija formei și cins­tei profesionale, se vede că este ea însăși ceva exterior, de ordin teh­nic, din moment ce nu poate apropia în mod absolut doi oameni, două spirite și mai ales din moment ce dă rezultate variate. Ce rezultate a dat con­știința artistică la Eminescu — și ce rezultate a dat la Caragia­le? Firește, rezultatele tempe­ramentului și ale puterii de cre­ație, ale fiecăruia. Dar mi se pare că mai e ceva — și acest lucru aș vrea să-l sugerez. Anu­me, că Eminescu reprezentau — și și Caragiale reprezintă “ cele două forme permanente ale spiritului românesc și că, prin urmare, felul în care „con­știința artistică” a unuia și a. al­inia s’a realizat, caracterizează înseși aceste două forme ale lui. Mărturiile ne dovedesc că cei doi mari creatori erau conști­enți de ostilitatea organică, ire­versibilă, care exista între ei și ca ei rezolvau conflictul ascuns prin căutarea punctelor de a­­propiere, ignorând sau prefă­­cându-se că ignorează ceea ce îi despărțea brutal. Caragiale și Eminescu sunt două structuri antipodice și prietenia lor se manifestă negative ale exact prin calitățile marilor rivalități: stimă, politețe, recunoașteri pli­ne de nostalgie, etc. Că Eminescu înfățișa partea ascunsă­ românesc, cea a profunzimilor și a impre­­ciziunilor ample, din care si a extras și materialul de creație, aceasta s’a spus din destul, și că amicul său de epocă repre­zenta partea exterioară, rațio­nală, realistă, a acestui spirit — — aceasta e destul de evident. Mergând mai departe, Caragia­le și Eminescu reprezintă înseși cele două tipuri umane, veșnic în balanță pe acest pământ. Iar în reprezentare românească, ei configurează cei doi piloni pe care se sprijină întreaga noastră cultură — așa cum s’a închegat până acum și cum se va desvol­ta de aci înainte. Intre idealis­mul grav al fondului nostru mi­tologic, pletoric, pe care îl ilu­strează Eminescu și realismul i­­ronic, cu irigări de tristețe ago­nică, al lui Caragiale, contra­punctul e definitiv și tragic; în­totdeauna, cultura noastră se va căuta între Eminescu și Cara­giale... Cel dintâi îl disprețuia pe cel de-al doilea — cu admirație, totuși, pentru desinvoltura sa realistă, cel de al doilea îl invi­dia, desigur, pe cel dintâi, imi­­tându-i chiar în nevinovate în­semnări de caet intim, dar nu mai puțin zef­e,misindu-i virtu­tea de a lua totul în serios, pâ­nă la naivitate. Să nu ne grăbim spunând că o categorie de crea­tori este superioară celeilalte. Desigur, noi, furăm lumea majoritatea, pre­infuză, cu sunet de orgă și cu avânturi siderale a lui Eminescu. Dar satira lui Caragiale — lumea lui diformă și diformată din necesități de optică, precisă — este și ea ne­cesara, pentru un echilibru, poa­te, în această luptă a valorilor din care ia ființă cultura. Dan Petrașincu ACTUALITATEA LUI I. L. CARAGIALE Am găsit, deunăzi, la sfârșitul un­ei ,cărți de naivele ale lui I. L. Caragiale, două lucrări, ne cât de a­­muzante «e atât de semnificative, ba care regretăm că din lipsă ,de spațiu, nu le putem reproduce nici măcar parțial, mărginindu-ne a le rezuma.. Ce dintâi, este o schiță intitulată „O invenție mare“ , cea de a chem­a o parodie după „O făclie de Paști“ in­titulată „Noaptea învierii“. In „O invenție mare“ autorul ne povestește cum Aghiuță mergând intr’o zi la Dumnezeu, ca să-l roage să-i dea lumea, lui pe motivul ca oamenii sunt răi și proști si e păcat sa și mai bată capul cu asemenea secături, Dumnezeu îl tratează de pesimist și noi vrea să-i dea crezare până nu i se aduc probe coinclu­­dernte în susținerea acestei afirma­ții. Atunci, Aghiuță» intăi­itat» boară pe pământ, il întâlnește ca­pe Gutenberg și-i sugerază să invente­ze tiparul. Tiparul fiind inventat, cu ajutorul lui Aghiuță, care-și cârligă coada pe roiata mașinii în­­de imprimat, începu să se imprime cu o rapiditate uimitoare, prin ani și ani, mii si sute de mii de opere de literatură și filosof­ie, născocite de creerul oamenilor. Cu acest vast material imprimat, Aghiuță se în­toarce triumfător în fața lui Dum­nezeu, arătândui probele cerute pen­tru a dovedi prostia și răutatea oa­menilor Dumnezeu, după ce se lămurește, amărit, hotărăște să-i cedeze lumea lui Aghiuță. Dar, când acesta la­­să plece, îi cer să-și ia și terîefoagele gele aduse. Ceea ce Aghiuță făcând, coboară intre oameni, care, la rân­dul lor fac biblioteci și Academii naționale „ca nu cumva vremea să le prăpădească înțelepciunile“. „Noaptea învierii“, este o foarte amuzantă parodie a „Făcliei de Paști“, precedată, așa cum a fost publicată în „schițe ușoare“ in 1807 și în vol. „Novele și povestiri“ în 1908, de o „schiță explicativă“ și o „notă“ la sfârșit. In „schiță explicativă“ I. L. Cara­giale face câteva considerații asu­pra literaturii, ajungând la con­cluzii, aparent logice, de o fină iro­nie. Cu adevărat, socotește autorul, in timp ce toate artele: pictura, sculptura, muzica, arhitectura „pâ­nă și călăria“ cer o strădanie pentru a fi Învățate, numai literatura nu cere nici o strădanie. Oricine știe „cum din litere se fac silabe și din acestea cuvinte, este destul de pre­parat pentru a face literatură“. Pe orice artist l-ai întreba în câtă vreme a învățat arta lui, ar răs­punde că în, zeci și zeci de ani și tot nu o știe bine. Orice tânăr ar fi intrebat, însă, în câtă vreme a învățat arta literaturii, ar răspunde că literatura nu se "învață, talenul este suficient. Acelaș lucru se întâmplă și cu ju­decarea producerilor de literatură. In toate artele, pentru a face cri­tica unei lucrări, e nevoe de o de­prindere îndelungată­, pe lângă gus­tul înăscut, de o pregătire specială ce n­u se poate câștiga decât cu vremea. Pentru literatură, după cum e suficient să știi să scrii ca să fii literat, e suficient să știi­­ să ci­tești ca să fii critic. Cum toate aceste considerații de subtilă ironie sunt făcute pentru a atnge un critic al vremii, incom­petent, care probabil îi criticase producerile cu nepricepere, Caragia­le, după această introducere, iși amplifică atacul, dându-i o mostră de cum s’ar fi putut scrie celebra lui novelă „O făclie de Pfiști“, în așa fel ca să pară o novelă, „scrisa serios“, (după părerea d-lui cri­tici După noi, această autoparodiere a lui T. L. Caragiale, nu este numai un subiect de copios amuzament dată fiind verva stilistică a acestui mare maestru al­ scrisului româ­nesc, dar mai este, dacă încercăm să mergem mai departe de umorul aparent — așa cum trebue privită toată opera, lui Caragiale, de un fond de mare și gravă înțelepciune­­ cât se poate de instructivă. Ducă ce ne-a demonstrat cum se poate scrie bine un subiect Caragia­le, stăpân pe meșteșugul scrisului, vrea să ne arate de data asta cum se poate fcri prost. In locul acelui crâmpei de viată, dramatic, pe care îl cunoaștem, in care oamenii traesc si suferă, des­­prinzând­u-se din rânduri ca niște ființe vii, în care în sf­ârșit viața însăși vorbește și ne lasă nouă rolul de a trage concluzii, cum se întâm­plă în toate lucrările de literatură scrise cu har și meșteșug scriitori­cesc, autorul, de data a­sta, spune el tot pledând pentru eroi, pentru ac­țiune și pentru desnodământ, cum se făcea în fața trecutelor Curți cu furați. Toate astea cu patos si cu beție de cuvinte. In acest vârtej de cuvinte umflate ce arată un autor Încăpățânat să-și convingă cititorii de extraordinarul subiect ce si l-a ales, bineînțeles nici eroii nici su­biectul nu mai pot respira,­­ fiind cum s’ar zice, moarte in greutatea nașterii. Caragiale pune aici una din cele mai spinoase și greu de rezolvat dint­re problemele meșteșugului scri­itoricesc , arta de a putea realiza li­terar un subiect, mai ales acei scriitori care nu sunt pentru simpli povestitori ci vor să demonstreze ceva în opera lor, in așa fel încât intenția­­ autorului să nu se întreva­dă, ci_să reiasă din viață însăși ce freamătă, vie adevărată­, nestinghe­rit de intervenția unui autor pres­chimbat în avocat, al propriei lui cauze. Este desigur, nevoe și de har scrii­toricesc, adică „talent* ■ pentru realiza acest lucru, dar câtă munca a istovitoare, pe care o măr­tuirisesc manuscrisele devenite un furnicar de stersături și corecturi, stă la baza acestor opere de atâta simpli­­tate de viață încât pare că șerpue­­ște molcom, limpede și nestingherit ca râurile mari — o știu numai acei autentici scriitori care au putut să realizeze un asemenea tip de lite­ratură. . Mai sun­t­ încă în public și în cri­tica literară, inși care sunt foarte dispuși să dea din umeri, în fața, a­­celor cărți de măreață simplitate in care, cum spunea un mare ami­­tor al nostru „simți curgerea ori­ginara a existenții“, socotindu-le facile și scrise cu posibilități la în­demâna oricui. Tuturor­­ acestor vnșif­i L. Cara­giale continuă să le dea, prin lu­crarea citată mai sus, o nobilă re­plică — după cum prin toată opera lui, de usturătoare ironie și de fond tragic, acest­ marin apostrol al literelor românești rămâne de eter­nă actualitate- Dor­ta Pete a lui P. TEA­TUL­ ULUI CARAGIALE ’a scris atât de mult despre teatrul lui Caragiale, dar cre­dem că nu e deloc inutil să se reamintească din vreme în vreme, marea pildă a artei lui, care a dovedit că peste moravuri și figuri cari dispar, rămâne to­tuși eternă esența, caracterele și problemele pe care dramatur­gia lui le ridică. Fără îndoială, din toate aceste probleme, cea mai de seamă a fost acela care a cău­­tat să limpezească morala, în co­mediile autorului „Scrisori pier­­dute". Problema aceasta, se știe, a fost ridicată mai ales, după re­prezentarea piesei „D’ale carnava­lului“, cea med neînsemnată co­­medie de intrigă a lui Caragiale, un fel de farsă cu situații nepre­văzute și personagii prea puțin adâncite. S’a afirmat în acea vreme că toate comediile lui Caragiale sunt imorale, deoarece nu pedepsesc răul, la sfârșit. Așa pusă tema, e firesc să recunoaștem că păcatele pe care le înfățișează Caragiale, continuă să existe și după ce cor­­tina a căzut. Recunoaștem că în „Scrisoarea pierdută", Tipătescu și Zoe il vor înșela înainte pe Tra­­hanache. Pristanda își­ va urma incorectitudinile,Agamiță Danda­­nache va folosi „documentul" și la alte alegeri". Lucrurile nu se­ petrec altfel, e drept, în alte co­medii. Dar este oare vinovat Caragiale că a fost mereu obiectiv, și se poa­­te reproșa că n’a fost subiectiv cu vre’unul, din personagii, căutând să-i acopere turpitudinile? Maio­­rescu, a arătat cel dintâi în artico­­lul „Comediile d-lui Caragiale"', că Uimea acestor comedii e păcă­toasă, dar că de aceste vacate nu poate fi vinovată decât societatea care le-a admis. Scriitorul, omul de artă în genere, nu trebue să urmărească în prim rând decât adevărul, pe care bine­înțeles, să-l redea artistic. Dacă opera a îm­plinit această condiție, nu mai pot fi puse altfel ele probleme, împlinind idealul artistic. Cara­giale nu s’a mulțumit să realizeze numai o frescă de moravuri. Dacă ar fi fost așa comediile lui ar fi dispărut așa cum s’a întâmplat cu comediile lui Alecsandri. Creind mereu caractere, piesele lui Cara­giale se alătură de teatrul lui Moliere. Căci după cum în viață vom găsi mereu, femei pedante, avari,, oameni „închipuiți", tot astfel nu vor dispare niciodată din lume femeile ușuratece, lingușito­­rii, servitorii incorecți, oamenii superficiali, soții naivi, nu vor a­­junge niciodată simple documente, comediile lui Caragiale, fiindcă el a sesizat esența veșnică din om și a redat­ o magistral în lucrările lui dramatice. Iar dacă se mai are în vedere și faptul că întot­­deauna Caragiale a zugrăvit socie­­tatea românească, cu specificul ei, nu putem să nu privim în față și cealaltă problemă a teatrului autohton, de care dramaturgii noștri s’au cam îndepărtat în ul­timele decenii, — și pentru care „jargonul de talent" al lui Ilaș.­deu a rămas cea mai plastică pil­dă a realizărilor geniului nostru dramatic. Al. Fraicu „UN CONUEI MAI STĂPÂNIT N’A EXIS­­TAT VREODATĂ, NE CI AUJREĂ SI RARE­ORI UN CREATOR MAI MARE A NUMI, cit cu mai multa PASIUNE OPERA SA PENTRU CA NU CO­RESPUNDEA CELOR MAI NOBILE INTEN­ȚII ARTISTICE N. I­ORGIA Fragment din­tFun apărut la moartea lui articol Ca­­ragiale) B Joi II­ism!® 1942 • N’AU DREPTATE cei ce so­cotesc că așa numiții „umoriști” sunt niște oameni veseli și fără griji, că umorul ascunde sub el o trăire minoră, superficială. Adesea sub forma umorului există o trăire mai gravă, mai tragică, decât în literatura cea mai melodramatică posibil. Umorul este genul de ex­primare al oamenilor foarte mân­­dri și foarte discreți cu durerile lor. Și prăbușirile lăuntrice neștiute ale oamenilor aparent tari, sunt mult mai dramatice decât tot zbu­ciumul mărturisit al acelora ce nu au această discreție cu ei înșiși și această tărie. , LA 30 ANI de la moartea lui, Caragiale nu este încă de­plin înțeles. Cei ce nu-l înțeleg, f­ac par­te din acelaș public su­perficial și pretențios, din care și-a ales eroii­ ș­ iubesc în schimb poeții și toți acei scriitori și gânditori­ ai noștri, care visează o lume ro­­m­­ânească mai bună. Oameni ce, în fața problemelor de cultură, au aparent puncte de vedere cu totul opuse, în fața lui Caragia­le se înțeleg, fiecare din punctul său de vedere, îi recunoaște pu­ternica personalitate literară —și marea lui actualitate. Ceea ce în­seamnă că, în fața un­or anumite adevăruri românești, toți cei ce muncesc în țara asta pentru promovarea­­ culturei noastre, sunt de aceeași părere. Un semn bun, în orice caz, care poate fi un punct de plecare pentru o mai mare înțelegere și solidari­­tate a oamenilor noștri de cultu­ră. Ea mai poartă încă aminti­rea vechilor școli în care s’au încadrat, amintire ce însă, înce­tul cu încetul, trebue să se ștear­gă. NU-I ÎNȚELEGEM De acei care contestă viziunea românească a lui Caragiale. Caragiale este sin­gurul nostru scriitor care a adus pe scenă, cu toate tarele ei, acea mahala românească de unde au pornit toate dramele acestui neam. fi N­. CARAGIALE N’A FOST UN DISTRUCTIV biciu­ind moravurile societății noas­tre. N’a fost un superficial, ac­centuând partea de ridicol a a­­cestei societăți. Sfatul lui Reiner Maria Rücke din „Scrisori pen­tru un tânăr poet” (Dacă vi se pare ceva ridicol, coborâți la fundul lucrurilor, acolo ridicolul nu mai există) — nu se poate a­­plică totdeauna. De dragul unui ideal, de dra­gul unor esențe de bine, de ade­văr și de frumos, tot ceea ce ar compromite acest ideal, trebue scos la suprafață și măturat. Este ceea ce face Caragiale și astfel, opera sa literară are un sens profund etic, profund cons­tructiv și de mare gravitate.

Next