Vremea, iulie-decembrie 1943 (Anul 16, nr. 705-728)
1943-08-15 / nr. 711
I REM ZK It. ..-5 ..*■ r ■ ' Cum vor!»fin și cum scriem ORTOGRAFIE ȘI ORTOEPIE VIe intre chestiile nediscutate în cronicile precedente au rămas câteva mai spuri de amănunt, deci fără importanță deosebită. Totuși merită și ele atenție, întrucât dau naștere la nedumeriri sau chiar la greșeli. Avem astfel prefixul In, atât de des în limba noastră, mai ales la verbe. In legătură cu el se pot discuta diverse lucruri, care nu stau toate în legătură cu el se pot discuta diverse lucruri, care nu stau toate în legătură directă cu pronunțarea și, deci, cu scrierea. Un număr mare de cuvinte, de obicei, verbe, prezintă forme duble : cu în- și fără în-. Unele au sens diferit, după cum primesc ori nu prefixul : drăgosti—îndrăgosti, cerca —încerca, potrivi—împotrivi, tocmi—întocmi ș. a. Depre acestea nu putem spune că sunt variante ale aceluiași cuvânt, ci cuvinte diferite (și ca aspect și ca înțeles), formate de la aceeași temă, sună, după regiuni, când cu altele în-, când fără înbolnăvi—îmbolnăvi, painjeni—împăinjeni, căputa —încăpută, creștina — încreștina, cruci in cruci, etc. Formele cu prefix circulă mai mult în graiurile muntenești, pe când cele fără el sunt preferate în vorbirea moldovenească, adesea și în limba literară. Aceasta, în general, deci foarte aproximativ. Ceea ce interesează îndeosebi este altceva. Numeroși oameni cn ti se lasă influențați de graiul lor de acasă și recurg la variantele cu în, acolo unde ele nu merg, fiindcă fac impresia că-s populare, poate chiar periferice. De pildă , îmblăni {palton îmblănit, iîimărita, înnumăra ș. a., care amintesc (mai ales ultimele două) de împudra, împoza, îmorsa, înconversa, etc. Reguli nu se pot fixa, dar urmărirea atentă a scrisului bun și un control ceva mai sever asupra vorbirii proprii ajută la evitarea unor asemenea scăpări. Din exemplele date se vede că în apare ca uni la cuvinte care au, după prefix, un b sau un p. Pronunțarea reală este, cu siguranță, la toți Românii, așa cum o redă ortografia. (Dacă vrem să fim preciși, vom zice că î se pronunță cu o ușoară nazalizare, care, înaintea unui b sau p, are nuanță labială, adică seamănă cu aceste sunete prin participarea buzelor, pe când înaintea unui t, s, d, z, etc. nuanța nazalității este dentală, asemănătoare cu natura acestor din urmă consoane) Dificultăți se ivesc atunci, când după în urmează f sau v, din cauză că aceste sunete au un caracter ambiguu : sunt parte Fabiale, parte dentale, încât nuanța nazală a lui î precedent nu-i clară, întriun sens ori altul, ca în celelalte cazuri. Academia recomandă să scriem înfășa, învăța, etc. (tot așa, când după prefix avem un m : înmulți, deși aici pronunțarea nu-i ca la înfăș, ci ca sa îmbolnăvesc; explicație a acestei scrieri singura este evitarea a doi n unul după altul, poate, în subsidiar, și prevenirea greșelii de a scrie numai un an). Dar dacă nu-i vorba de cuvinte formate cu în, atunci, în exact aceeași situație (v sau 1 precedat de o consoană nazală), Academia cere totdeauna un, amvon, camfor, etc., apoi (cuvinte vechi) îngâmfat, etc. Deci iarăși inconsecventă, care,la neologisme se bazează pe aspectul modelelor străine (cu m, nu cu n), cum dovedește și cazul opus (cu n în loc de m) al lui confort. Situația este, deci, complicată : trebue să separăm cuvintele mai vechi și cele nouă, și asta presupune cunoștințe aș zice de specialitate, lucru cam greu pentru marea majoritate a oamenilor, chiar culți, iar apoi să tinem neologismele înseși, după cum în limba lor de origine se scriu cu m sau n. In sfârșit, prefixul în- apare,parte des, la cuvinte a căror temă începe cu 11, ceeace are drept urmare dublarea lui n , înnegri, înnoda, înnopta, etc. Evident că pretutindeni, în asemenea cazuri, vom întrebuința dar numil este al prefixului, celălalt al primitivului. Dar nu totdeauna este clară derivarea, fiindcă nu totdeauna aceasta din urmă există alături de cuvântul cu în. Astfel înneca stă singur în limba noastră, care nu cunoaște tema r”ca. Poate ști oblorgu Iordan (Continuare In pag. 11) N’am asistat la lectura conferinței d-lui Arghezi, la Ateneu, deși a fost repetată unui public care anticipat era atras de simpla alăturare a celor două nume. Pusă la dispoziția unui public și mai larg, prin tipar, asocierea numelor produce nu știu ce efect magic, de pe lespedea copertei. Prezentarea d-lui Arghezi aparține acelui fel de critică, pe care Thibaudet a numit-o „critica maeștrilor”, o critică de artist aplicată altui artist. Mai puțin strălucită și abundentă, această critică există și’n literatura noastră și d. Perpessicius, care a întocmit foarte prețioasă antologie, încoroporând De la Chateaubriand Mallarmé, atâtea ilustre nume la proaspete pagini, se poate bucurira, el însăș fiind un critic de acest fel, că specia sporește cu încă o contribuție. D. Arghezi a scris cândva cronici dramatice, la Viața Românească și, în tabletele sale, neobositu-l papagal trage, din când în când și câte un bilet de scriitor. E drept că, mai adesea, planetele lui Coco sunt rău prevestitoare și cronicile dramatice erau și ele mai mult un prilej de vervă satirică decât o generoasă critică a frumuseților. D. Arghezi a practicat o critică de artist mărturisind reversul entuziasmului, o critică negativă, în care arta sa este mai reliefată decât a modelelor. Antipatia este muza inspiratoare a criticii artistice argheziene și pamfletul e forma ei naturală; elogiul apare rar, măsurat, nu știu dacă nu chiar subminat, deseori, de rezerve care dau un aer convențional până și laudelor. D. Arghezi are geniul feroce al invectivei și demonul negației îi insuflă forțe nebănuite sî-i dă aripi să se rotească un sbor înalt, vultur prădalnic năpustit asupra victimelor. Cu Eminescu lucrurile se schimbă, dar se schimbă, firește și sbbtul scriitorului; în genere asistăm la un szvar planat unieori la aterisări și decorări bruște, alteori liricul se acordă la tonul de rugăciune și misticul la mistica poetului și a Poeziei. Astfel „Eminescu e sfîntul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s’a ales un Iisus” și despre el: „Trebue vorbit pe șoptite” Văzut la modul mistic, d. Arghezi ne comunică fiorul său, egal cu stările de prosternată închinate Dumnezeirii, în candoare Hore: „E vorba de un Eminescu, zărit în desordine și răzleț, după o călătorie prin peisagiile lui, făcută în zig-zag și fără Cicerone». Muntele începe de jur împrejur și n’are poteci... Unde nu te poți urca, te uiți, și te mulțumești cu câteva imagini vaporoase... Dacă aș râvni să agăț de constelația lui Eminescu o lumină, ar fi o neînchipuită îndrăsneală. Constelația fuge mereu, se depărtează mereu: cine ar putea s’o ajungă? Morților noștri, din drumul de sus, le închinăm o scântee, aprinsă, aci pe pământ, la o răscruce de drumuri de pământ, într’o candelă albastră... Culoarea de safir și de ametiste a tuturor priveliștilor, mai totdeauna de noapte, din reveriile poetului pe care-l pomenim. Aș fi încercat un portret de aspecte, dar cum s’ar putea reda portretul umbrei și al timpului neisprăvit? Câteva reflectări și atâta tot e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Paginile de față sunt o laudă de seară, ca un acatist...” Sau: „Eminescu este mai mult pretext decât subiect. Subiectul ar trebui tratat ca o poemă mistică, dar asemenea adevărată litanie cere o dematerializare îngerească”. Eminescu „pretext" îl duce pe d. Arghezi la un act de narcisism critic, care se suprapune peste imagina poetului divinizat; printr-o confesie indirectă se reconstitue portretul dublei Eminescu- Arghezi, sugerând o biografie tip și o artă poetică valabilă în esența ei, pentru toți adevărații poeți. Conferința ia un act de confidență publică, pusă la adăpostul celui elogiat; d-lui Arghezi îi este de ajuns să se uite în sine și să reflecteze, în aceeași oglindă — conștiință, o dublă imagine, care se suprapune până la identificare, într’un portret tip al Poetului și al Poeziei. Trăsăturile care-l compun se pot reduce la câteva norme le-aș zice ideale: esența lirismului, în opoziție cu proza, vocația scriitorului de profesie, sărăcia dar și nevoia de stare materială, care nu poate ucide vocația, datoria societății de a se î nălța până la gravitatea meșteșugului scriitoricesc, autenticitatea suferinței și lupta cu viața, robia poetului „la o masă de redacție, alternând articolul de gazetă, plătit prost, cu poezia gratuită”, sfântul principiu al dreptului de autor și extinderea lui la interdicția „antologiilor”, revolta pamfletului în contra unei societăți inferioare, semn al bărbăției lui temperamentale, extinsă și la evocarea istoriei noastre trecute, necontenita lui trudă formală, căci spontaneitatea dă numai „schița opaci", sugestia lirismului, cu exemplificări și un scurt comentariu și, în sfârșit, sentimentul de răspundere care tot amână strângerea la volum a operii, izvorît din pendularea conștiinței artistice între chinul perfectării de sine, niciodată potolit, și definitivarea operii — „Intre ce vrea poetul și lucrul făcut”. Dacă la începutul confidenții publice a d-lui Arghezi stă scris că: „A vorbi de poet este ca cum ai striga într’o peșteră vasșită... Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă, și să legene slova lui singuratecă și delicată” — la sfârșitul ei stă scris, cu fermitate: „Aș cuteza să fac o afirmare, o afirmare de bilanț, fără șovinism. Stadiul atins de literatura noastră permite, după Eminescu, Caragiale, Odobescu, Alecsandri, Bălcescu, Creangă și ceilalți, să se spuie că avem o școală literară românească, in stare să dea, plecând numai dela ea, criteriul experimental complet, pentru orice producție viitoare, fără să mai fie artistică nevoie neapărat, la scriitorii cu o instrucție literară mijlocie, de cercetarea literaturilor străine. Eminescu e singur un tot și, scriitorul încă tânăr se poate familiariza cu meșteșugul literar din cele șaizeci și una de poezii ale lui, studiate cu de-amănuntul”. Conferința d-lui Arghezi, făcută într’un ton sfătos, într’un stil simplu, cristalin, totuș cu efecte ușor perceptibile pentru familiarii artei sale, cu elevații de frumusețea celor citate, este nu numai un omagiu adus geniului eminescian, dar și un omagiu emoționant adus geniului literar românesc în genere. Pompiliu Constantinescu »") Editura „Vremea”. CRONICA LITERARA T. ARGHEZIA Eminescu *> Mag dick Isanos: P>oeasîI w toamna Magda Isanos este un *■nume bine cunoscut în publicistica literară, poezia feminină românească a ultimului deceniu, cu excepția scriitoarelor Coca Farago și Anișoara Odeanu n’a înregistrat nici un alt nume. Aparițiile sporadice vorbesc de la sine, lipsa unui Hon reduce poezia la un simplu exercițiu de mimetism fără semnificație; acest e poate motivul pentru care s’au șters cu ușurință din amintirea noastră zecile de nume feminine întâlnite în tot acest răstimp. Trifan Tzara, la apariția plachetei sale românești „Primele Poeme” ce conținea încercări publicate cu 20 de ani mai înainte a justificat această ciudată pietate printr-o frază care trădează o generală psihologie de creator:. „Am dat la iveală aceste poeme penru a mă elibera” Rezultă că publicarea unui volum de versuri trebuie privită și ca o terapeutică necesară pentru a se putea încheia cu un stadiu poetic. Se pare că numai în felul acesa se zăvoresc definitiv siigoii primelor începuturi. Placheta de 40 de poeme a doamnei Misanos care conține realizări egale dar în care umbra domnului Tudor Arghezi circulă tutelară printre pagini, o bănuim dată la iveală dintr’un considerent asemănător celui de mai sus. Urechea poetei are facultatea de a descoperi pulsul tăcerilor. Era hotar și liniște’n hotare Ce se-auzeau cum florile trosnesc Ca niște aripi de inger care cresc Departe’n mari grădini neștiutoare. (Cerul atela). ! ... Atunci m’au chemat la viață Zânele mici din ceață. Mi-au făcut semn că’n pământ Se-aude alt clopot mai sfânt al florilor și-al pădurilor cari încă nu sunt. (Zânele) Atmosfera comună majorității poemelor e aceea a unei bucurii de viață, a unei tendințe de fraternizare cu elementele naturii, a unei exuberanțe motivată de apropierea sfârșitului Moartea e așteptată dar vecinătatea ei generează marile gesturi viale; ....buzele mele spuneau uneori: „voiu muri”... însă pe toate mările — aveam o corabie. (Lampă) ...pomii a căror umbre nu se născuseră, cântau un imn pentru viață ca niște oameni goi și frumoși ei v. cântau (Pomii cei tineri) Imagine de mare poezie. In ciclul „Spital” regăsim procedeul arghezian din „Cântec mut’’ (Flori de mucigai). Bolnava febrilă e în permanentă legătură cu lumea supranaturală a ritului ortodox. Totul are o afectare de simplitate și resemnare întâlnită deja la poetul „Cuvintelor potrivite”. Și Maica Domnului a venit. (Albastră era haina Ei ca’n Icoană). A luat de pe masă o cană Și a dat să bea soldatului din stânga noastră. (Icoană). N’aveau fulgere, arau serafimi Bătrâni oșteni și pașnice mulțimi Când se făcea dimineață sburau In fereastră o dungă albastră lăsau (îngerii) Bolnava vede pe Iisus . Puțin albastru din cer I se lipise de frunte și păr Și’n mâini Ducea niște pește, niște pâini. (Bătrâna). Doamna Magda Isanos nu are însă deocamdată gama proprie, domnia sa după cum am afirmat la începutul acestei cronici e covârșită de muzica argheziană. Vom da câteva exemple edificatoare-Ce a fost de mult am uitat Poate-am dormit și am visat. In bulbii de morcovi și cepe E încă un vis care începe. (Amiază). sau ...sau când m’aplec să culeg un trifoi Văd umbra Lui în țarină în noi (Ion). sau Dulău vor veni să mă miroase Cu boturile negre somnoroase. (întoarcere). Primul și al treilea exemplu artit este de „Cărticica de Seară” pe când imagina din poezia citată „Ion” sugerează perfect „Belșugul”. Poezia „Poma cernită” din „Cuvinte potrivite” e prezentă și aci. Azi dimineață Intrând în ceață Bătrâna văzu lângă pa Pe Iisus răsignit și’nviat. (Bătrâna). Marea discreție păstrată In fața morții, atitudine pentru exprimarea temperamenală căreia e nevoie de un deosebit echilibru poetic pentru a nu cădea în grandilocvență, este una din edificatoarele calități ale plachetei de fată. O fină senzualitate care ține mai mult de bucuria de a exista împreună cu seva, lumina și căldura, împiedică melancolia Magdei Isanos să devie elegiacă. Dacă temperamentul poetei ar avea o rezonanță proprie, doamna Magda Isanos ar fi lira feminină așeptată. MIRCFA PAVFLESCU In editura CARTEA ROMANEASCA au apărut următoarele volume : Effi Rriest — Căi greșite, roman de T. Fontane, traducere galitopol. Acțiunea romanului se desfășoară în jurul unei căsătorii cu nepotriviri de vârstă și de temperament. E o carte cu mult talent scrisă și transpusă într’o frumoasă limbă româneasscă. „Turbă“, cunoscutul roman al d-lui Octav Dessila a apărut în ediția IV-a. „Amintiri din copilărie“, de I. Creangă, a apărut într’o frumoasă ediție, ilustrat de pictorul D. Stoica. „Amintiri de la Junimea“, de Gh. Panu, a apărut de curând în ediție nouă, lectura acestei cărți informative asupra celei mai vechi asociații literare de la noi, umple un gol simțit. Valoarea scrisului lui G. Panu e îndeobște cunoscut. Dintre clasicii noștri, I. Luca Caragiale s’a bucurat de o deosebit atenție. După vol. I și II Teatru, și după vol I și II Momente, a apărut in ediție nouă Nuvele și povestiri, în ediția X-a, de D na Mar- Duminică 15 August 1M3 — 9 CAIET FRANCEZ PAUL ELUARD este din nou prezent într-o actualitate săracă din punct de vedere literar în revista „Confluences”, numărul pe Iunie — ultimul sosit la noi, — număr excepțional, poate cel mai unitar și mai bine alcătuit dintre cele douăzeci apărute până acum. Poetul francez — desigur cel mai reprezentativ — semnează un ciclu de trei poeme pentru ca să demonstreze tinerețea inspirației care il caracterizează și care îl fixează în consecință în hotarele unei poezii fără vârstă, aproape chiar fără școală literară, fără limite de curente și compartimentări poetice. Paul Eluard nu se poate defini decât prin serii de sinteze, poezia sa fiind însăși sinteza tuturor coordonatelor care încearcă să fixeze vreo realitate poetică. Cu Paul Eluard putem înțelege — dincolo de bunurile valorilor de judecată împachetate esteticește — de ce poezia adevărată, poezia autentică, se poate dispensa în exstența ei de toate articulațiile și suporturile unei școale literare. Paul Eluard — în ultima sa ipostază de mare poet — este printre primii care exclude explicațiile de școală poetică, tocmai pentru că poezia lui este definitiv unică, definitiv constituită în a se reprezenta pe sine, la modul desăvârșirii. Cităm unul dintre poeme, obligați de a restrânge o încântare, care ar trebui completată: „Le ventre gros de printemps C’est une femme qui naît Sous le poids du soleil vert Les nuages disparaissant Dan» leur eau pure Ies bfites Fendent Ies herbes du clei La femme a lévé la tele Et les songes w dévoilent Le chemin de son sourire Pane par ses seins d’oiseau Que guettent les bétes tendres”. („Cronique”) Peste oricare eticheta de școală, o anumită constanță, o anumită evidentă moștenire de a face poezie", Ție lasă să întrevedem filoanele rodnice și permanente ale suprarealismului. Din fazele acute ale acestuia, Paul Eluard a reținut note valabile în proporțiile lor de a respira curat, de a exista ca pure câștiguri de poezie nouă. Infiltrațiile suprarealiste sunt prelucrate și oarecum estompate pentru nouă ediții de efervescență. Aceasta nu însemnează însă că sunt utilizate în postura auxiliară de pretexte; dimpotrivă, ele constitue bunuri care pledează pentru acea realitate convingătoare că suprarealismul — departe de a se menține ca strictă școală literara — reprezintă o stare naturală de poezie, o prezență peste care nu poate trece adevărul nicii unei poezii. Virgil Ierunca Editura CONTEMPORANĂ a lansat următoarele cărți de un răsunător succes: MIHAIL POP Undeva pe nn Arm roman JEAN GIONO Să-mi rămână bucuria roman, tradus de Șerban Bascovici M. BRION Laurestin Magnificul roman, traducere de H. Y. Stahl OCTAVE AUBRY împărăteasa Ingenia roman, tălmăcit de Al. Talex IORDACHE RADUCAn slujba neamului Călăuza apostolatului la sate pentru examenele învățătorilor Depozit General Agenția Română Hachette M. Str. Lipscani, 26