Vremea, ianuarie-iunie 1942 (Anul 15, nr. 633-654)

1942-03-08 / nr. 640

IT BE­ME­A A apărut în editura Vremea Pământul­­ și țăranii de N- C. ANGELESCU Cronica literara E. LOVINESCU , P. P. Carp critic literar și literar, ed. Socec Gherea, cu toate aderențele lui la „critica științifică“ a veacului tre­cut; iar prin teoriile asupra „specifi­cului național“, Ibrăileanu este to­tal opus gherismului, depănând­­ unele fire maioresciane, din care­ a și-a constituit apoi o dogmă, depă­­­­șind și pe Maiorescu însuș și pe Iorga. Dar, deocamdată, e inopor­­­­tun a intra în analiza conceptului despre "„specificul național", așa cum s-a desvoltat și cristalizat în ■ ideologia lui Ibrăileanu. Fapt cert­­ este că, în ducerea mai departe a­­ criticii analiste, numai schițată de­­ Maiorescu, denigratul critic ieșan­­ are mult mai multe merite (cel pu­țin cât privește momentul prim al­­ criticii junimiste) decât toți discipo­­­­lii direcți și indirecți ai estetismului­­ maiorescian. Descoperind și prac­­­­ticând târziu critica estetică, după ce­­ trecuse prin sociologia gheristă și i­steristă, de care nu s-a desbărat­­ niciodată, în anume laturi, Ibrăi­­­­leanu rămâne cel mai important­­ precursor al criticii post-lovinescie­­­­ne, care, prin critica de texte, prin­­ istorie literară, prin biografism și­­ studiul valorilor de artă, duce și­­ mai departe spiritul inițiator al­­ maiorescianismului. Un G. Căli­­­­nescu, un Perpessicius, un Șerban­­ Cioculescu și un Vladimir Streinu,­­ cu mijloace diferite și în sectoare­­ speciale, perpetuiază, în ce prive­­­­ște adâncirea lui Eminescu, Crean­­c­­ă, Caragiale și Maiorescu (pentru c cel din urmă putem adăuga și pe d. n­ E. Lovinescu) — atât pe schema d- l lui Maiorescu cât și pe analistul, is­­­­toricul literar și criticul de Ibrăileanu, ale cărui inițiative texte­i au­­ menținut treaz interesul pentru­­ primele valori clasice ale scrisului românesc.­­ Dogmatismul l-a îndepărtat pe­­ Ibrăileanu de modernism și l-a fă­­c­­ut inactual în tocmai momentul ac­­­­tualității lui istorice; el trăia în va­­­­lorile de artă junimiste, în cele ale­­ romanului de analiză, ca o prefe­­­­r­nță temperamentală, în popora­nism, când poporanismul fusese­­ depășit de simbolism și de curen­­­­tele posterioare și în obstinația­­ de-a-și lămuri conceptul „specificu­­­­lui național“, o problemă de filo­­­­zofia culturii. Așa­dar, în evoluția­­ criticii române, momentul istoric­­ valabil al criticului Ibrăileanu este­­ imediat post-maiorescian, căci, în­­ timp ce discipolii direcți polemizau­­ cu Gherea și „critica științifică“ , strict principial sau încercau numai „ timide analize, ca D. Evolceanu­­ (care­ a schițat un gest critic nu și o­­ carieră) sau în timp ce d. E. Lovi­nescu alături de maiorescianism și de gherism, căuta să formuleze im­presionismul critic, ca doctrină și ca expresie, Ibrăileanu, între Maio­rescu și Gherea, ținând de amândoi instituia critica analitică, aplicată la valorile junimiste. Analiza maiores­­ciană era schematică, iar cea ghe­ristă deformată de teoriile marxis­­to-tainiste; în analiza estetică, Ibrăileanu caută să adâncească, să asocieze și disocieze impresiile, re­nunțând și la principiile „criticii științifice“, ca și la „specificul na­țional“, chiar dacă nu renunță și la jlosele sociologice. Adevăratul negator al junimis­mului (cu excepția lui Eminescu), al lui Maiorescu și al maiorescia­­nismului este N. Iorga, sub forme politicoase și cu rezerve minime, cât timp a trăit prestigiosul critic, vio­lent și categoric, după moartea lui. M. Iorga a fost tipul prin excelență al criticului partizan, care nu ade­rat integral nici la pașoptism, deloc a junimism, la poporanism, la sim­bolism și modernism în genere. Ce­­rcetând la început cu gherismul ,s-a păstrat, până la sfârșit, acelaș­pirit partizan ca și criticul Contem­poranului, cu deosebirea că, în loc de umanitarism și internaționalism,­­­a cantonat în naționalism, identi­­ficat cu sămănătorismul și cu lite­­ratura veche, bisericească și istori­­că. Impresionistă ca expresie, criti­­ca lui Iorga afirmă în fond cel mai ntransigent dogmatism. Pe Maiore­­scu l-a acuzat de cosmopolitism, de academism sec, de cenaclism sectar, ar junimismul literar, ca teoretiza­­t, i-a apărut drept o primejdie na­­ională. Când, în 1940, s'a sărbătorit cen­­enarul nașterii lui Maiorescu, la care toată critica a participat, cu un imagiu lucid, N. Iorga a fost sin­gurul glas distonant, caricând omul , bagatelizându-i opera, cu violențe verbale și intemperanță de jude­cată. Dintre criticii generației anterioa­re nouă, d. E. Lovinescu, junimist d­in derivație, deși format la critica­ți Foguet, Weiss, Lemaître și Vance, a închinat două tomuri, în care lui Maiorescu i-a povestit viața și i-a analizat opera. In pre­­fața celui dintâi, ne promitea și „un propiat volum T. Maiorescu și con­­emporanii săi" în care „își propu­­ne să-i fixeze raporturile personale și literare cu cei din jur, preteni sau dușmani“ — adică o frescă istorică a Junimii și totodată a adversarilor și victimelor lui Maiorescu. Dacă Ibrăileanu a dus mai de­­­parte critica de analiză, aplicată­­ valorilor literare junimiste, în timp­­ ce d. E. Lovinescu își căuta o me­­­­todă și o expresie, în spiritul im­­­­presionismului, atitudinea sa față­­ de junimism s'a cristalizat încă din­­ 1915 asupra personalității lui Maiorescu și a limitelor ei, ca și a­­supra sensului poziției culturale , a marelui îndrumător. In acelaș ar­­­­ticol (Critica VI, ed. definitivă)— d. Lovinescu schițează și punctul de plecare al sociologiei sale anti­junimiste, desvoltată în Istoria ci­­­­vilizației române moderne (1924), poziție teoretică în care se va în­tâlni cu Spiritul critic în cultura românească al lui Ibrăileanu. Dar, în timp ce în ordinea estetică, Ibrăileanu va opune un categoric fine de neprimire modernismului, prin teoria „specificului național" d. Lovinescu, pe baza legii imita­ției și a diferențierii, formulată în cele trei tomuri ale Istoriei civili­zației române, va deveni însuș doc­trinarul modernismului literar, întoarcerea sa spre junimism este numai o raliere la planul es­tetic al criticii maioresciane, în cri­tica culturală rămânând un spirit larg liberal; cele două tomuri în­chinate lui Maiorescu sunt astfel opera unui critic și istoric literar, care prin narațiune, analiză și por­tretistică își propune să fixeze o personalitate creatoare, în ambian­ța ei istorică, în structura și în va­loarea ei de expresie. Broșura despre P. P. Carp critic literar și literar poate fi socotită ca un fragment al promisei fresce de­spre amicii și inamicii lui Maio­rescu, reproducând patru articole critice ale lui Carp, despre Ioan Vodă cel Cumplit și Răzvan Vodă de Hașdeu, despre Una sută una fabule de Sion și despre o nouă poemă a unui nou poet (Ra­­netti Roman) — d. Lovinescu se însoțește de un studiu introductiv, larg și lămuritor, în care fix««» categoria inteligenței și modali­ta­tea expresiei criticului ce nu mai și-a schițat o posibilă carieră, pă­răsită pentru vocația lui politică. Concluzia sa este definitorie și cu­prinde tot ce se poate spune des­pre Carp, în scurta lui activitate de critic: „Din articolele rămase de pe urma lui P. P. Carp putem, așa­dar, reconstitui global imagi­nea criticei lui. Dacă politica nu s-ar fi abătut de la activitatea lite­rară, am fi avut într'însul, un doctrinar, dominat de idealul cla­sic, raportând operele judecate la dosme și canoane, intransigent, autoritar și prin criteriul absolut de la care pornește și prin însăși natura personalității sale unitare, exprimându-se într'un ton cu cio­buri de sticlă, sgrunțuros, senten­țios, fără nuanțele firilor sceptice sau timide, multilaterale, cu acea lapidaritate de formă, acea brevi­­tas imperatoria a lui Cezar, in­cisivă, care constituie stilul ora­toriei și al personalității lui. E les­ne de închipuit ce contribuție ori­ginală ar fi adus prezența unei minți atât de ascuțite, de catego­rice și de autoritate în epoca lup­telor pentru urmarea unei di­recții noi în literatura și cultura română" (pag. 20-21). Binevenite sunt deasemeni pagi­nile, în care d. E. Lovinescu pune la punct adversitatea lui N. Iorga față de Maiorescu, diminuat în Istoria literaturii românești con­temporane și pus în cumpănă cu A. D. Xenopol și Carp, în dome­niul criticii și al îndrumării cul­turale. Pentru a aprecia ca literat pe P. P. Carp, d. Lovinescu se referă la orator, făcând și un instructiv florilegiu, de formule lapidare și incisive, din discursurile lui poli­tice, definitorie, ca și pentru critic, este și caracterizarea oratorului : „capacitatea lui de a fixa sub for­mă sentențioasă, aforistică unele cugetări abstracte sau aprecieri, u­­nele situații sau caracterizări por­tretistice,—nota poate cea mai în­semnată a întregei personalități a lui Carp pornite temperamental spre expresia lapidară și imperati­vă, de comandament; — capacita­tea lui de a îmbrățișa chestiunile in generalitatea lor, în esența lor ab­stractă, și de a le reda în scurte expuneri admirabile prin conciziu­ne; capacitatea lui de emoție nu a­­n­um­ite momente memorabile ce-l face apt și pentru improvizația ex­plozivă și patetică, refuzată de pil­du­l«i* artir»ví»*;d­x. mai mult orator academic, fără pasiune, spiritul și ironia, recunoscute de toți ca ir­­me proprii, ce le dau discursurilor o vioiciune cu elemente de impro­vizație și cu zăngănit de spade". (pag. 30—31). Dacă suntem întru totul de a­­cord cu judecățile d-lui E. Lovine­scu, asupra criticului și literatului Carp, exprimate amplu și catego­ric, nu suntem de aceeaș părere cu punctul de vedere formulat în E­­pilog, unde e vorba de aprecierea omului de stat, în raport cu idea­lul nostru național. P. P. Carp a fost un doctrinar. Fenomenul cultural și estetic al Junimismului, departe de a-și fi is­tovit roadele, a devenit azi un vast șantier de lucru, pentru critică și istorie literară. Curentele imediat următoare junimismului i-au opu­s ideologie literară și politică, a părea, dacă nu să-i sdruncine au­toritatea, în tot cazul s-o circum­stanțieze istoric. Studiul lui G Ibrăileanu. Spiritul critic în cultura românească, deși construit pe dia­lectica junimism — patruzeci optism respectiv pe opoziția conservatism liberalism, este totuș o justificări și o explicare cauzală a „spiritulu critic“; dacă, în tendințele lui, cu­prinde și un rechizitoriu al ideolo­giei „reacționare", în ordinea so­cială, desprinsă din opera lui Emi­nescu și Caragiale, nu a putut con­testa valoarea creatoare, în ordinea artistică a celor doi scriitori. Poziția sociologică a lui Ibrăileanu atinge­ prea puțin sau deloc viabilitatea fe­nomenului estetic junimist în sine genialitatea poetică a lui Eminescu nu ieșea cu nimic diminuată, dar constatarea „reacționarismului“ săi politic și nici adâncimea umană ; satirei caragialiene nu era anulată în urna analizei lucide a tendințe­lor ei conservatoare. Cel mult rolu­l criticii culturale" a lui Maiorescu era încadrat în evoluția istorică „spiritului critic" moldovean, stabi­­­lindu-se unele filiații cu Alecu Rus­so și ale junimismului literar în­suș cu anterioarele curente, pe care le-a combătut, pentru instaurarea „direcției nouă“, în care au intrat și un Alecsandri, un Ion Ghica, ori Odobescu, și în care­ ar fi putut in­tra și mai bine și un C. Negruzzi. Critic al culturii ,sociolog și isto­ric, Ibrăileanu se divulgă, în Spiri­tul critic, și ca un partizan al libe­ralismului, în ideologia lui politică și un adversar vădit al conservatis­mului junimist. Dar, în ordinea li­terară, între Alecu Russo, doctri­nar al „poporanismului", în sens tradiționalist, și între Gherea și C­etere, doctrinar al umanitarismului cel dintâi, și al „țărănismului“ cel de-al doilea — Ibrăileanu își caută o poziție proprie. Teoriile lui asu­pra „specificului național“ îl apro­pie, într'un fel de Maiorescu, în­­depărtându-l total de gherismul in­ternaționalist, și-l afiliază „țărănis­mului“, trecând prin Stere și Emi­­nescu, cel care socotea singura „cla­să pozitivă“ țărănimea și deci sin­gura specifică din punct de vedere etnic. Nu numai teoretic,Ibrăileanu nu e un anti-junimist, în ordinea estetică, dar nici în practica lui cri­tică nu este un negator al valorilor de artă ale curentului patronat de Maiorescu, cum va fi sămănătoris­tul Iorga, care a diminuat semnifi­cația criticii maioresciene, sensul u­­man al comediilor caragialiene și geniala forță creatoare a lui Crean­gă, pe care-l găsea inferior lui Sla­­vici, pentru imaginare scăderi etice. Dintre criticii imediat post-maio­­resciani, între care fac parte d. Mi­hail Dragomirescu și d. E. Lovine­­scu. G. Ibrăileanu este primul glo­sator interesant al valorilor estetice junimiste. Opoziția politică din Spiritul critic nu trebue confunda­­­­tă cu adeziunea critică din studiile lui despre Eminescu, Creangă, Ca­ragiale și Maiorescu publicate în Scriitori și curente, Note și impre­sii, Studii literare și Scriitori ro­mâni și străini. Mai mult chiar, s-ar putea spune că Ibrăileanu, pe pre­misele criticii maioresciane, care afirmase importanța lui Creangă, Eminescu și Caragiale, trage fruc­tuoase concluzii din însăși judecă­ți!«? <*! <4 ° valoare prin anali?«* este­tice, prin investigații istorico-lite­­rare și prin disociații sociologice. Exceptând pe Caragiale, d. M. Dra­gomirescu, discipol direct al lui Maiorescu, n*a scris nimai semnifi­cativ decât Ibrăileanu, asupra lui Creangă și Eminescu, rămas la cri­tica de principii, împinsă spre sis­tem, și la analiza didactică, d. M. Dragomirescu, asemeni tuturor dis­cipolilor direcți ai lui Maiorescu nu a trecut de preliminarii, în studiul celor trei mari valori estetice juni­miste. Și chiar un maiorescian prin de­­rivație, fixat în planul exclusiv este­tic al criticii, ca d. E. Lovinescu, n’a valorificat nici pe Creangă și nici pe Eminescu, iar pe Caragiale l-a văzut prin prisma sociologiei lui Ibrăileanu, din Spiritul critic, so­­cotindu-i un simplu înregistrator literar de moravuri perimate. In evoluția criticii de analiză, Ibrăileanu apare astăzi mult mai a­p­roape de Maiorescu decât proprii­­i discipoli și mult mai depărtat de Ce este romanul ? întrebarea aceasta a fost pusă a­­desea și de obiceiu răspunsurile au fost totdeauna deosebite. Treptat, întrebarea s'a transformat in pro­blemă. Albert Thibaudet, de pildă, a scris o întreagă serie de „refle­xions sur le roman", adunate in­­tr'un volum în 1938 (Gallimard, N. R. F.) îngrijit de Jean Paulhan. In numeroase și didactice teorii a genurilor literare, din liceu până la universitate, romanul e tratat cu gravitate și științific, pe toate fe­țele, ca și cum ar fi o formă fixă. Nu sunt puțini aceia care dau o o definiție, în 4—5 rânduri, pentru ca apoi să-l clasifice după conți­nut: social, erotic, filosofic, poli­tic... Se întâmplă deci cu romanul ceea ce se întâmplă cu poezia. De dragul unei definiții se spun lu­crurile cele mai diverse, deși ni­meni până acum nu reușit să dea un răspuns cuprinzător și repre­zentativ. Ce este romanul? Ce este poe­zia? Iată întrebări la care un răs­puns—în sensul unei definiții—nici nu se poate da. Nici unul nu va fi complect, nici unul nu va fi exact. In sine, nici romanul, nici poezia nu se pot defini și ca ata­re nici nu se pot da rețete pentru înfăptuirea lor. Ca orice operă de creație, opera literară și în genere opera artistică scapă definiției, care ține de știința pozitivă. O „știință a literaturii" poate ispiti pe cineva, cum a și ispitit dar, până la urmă, te convingi să... nu există. Critica universitară e cea care a păcătuit, și păcătuește, în a­­ceastă privință, cel mai mult, dând învățăceilor ei iluzia sistemelor fixe și a laboratoarelor ,de artă, un logician și un debater parla­mentar de strălucită inteligență, de caracter profund și de convingeri intransigente. Interesant ca teore­tician, superior lui Maiorescu prin însăș structura lui de doctri­nar ,Maiorescu a fost și ca orator un critic al formelor constituțio­nale) — Carp nu a fost totuș un om de stat care să-și fi tradus în fap­tă ideile. Dacă împrejurările i-au fost potrivnice, fiindcă a guvernat puțin și la răstimpuri, în privința politicii „instinctului național“ susținută de O. Goga, N. Filipes­­cu, Delavrancea, Take Ionescu,­­ Iorga și alții și realizată de Ionel Brătianu—Carp încetează de a mai fi om de stat, rămânând un fan­tast logician, încăpățânat în mulele lui doctrinare, victimă for­superbului său orgoliu intelectual a închis în reveria lui interioară, dar depășit de evenimente și fără clar­viziune istorică. Imprecațiile lui în contra „instinctului național“ pot cel mult lumina structura, iar în butada lui, după ce a fost contra­zis de împlinirea istorică a româ­nismului, formulată în ironia mară că „România are atâta no­­­­roc, încât nu-i trebue oameni de stat“ — este ieșirea, dintr'o situa­ție penibilă, a unui om inteligent și a unui temperament tare. Dar nu și a unui veritabil om de stat Primejdia rusească au văzut-o deopotrivă și Kogălniceanu și E­­minescu și Hașdeu și nu a negat-o nici un clar văzător al istoriei noa­stre, lipsa de suplețe politică, în­tr'o excepțional de rară conjunc­tură istorică, pentru neamul nos­tru, nu rămâne mai puțin o defi­ciență, fiindcă istoria unui neam se face, se adaptează la destinul variabil, cu care ea coincide, în­­tr‘un moment. Omul de stat Carp n‘a intuit destinul nostru istoric, prin atitudinea lui curajoasă dar eronată, cum nu l-a intuit nici Maiorescu, nici Slavici, nici Stere și atâția alții. A recurge la experiența istorică adică la purul empirism, cum face d. E. Lovinescu, în Epilog, ca să justifice doctrina lui Carp și să-i scuze lipsa ne­un­ui»ic k”““­“. *­­tr‘un moment mare al istoriei noa­stre, pe motivul că acei junimiști care au văzut primejdia rusească ar fi fost niște vizionari, presim­țind pericolul de astăzi — înseam­nă a confunda pe doctrinarul de birou cu omul politic activ, care traduce în fapt, cu suplețe și ra­piditate, o intuiție. Și Heliade- Rădulescu a fost un dușman al Rusiei și a luptat, cu toate m­jloa­­cele, în contra protectoratului ța­rist; înseamnă oare că a fost și un om de stat ? Imperialismul slav nu e o invenție a bolșevismului; este numai o potențare maximă a lui, și niciodată cărturarii și gândito­rii noștri politici n’au omis să in­siste asupra acestei amenințări , dar omul de stat nu e un contem­plativ, care trebue să moară pe o idee fixă, tărând însăș nația cu el, ci trebue, alternativ, să se adap­teze la momentul istoric, condițio­nat de atâția factori ai politicii in­ternaționale. Meritul lui Carp de-a fi văzut și el, ca și alții, primejdia slavă, nu se diminuează, dar el nu constitue însuș atributul omului de stat, demis, la chemarea destinului, din funcția lui activă. Când d. E. Lovinescu își închee Epilogul, cu aceste rânduri de mea culpa : „Acestea aveam de spus ca încheiere, pentru elibera­rea conștiinței mele de publicist, care am criticat atitudinea bătrâ­nilor mei dascăli în preajma răz­boiului trecut“ — este desigur înduioșător, dar nu concludent. A­titudinea sa, din Critice, din­­ „re­vizuirile morale” aplicate scriitori­lor și comportării lor față de acest război, ca și junimismului politic, față de acelaș fenomen și întreaga sa acțiune de publicist adunată în Pagini de război și în cumpăna vremii să fie astfel infirmată, fiindcă destinul nostru istoric este altul astăzi ? O judecată istorică nu e un act de impresionism etic și o spaimă prezentă, justificată desigur, nu poate fi și un criteriu, în fixarea unor personalități poli­tice, în cadrul și vremea lor fireas­că. Atitudinea emotivă este de na­tură literară și mărturia d-lui E. Lovinescu este și ea prețioasă prin afect, dar nu poate schimba nimic din determinismul istoric al epoci­lor și din structura oamenilor politici, care nu au avut intuiția e­­pocii respective, în care­ au trăit­­au gândit și­ au activat. Pompiliu Constantinescu Cartea franceza Kiéber Haedens: „Paradoxé sur le roman“. , Dar să vorbim despre volumul­­ lui Kiéber Haedens. Autorul a­­­­cesta a publicat până acum trei ro­mane („L'Ecole des parentes“, „Magnolia — Jules“, „ serpente“) și un esseu Une jeune („Gérard de Nerval“). Insă, in indicele de nume ale istoriilor literare contem­­­­porane nu-l găsim. Totuși Kléber­t Haedens (nume francez?) e scli­­i­pitor de inteligență, cu un stil viu,­­ in aparentă polemic și paradoxal, în fond foarte substanțial și cu­­ observații de mult bu­n-simț lite­­­­rar. Unele din acestea au mai fost,­­ desigur, făcute și de alții. Volu­­­­mul său are însă calitatea de a le trata în ansamblu și cât mai seri­­o­s sânt. In unul din primele capitole, au­­­­torul nostru se ridică împotriva prejudecații comune după care când un scriitor își tipărește sub titlul operei cuvântul „roman", el are ca primă datorie pe aceea de a distra pe lector. Dacă opera in­vită pe lector să gândească sau să viseze, atunci autorul e filosof, poet, dar nu romancier. Pentru a­­cest public, Pierre Benoit, de pil­dă, e romancier, Marcel Proust nu. In felul acesta, romanul sa degradat în spiritul public și lec­torul comun preferă povestirile is­torice și biografiile romanțate, a­­vând, în afară de satisfacția că se distrează, și pe aceea că se instru­­ește. Anecdota e considerată deci chiar ca esența romanului totuși sunt romane con­tem­porani, și printre cele mai remarcabile, în care anecdota e menținută la rolul ei de pretext. Și Haedens dă ca exemplu, între altele, „Suzanne et le Pacifique" a lui Francois Mauriac, sau „Les vagues“ de Virginia Woalf. Prin urmare, povestirea deține în ro­man un loc uzurpat, după credin­ța că romancierul are ca primă da­torie pe aceea de a inventa o serie de fapte așa fel încât ele să pre­zinte un interes crescând pentru curiozitate, dela întâia până la ulti­ma pagină. Aj­uns la ultima pagi­nă, lectorul nu trebue să mai ai­bă nici o îndoială asupra proble­mei care i s'a pus: „Doamna Du­pont își va înșela ea soțul? Dacă nenorocirea asta se întâmplă, tre­bue spus pentru ce, cum ți ce re­zultă din ea. Odată afacerea ter­minata, cauza e înțeleasă și roma­nul e terminat. In principiu, scrii­torul capabil să aplice aceste me­tode e demn să facă, dacă nu un bun, cel puțin un adevărat ro­man". (pag. 23). Dar, cum observă Haedens, în cele mai multe din operele mari, povestirea nare nici o importanță în ea însăși. Proust are în opera lui nenumărate digresiuni, in apa­rență fanteziste și nejustificabie și totuși e unul din cei mai mari romancieri. Există, deci, nu unul, ci o mie de moduri de a fi roman­cier și cele mai multe din aceste moduri sunt încă ignorate. Când apare însă un scriitor care răstoar­nă „regula", adică tehnica tradi­țională, el e sau disprețuit, sau neînțeles sau considerat stângaciu. Așa se întâmplă și cu poezia, al cărei potențial de a fi este tot atât de bogat și de neprevăzut ca și al romanului. De aceea nu pot fi de­finite. G. IVAȘCU D­i­m­­ineaț­ă O trâmbiță a spart perdelele tăcerii, Cocoșii cântă să alunge negura nopții. E glasul cald al învierii Pământului rece, al florilor Și-al pădurii ce râde la ivirea zorilor. O rază sfioasă răzbate Din a cerescului Soare cetate Și bate’n porțile negurei, Iar negura-și desface țâțânile Și lasă’n jos mâinie. Raza smălțată cu aur Se strecoară. Ușoară, înțepând întunerecul. Pământul își scutură povara-i de noapte­. Se sting în boschete tainice șoapte. — Viața reînvie Și iarba plânge de bucurie Lacrimi de rouă, rotunde și mari, Pe-al Soarelui altar.^ VICTOR KERABACK Duminică 8 Martie 1942 In curând va apare Mitul Reintegrării de MIRCEA ELIADE

Next