Vremea, ianuarie-iunie 1942 (Anul 15, nr. 633-654)
1942-03-08 / nr. 640
IT BEMEA A apărut în editura Vremea Pământul și țăranii de N- C. ANGELESCU Cronica literara E. LOVINESCU , P. P. Carp critic literar și literar, ed. Socec Gherea, cu toate aderențele lui la „critica științifică“ a veacului trecut; iar prin teoriile asupra „specificului național“, Ibrăileanu este total opus gherismului, depănând unele fire maioresciane, din care a și-a constituit apoi o dogmă, depășind și pe Maiorescu însuș și pe Iorga. Dar, deocamdată, e inoportun a intra în analiza conceptului despre "„specificul național", așa cum s-a desvoltat și cristalizat în ■ ideologia lui Ibrăileanu. Fapt cert este că, în ducerea mai departe a criticii analiste, numai schițată de Maiorescu, denigratul critic ieșan are mult mai multe merite (cel puțin cât privește momentul prim al criticii junimiste) decât toți discipolii direcți și indirecți ai estetismului maiorescian. Descoperind și practicând târziu critica estetică, după ce trecuse prin sociologia gheristă și isteristă, de care nu s-a desbărat niciodată, în anume laturi, Ibrăileanu rămâne cel mai important precursor al criticii post-lovinesciene, care, prin critica de texte, prin istorie literară, prin biografism și studiul valorilor de artă, duce și mai departe spiritul inițiator al maiorescianismului. Un G. Călinescu, un Perpessicius, un Șerban Cioculescu și un Vladimir Streinu, cu mijloace diferite și în sectoare speciale, perpetuiază, în ce privește adâncirea lui Eminescu, Creancă, Caragiale și Maiorescu (pentru c cel din urmă putem adăuga și pe d. n E. Lovinescu) — atât pe schema d- l lui Maiorescu cât și pe analistul, istoricul literar și criticul de Ibrăileanu, ale cărui inițiative textei au menținut treaz interesul pentru primele valori clasice ale scrisului românesc. Dogmatismul l-a îndepărtat pe Ibrăileanu de modernism și l-a făcut inactual în tocmai momentul actualității lui istorice; el trăia în valorile de artă junimiste, în cele ale romanului de analiză, ca o prefernță temperamentală, în poporanism, când poporanismul fusese depășit de simbolism și de curentele posterioare și în obstinația de-a-și lămuri conceptul „specificului național“, o problemă de filozofia culturii. Așadar, în evoluția criticii române, momentul istoric valabil al criticului Ibrăileanu este imediat post-maiorescian, căci, în timp ce discipolii direcți polemizau cu Gherea și „critica științifică“ , strict principial sau încercau numai „ timide analize, ca D. Evolceanu (care a schițat un gest critic nu și o carieră) sau în timp ce d. E. Lovinescu alături de maiorescianism și de gherism, căuta să formuleze impresionismul critic, ca doctrină și ca expresie, Ibrăileanu, între Maiorescu și Gherea, ținând de amândoi instituia critica analitică, aplicată la valorile junimiste. Analiza maioresciană era schematică, iar cea gheristă deformată de teoriile marxisto-tainiste; în analiza estetică, Ibrăileanu caută să adâncească, să asocieze și disocieze impresiile, renunțând și la principiile „criticii științifice“, ca și la „specificul național“, chiar dacă nu renunță și la jlosele sociologice. Adevăratul negator al junimismului (cu excepția lui Eminescu), al lui Maiorescu și al maiorescianismului este N. Iorga, sub forme politicoase și cu rezerve minime, cât timp a trăit prestigiosul critic, violent și categoric, după moartea lui. M. Iorga a fost tipul prin excelență al criticului partizan, care nu aderat integral nici la pașoptism, deloc a junimism, la poporanism, la simbolism și modernism în genere. Cercetând la început cu gherismul ,s-a păstrat, până la sfârșit, acelașpirit partizan ca și criticul Contemporanului, cu deosebirea că, în loc de umanitarism și internaționalism,a cantonat în naționalism, identificat cu sămănătorismul și cu literatura veche, bisericească și istorică. Impresionistă ca expresie, critica lui Iorga afirmă în fond cel mai ntransigent dogmatism. Pe Maiorescu l-a acuzat de cosmopolitism, de academism sec, de cenaclism sectar, ar junimismul literar, ca teoretizat, i-a apărut drept o primejdie naională. Când, în 1940, s'a sărbătorit cenenarul nașterii lui Maiorescu, la care toată critica a participat, cu un imagiu lucid, N. Iorga a fost singurul glas distonant, caricând omul , bagatelizându-i opera, cu violențe verbale și intemperanță de judecată. Dintre criticii generației anterioare nouă, d. E. Lovinescu, junimist din derivație, deși format la criticați Foguet, Weiss, Lemaître și Vance, a închinat două tomuri, în care lui Maiorescu i-a povestit viața și i-a analizat opera. In prefața celui dintâi, ne promitea și „un propiat volum T. Maiorescu și conemporanii săi" în care „își propune să-i fixeze raporturile personale și literare cu cei din jur, preteni sau dușmani“ — adică o frescă istorică a Junimii și totodată a adversarilor și victimelor lui Maiorescu. Dacă Ibrăileanu a dus mai departe critica de analiză, aplicată valorilor literare junimiste, în timp ce d. E. Lovinescu își căuta o metodă și o expresie, în spiritul impresionismului, atitudinea sa față de junimism s'a cristalizat încă din 1915 asupra personalității lui Maiorescu și a limitelor ei, ca și asupra sensului poziției culturale , a marelui îndrumător. In acelaș articol (Critica VI, ed. definitivă)— d. Lovinescu schițează și punctul de plecare al sociologiei sale antijunimiste, desvoltată în Istoria civilizației române moderne (1924), poziție teoretică în care se va întâlni cu Spiritul critic în cultura românească al lui Ibrăileanu. Dar, în timp ce în ordinea estetică, Ibrăileanu va opune un categoric fine de neprimire modernismului, prin teoria „specificului național" d. Lovinescu, pe baza legii imitației și a diferențierii, formulată în cele trei tomuri ale Istoriei civilizației române, va deveni însuș doctrinarul modernismului literar, întoarcerea sa spre junimism este numai o raliere la planul estetic al criticii maioresciane, în critica culturală rămânând un spirit larg liberal; cele două tomuri închinate lui Maiorescu sunt astfel opera unui critic și istoric literar, care prin narațiune, analiză și portretistică își propune să fixeze o personalitate creatoare, în ambianța ei istorică, în structura și în valoarea ei de expresie. Broșura despre P. P. Carp critic literar și literar poate fi socotită ca un fragment al promisei fresce despre amicii și inamicii lui Maiorescu, reproducând patru articole critice ale lui Carp, despre Ioan Vodă cel Cumplit și Răzvan Vodă de Hașdeu, despre Una sută una fabule de Sion și despre o nouă poemă a unui nou poet (Ranetti Roman) — d. Lovinescu se însoțește de un studiu introductiv, larg și lămuritor, în care fix««» categoria inteligenței și modalitatea expresiei criticului ce nu mai și-a schițat o posibilă carieră, părăsită pentru vocația lui politică. Concluzia sa este definitorie și cuprinde tot ce se poate spune despre Carp, în scurta lui activitate de critic: „Din articolele rămase de pe urma lui P. P. Carp putem, așadar, reconstitui global imaginea criticei lui. Dacă politica nu s-ar fi abătut de la activitatea literară, am fi avut într'însul, un doctrinar, dominat de idealul clasic, raportând operele judecate la dosme și canoane, intransigent, autoritar și prin criteriul absolut de la care pornește și prin însăși natura personalității sale unitare, exprimându-se într'un ton cu cioburi de sticlă, sgrunțuros, sentențios, fără nuanțele firilor sceptice sau timide, multilaterale, cu acea lapidaritate de formă, acea brevitas imperatoria a lui Cezar, incisivă, care constituie stilul oratoriei și al personalității lui. E lesne de închipuit ce contribuție originală ar fi adus prezența unei minți atât de ascuțite, de categorice și de autoritate în epoca luptelor pentru urmarea unei direcții noi în literatura și cultura română" (pag. 20-21). Binevenite sunt deasemeni paginile, în care d. E. Lovinescu pune la punct adversitatea lui N. Iorga față de Maiorescu, diminuat în Istoria literaturii românești contemporane și pus în cumpănă cu A. D. Xenopol și Carp, în domeniul criticii și al îndrumării culturale. Pentru a aprecia ca literat pe P. P. Carp, d. Lovinescu se referă la orator, făcând și un instructiv florilegiu, de formule lapidare și incisive, din discursurile lui politice, definitorie, ca și pentru critic, este și caracterizarea oratorului : „capacitatea lui de a fixa sub formă sentențioasă, aforistică unele cugetări abstracte sau aprecieri, unele situații sau caracterizări portretistice,—nota poate cea mai însemnată a întregei personalități a lui Carp pornite temperamental spre expresia lapidară și imperativă, de comandament; — capacitatea lui de a îmbrățișa chestiunile in generalitatea lor, în esența lor abstractă, și de a le reda în scurte expuneri admirabile prin conciziune; capacitatea lui de emoție nu anumite momente memorabile ce-l face apt și pentru improvizația explozivă și patetică, refuzată de pildul«i* artir»ví»*;dx. mai mult orator academic, fără pasiune, spiritul și ironia, recunoscute de toți ca irme proprii, ce le dau discursurilor o vioiciune cu elemente de improvizație și cu zăngănit de spade". (pag. 30—31). Dacă suntem întru totul de acord cu judecățile d-lui E. Lovinescu, asupra criticului și literatului Carp, exprimate amplu și categoric, nu suntem de aceeaș părere cu punctul de vedere formulat în Epilog, unde e vorba de aprecierea omului de stat, în raport cu idealul nostru național. P. P. Carp a fost un doctrinar. Fenomenul cultural și estetic al Junimismului, departe de a-și fi istovit roadele, a devenit azi un vast șantier de lucru, pentru critică și istorie literară. Curentele imediat următoare junimismului i-au opus ideologie literară și politică, a părea, dacă nu să-i sdruncine autoritatea, în tot cazul s-o circumstanțieze istoric. Studiul lui G Ibrăileanu. Spiritul critic în cultura românească, deși construit pe dialectica junimism — patruzeci optism respectiv pe opoziția conservatism liberalism, este totuș o justificări și o explicare cauzală a „spiritulu critic“; dacă, în tendințele lui, cuprinde și un rechizitoriu al ideologiei „reacționare", în ordinea socială, desprinsă din opera lui Eminescu și Caragiale, nu a putut contesta valoarea creatoare, în ordinea artistică a celor doi scriitori. Poziția sociologică a lui Ibrăileanu atinge prea puțin sau deloc viabilitatea fenomenului estetic junimist în sine genialitatea poetică a lui Eminescu nu ieșea cu nimic diminuată, dar constatarea „reacționarismului“ săi politic și nici adâncimea umană ; satirei caragialiene nu era anulată în urna analizei lucide a tendințelor ei conservatoare. Cel mult rolul criticii culturale" a lui Maiorescu era încadrat în evoluția istorică „spiritului critic" moldovean, stabilindu-se unele filiații cu Alecu Russo și ale junimismului literar însuș cu anterioarele curente, pe care le-a combătut, pentru instaurarea „direcției nouă“, în care au intrat și un Alecsandri, un Ion Ghica, ori Odobescu, și în care ar fi putut intra și mai bine și un C. Negruzzi. Critic al culturii ,sociolog și istoric, Ibrăileanu se divulgă, în Spiritul critic, și ca un partizan al liberalismului, în ideologia lui politică și un adversar vădit al conservatismului junimist. Dar, în ordinea literară, între Alecu Russo, doctrinar al „poporanismului", în sens tradiționalist, și între Gherea și Cetere, doctrinar al umanitarismului cel dintâi, și al „țărănismului“ cel de-al doilea — Ibrăileanu își caută o poziție proprie. Teoriile lui asupra „specificului național“ îl apropie, într'un fel de Maiorescu, îndepărtându-l total de gherismul internaționalist, și-l afiliază „țărănismului“, trecând prin Stere și Eminescu, cel care socotea singura „clasă pozitivă“ țărănimea și deci singura specifică din punct de vedere etnic. Nu numai teoretic,Ibrăileanu nu e un anti-junimist, în ordinea estetică, dar nici în practica lui critică nu este un negator al valorilor de artă ale curentului patronat de Maiorescu, cum va fi sămănătoristul Iorga, care a diminuat semnificația criticii maioresciene, sensul uman al comediilor caragialiene și geniala forță creatoare a lui Creangă, pe care-l găsea inferior lui Slavici, pentru imaginare scăderi etice. Dintre criticii imediat post-maioresciani, între care fac parte d. Mihail Dragomirescu și d. E. Lovinescu. G. Ibrăileanu este primul glosator interesant al valorilor estetice junimiste. Opoziția politică din Spiritul critic nu trebue confundată cu adeziunea critică din studiile lui despre Eminescu, Creangă, Caragiale și Maiorescu publicate în Scriitori și curente, Note și impresii, Studii literare și Scriitori români și străini. Mai mult chiar, s-ar putea spune că Ibrăileanu, pe premisele criticii maioresciane, care afirmase importanța lui Creangă, Eminescu și Caragiale, trage fructuoase concluzii din însăși judecăți!«? <*! <4 ° valoare prin anali?«* estetice, prin investigații istorico-literare și prin disociații sociologice. Exceptând pe Caragiale, d. M. Dragomirescu, discipol direct al lui Maiorescu, n*a scris nimai semnificativ decât Ibrăileanu, asupra lui Creangă și Eminescu, rămas la critica de principii, împinsă spre sistem, și la analiza didactică, d. M. Dragomirescu, asemeni tuturor discipolilor direcți ai lui Maiorescu nu a trecut de preliminarii, în studiul celor trei mari valori estetice junimiste. Și chiar un maiorescian prin derivație, fixat în planul exclusiv estetic al criticii, ca d. E. Lovinescu, n’a valorificat nici pe Creangă și nici pe Eminescu, iar pe Caragiale l-a văzut prin prisma sociologiei lui Ibrăileanu, din Spiritul critic, socotindu-i un simplu înregistrator literar de moravuri perimate. In evoluția criticii de analiză, Ibrăileanu apare astăzi mult mai aproape de Maiorescu decât propriii discipoli și mult mai depărtat de Ce este romanul ? întrebarea aceasta a fost pusă adesea și de obiceiu răspunsurile au fost totdeauna deosebite. Treptat, întrebarea s'a transformat in problemă. Albert Thibaudet, de pildă, a scris o întreagă serie de „reflexions sur le roman", adunate intr'un volum în 1938 (Gallimard, N. R. F.) îngrijit de Jean Paulhan. In numeroase și didactice teorii a genurilor literare, din liceu până la universitate, romanul e tratat cu gravitate și științific, pe toate fețele, ca și cum ar fi o formă fixă. Nu sunt puțini aceia care dau o o definiție, în 4—5 rânduri, pentru ca apoi să-l clasifice după conținut: social, erotic, filosofic, politic... Se întâmplă deci cu romanul ceea ce se întâmplă cu poezia. De dragul unei definiții se spun lucrurile cele mai diverse, deși nimeni până acum nu reușit să dea un răspuns cuprinzător și reprezentativ. Ce este romanul? Ce este poezia? Iată întrebări la care un răspuns—în sensul unei definiții—nici nu se poate da. Nici unul nu va fi complect, nici unul nu va fi exact. In sine, nici romanul, nici poezia nu se pot defini și ca atare nici nu se pot da rețete pentru înfăptuirea lor. Ca orice operă de creație, opera literară și în genere opera artistică scapă definiției, care ține de știința pozitivă. O „știință a literaturii" poate ispiti pe cineva, cum a și ispitit dar, până la urmă, te convingi să... nu există. Critica universitară e cea care a păcătuit, și păcătuește, în această privință, cel mai mult, dând învățăceilor ei iluzia sistemelor fixe și a laboratoarelor ,de artă, un logician și un debater parlamentar de strălucită inteligență, de caracter profund și de convingeri intransigente. Interesant ca teoretician, superior lui Maiorescu prin însăș structura lui de doctrinar ,Maiorescu a fost și ca orator un critic al formelor constituționale) — Carp nu a fost totuș un om de stat care să-și fi tradus în faptă ideile. Dacă împrejurările i-au fost potrivnice, fiindcă a guvernat puțin și la răstimpuri, în privința politicii „instinctului național“ susținută de O. Goga, N. Filipescu, Delavrancea, Take Ionescu, Iorga și alții și realizată de Ionel Brătianu—Carp încetează de a mai fi om de stat, rămânând un fantast logician, încăpățânat în mulele lui doctrinare, victimă forsuperbului său orgoliu intelectual a închis în reveria lui interioară, dar depășit de evenimente și fără clarviziune istorică. Imprecațiile lui în contra „instinctului național“ pot cel mult lumina structura, iar în butada lui, după ce a fost contrazis de împlinirea istorică a românismului, formulată în ironia mară că „România are atâta noroc, încât nu-i trebue oameni de stat“ — este ieșirea, dintr'o situație penibilă, a unui om inteligent și a unui temperament tare. Dar nu și a unui veritabil om de stat Primejdia rusească au văzut-o deopotrivă și Kogălniceanu și Eminescu și Hașdeu și nu a negat-o nici un clar văzător al istoriei noastre, lipsa de suplețe politică, într'o excepțional de rară conjunctură istorică, pentru neamul nostru, nu rămâne mai puțin o deficiență, fiindcă istoria unui neam se face, se adaptează la destinul variabil, cu care ea coincide, într‘un moment. Omul de stat Carp n‘a intuit destinul nostru istoric, prin atitudinea lui curajoasă dar eronată, cum nu l-a intuit nici Maiorescu, nici Slavici, nici Stere și atâția alții. A recurge la experiența istorică adică la purul empirism, cum face d. E. Lovinescu, în Epilog, ca să justifice doctrina lui Carp și să-i scuze lipsa neunui»ic k”“““. *tr‘un moment mare al istoriei noastre, pe motivul că acei junimiști care au văzut primejdia rusească ar fi fost niște vizionari, presimțind pericolul de astăzi — înseamnă a confunda pe doctrinarul de birou cu omul politic activ, care traduce în fapt, cu suplețe și rapiditate, o intuiție. Și Heliade- Rădulescu a fost un dușman al Rusiei și a luptat, cu toate mjloacele, în contra protectoratului țarist; înseamnă oare că a fost și un om de stat ? Imperialismul slav nu e o invenție a bolșevismului; este numai o potențare maximă a lui, și niciodată cărturarii și gânditorii noștri politici n’au omis să insiste asupra acestei amenințări , dar omul de stat nu e un contemplativ, care trebue să moară pe o idee fixă, tărând însăș nația cu el, ci trebue, alternativ, să se adapteze la momentul istoric, condiționat de atâția factori ai politicii internaționale. Meritul lui Carp de-a fi văzut și el, ca și alții, primejdia slavă, nu se diminuează, dar el nu constitue însuș atributul omului de stat, demis, la chemarea destinului, din funcția lui activă. Când d. E. Lovinescu își închee Epilogul, cu aceste rânduri de mea culpa : „Acestea aveam de spus ca încheiere, pentru eliberarea conștiinței mele de publicist, care am criticat atitudinea bătrânilor mei dascăli în preajma războiului trecut“ — este desigur înduioșător, dar nu concludent. Atitudinea sa, din Critice, din „revizuirile morale” aplicate scriitorilor și comportării lor față de acest război, ca și junimismului politic, față de acelaș fenomen și întreaga sa acțiune de publicist adunată în Pagini de război și în cumpăna vremii să fie astfel infirmată, fiindcă destinul nostru istoric este altul astăzi ? O judecată istorică nu e un act de impresionism etic și o spaimă prezentă, justificată desigur, nu poate fi și un criteriu, în fixarea unor personalități politice, în cadrul și vremea lor firească. Atitudinea emotivă este de natură literară și mărturia d-lui E. Lovinescu este și ea prețioasă prin afect, dar nu poate schimba nimic din determinismul istoric al epocilor și din structura oamenilor politici, care nu au avut intuiția epocii respective, în care au trăitau gândit și au activat. Pompiliu Constantinescu Cartea franceza Kiéber Haedens: „Paradoxé sur le roman“. , Dar să vorbim despre volumul lui Kiéber Haedens. Autorul acesta a publicat până acum trei romane („L'Ecole des parentes“, „Magnolia — Jules“, „ serpente“) și un esseu Une jeune („Gérard de Nerval“). Insă, in indicele de nume ale istoriilor literare contemporane nu-l găsim. Totuși Klébert Haedens (nume francez?) e scliipitor de inteligență, cu un stil viu, in aparentă polemic și paradoxal, în fond foarte substanțial și cu observații de mult bun-simț literar. Unele din acestea au mai fost, desigur, făcute și de alții. Volumul său are însă calitatea de a le trata în ansamblu și cât mai serios sânt. In unul din primele capitole, autorul nostru se ridică împotriva prejudecații comune după care când un scriitor își tipărește sub titlul operei cuvântul „roman", el are ca primă datorie pe aceea de a distra pe lector. Dacă opera invită pe lector să gândească sau să viseze, atunci autorul e filosof, poet, dar nu romancier. Pentru acest public, Pierre Benoit, de pildă, e romancier, Marcel Proust nu. In felul acesta, romanul sa degradat în spiritul public și lectorul comun preferă povestirile istorice și biografiile romanțate, având, în afară de satisfacția că se distrează, și pe aceea că se instruește. Anecdota e considerată deci chiar ca esența romanului totuși sunt romane contemporani, și printre cele mai remarcabile, în care anecdota e menținută la rolul ei de pretext. Și Haedens dă ca exemplu, între altele, „Suzanne et le Pacifique" a lui Francois Mauriac, sau „Les vagues“ de Virginia Woalf. Prin urmare, povestirea deține în roman un loc uzurpat, după credința că romancierul are ca primă datorie pe aceea de a inventa o serie de fapte așa fel încât ele să prezinte un interes crescând pentru curiozitate, dela întâia până la ultima pagină. Ajuns la ultima pagină, lectorul nu trebue să mai aibă nici o îndoială asupra problemei care i s'a pus: „Doamna Dupont își va înșela ea soțul? Dacă nenorocirea asta se întâmplă, trebue spus pentru ce, cum ți ce rezultă din ea. Odată afacerea terminata, cauza e înțeleasă și romanul e terminat. In principiu, scriitorul capabil să aplice aceste metode e demn să facă, dacă nu un bun, cel puțin un adevărat roman". (pag. 23). Dar, cum observă Haedens, în cele mai multe din operele mari, povestirea nare nici o importanță în ea însăși. Proust are în opera lui nenumărate digresiuni, in aparență fanteziste și nejustificabie și totuși e unul din cei mai mari romancieri. Există, deci, nu unul, ci o mie de moduri de a fi romancier și cele mai multe din aceste moduri sunt încă ignorate. Când apare însă un scriitor care răstoarnă „regula", adică tehnica tradițională, el e sau disprețuit, sau neînțeles sau considerat stângaciu. Așa se întâmplă și cu poezia, al cărei potențial de a fi este tot atât de bogat și de neprevăzut ca și al romanului. De aceea nu pot fi definite. G. IVAȘCU Dimineață O trâmbiță a spart perdelele tăcerii, Cocoșii cântă să alunge negura nopții. E glasul cald al învierii Pământului rece, al florilor Și-al pădurii ce râde la ivirea zorilor. O rază sfioasă răzbate Din a cerescului Soare cetate Și bate’n porțile negurei, Iar negura-și desface țâțânile Și lasă’n jos mâinie. Raza smălțată cu aur Se strecoară. Ușoară, înțepând întunerecul. Pământul își scutură povara-i de noapte. Se sting în boschete tainice șoapte. — Viața reînvie Și iarba plânge de bucurie Lacrimi de rouă, rotunde și mari, Pe-al Soarelui altar.^ VICTOR KERABACK Duminică 8 Martie 1942 In curând va apare Mitul Reintegrării de MIRCEA ELIADE