Vremea, iulie-decembrie 1943 (Anul 16, nr. 705-728)

1943-08-15 / nr. 711

I REM ZK I­t. ..-5 ..*■ r ■ ' Cum vor!»fin și cum scriem ORTOGRAFIE ȘI ORTOEPIE VIe intre chestiile nediscutate în­­ cronicile precedente au rămas câteva mai spuri de amănunt, deci fără importanță deosebită. Totuși merită și ele atenție, întrucât dau naștere la nedumeriri sau chiar la greșeli. Avem astfel prefixul In­, atât de des în limba noastră, mai ales la verbe. In legătură cu el se pot di­scuta diverse lucruri, care nu stau toate în legătură cu el se pot di­scuta diverse lucruri, care nu stau toate în legătură directă cu pro­nunțarea și, deci, cu scrierea. Un număr mare de cuvinte, de obicei, verbe, prezintă forme duble : cu în- și fără în-. Unele au sens di­ferit, după cum primesc ori nu pre­fixul : drăgosti—îndrăgosti, cerca —încerca, potrivi—împotrivi, toc­mi—întocmi ș. a. Depre acestea nu putem spune că sunt variante ale aceluiași cuvânt, ci cuvinte dife­rite (și ca aspect și ca înțeles), for­mate de la aceeași temă, sună, după regiuni, când cu altele în-, când fără în­­­bolnăvi—îmbol­năvi, painjeni—îm­păinjeni, căputa —încăpută, creștina — încreștina, cruci in cruci, etc. Formele cu pre­fix circulă mai mult în graiurile muntenești, pe când cele fără el sunt preferate în vorbirea moldo­venească, adesea și în limba lite­rară. Aceasta, în general, deci foarte aproximativ. Ceea ce interesează în­­deosebi este altceva. Numeroși oameni cn­ ti se lasă influențați de graiul lor de acasă și recurg la varian­tele cu în­, acolo unde ele nu merg, fiindcă fac impresia că-s populare, poate chiar periferice. De pildă , îmblăni {palton îmblă­nit­, iîimărita, înnumăra ș. a., care amintesc (mai ales ultimele două) de îm­pudra, împoza, îm­orsa, în­­­conversa, etc. Reguli nu se pot fixa, dar urmărirea atentă a scri­sului bun și un control ceva mai sever asupra vorbirii proprii ajută la evitarea unor asemenea scă­pări. Din exemplele date se vede că în­ apare ca uni­ la cuvinte care au, după prefix, un b sau un p. Pronunțarea reală este, cu sigu­ranță, la toți Românii, așa cum o redă ortografia. (Dacă vrem­ să fim­ preciși, vom zice că î se pro­nunță cu o ușoară nazalizare, care, înaintea unui b sau p, are nuanță labială, adică seamănă cu aceste sunete prin participarea buzelor, pe când înaintea unui t, s, d, z, etc. nuanța nazalității este dentală, ase­mănătoare cu natura acestor din urmă consoane) Dificultăți se ivesc atunci, când după în­ ur­mează f sau v, din cauză că aceste sunete au un­ caracter ambiguu : sunt parte Fabiale, parte dentale, încât nuanța nazală a lui î prece­dent nu-i clară, întriun sens ori altul, ca în celelalte cazuri. Acade­mia recomandă să scriem înfășa, învăța, etc. (tot așa, când după prefix avem un m : înmulți, deși aici pronunțarea nu-i ca la înfăș, ci ca sa îmbolnăvesc; explicație a acestei scrieri singura este evitarea a doi n unul după altul, poate, în subsidiar, și prevenirea greșelii de a scrie numai un an). Dar dacă nu-i vorba de cuvinte formate cu în­, atunci, în exact aceeași situație (v sau 1 precedat de o consoană nazală), Academia cere totdeauna un, amvon, camfor, etc., apoi (cuvinte vechi) îngâm­fat, etc. Deci iarăși inconsecventă, care,la neologisme se bazează pe aspectul modelelor străine (cu m­, nu cu n), cum dovedește și cazul opus (cu n în loc de m) al lui con­fort. Situația este, deci, compli­cată : trebue să separăm cuvintele mai vechi și cele nouă, și asta pre­supune cunoștințe aș zice de spe­cialitate, lucru cam greu pentru marea majoritate a oamenilor, chiar culți, iar apoi să tinem neo­logismele înseși, după cum în lim­ba lor de origine se scriu cu m sau n. In sfârșit, prefixul în- apare,­­parte des, la cuvinte a căror temă începe cu 11, ceeace are drept ur­mare dublarea lui n , înnegri, în­noda, înnopta, etc. Evident că pre­tutindeni, în asemenea cazuri, vom întrebuința dar n­­­umil este al prefixului, celălalt al primitivului. Dar nu totdeauna este clară deri­varea, fiindcă nu totdeauna acea­sta din urmă există alături de cu­vântul cu în­. Astfel înneca stă singur în limba noastră, care nu cunoaște tema r”ca. Poate ști ob­­­lorgu Iordan (Continuare In pag. 11) N’am asistat la lectura confe­rinței d-lui Arghezi, la Ateneu, deși a fost repetată unui public care anticipat era atras de simpla alăturare a celor două nume. Pusă la dispoziția unui public și mai larg, prin tipar, asocierea numelor produce nu știu ce efect magic, de pe lespedea copertei. Prezentarea d-lui Arghezi apar­ține acelui fel de critică, pe care Thibaudet a numit-o „critica mae­ștrilor”, o critică de artist aplica­tă altui artist. Mai puțin străluci­tă și abundentă, această critică există și’n literatura noastră și d. Perpessicius, care­ a întocmit foarte prețioasă antologie, încor­o­porând De la Chateaubriand Mallarmé, atâtea ilustre nume la proaspete pagini, se poate bucu­ri­ra, el însăș fiind un critic de acest fel, că specia sporește cu încă o contribuție. D. Arghezi a scris cândva cronici dramatice, la Via­ța Românească și, în tabletele sa­le, neobositu-l papagal trage, din când în când și câte­ un bilet de scriitor. E drept că, mai adesea, planetele lui Coco s­unt rău pre­vestitoare și cronicile dramatice erau și ele mai mult un prilej de vervă satirică decât o generoasă critică a frumuseților. D. Arghezi a practicat o critică de artist măr­turisind reversul entuziasmului, o critică negativă, în care arta sa este mai reliefată decât a modele­lor. Antipatia este muza inspira­toare a criticii artistice argheziene și pamfletul e forma ei naturală; elogiul apare rar, măsurat, nu știu dacă nu chiar subminat, deseori, de rezerve care dau un aer con­vențional până și laudelor. D. Arghezi are geniul feroce al invectivei și demonul negației îi insuflă forțe nebănuite sî-i dă a­­ripi să se rotească un sbor înalt, vultur prădalnic năpustit asupra victimelor. Cu Eminescu­ lucrurile se schim­bă, dar se schimbă, firește și sbb­­tul scriitorului; în genere asistăm la un szvar planat unieori la ateri­­sări și decorări bruște, alteori li­ricul se acordă la tonul de rugăciu­ne și misticul la mistica poetului și a Poeziei. Astfel „Eminescu e sfîn­­tul prea curat al ghiersului româ­nesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s’a ales un Iisus” și des­pre el: „Trebue vorbit pe șoptite” Văzut la modul mistic, d. Arghezi ne comunică fiorul său, egal cu stările de prosternată închinate Dumnezeirii, în candoare Hore: „E vorba de un Eminescu, zărit în desordine și răzleț, după o că­lătorie prin peisagiile lui, făcută în zig-zag și fără Cicerone». Mun­tele începe de jur împrejur și n’a­­re poteci... Unde nu te poți urca, te uiți, și te mulțumești cu câte­va imagini vaporoase... Dacă aș râvni să agăț de constelația lui E­­minescu o lumină, ar fi o neîn­chipuită îndrăsneală. Constelația fuge mereu, se depărtează mereu: cine ar putea s’o ajungă? Morți­lor noștri, din drumul de sus, le închinăm o scântee, aprinsă, aci pe pământ, la o răscruce de dru­muri de pământ, într’o candelă al­bastră... Culoarea de safir și de ametist­e a tuturor priveliștilor, mai totdeauna de noapte, din re­veriile poetului pe care-l pome­nim. Aș fi încercat un portret de aspecte, dar cum s’ar putea reda portretul umbrei și al timpului neisprăvit? Câteva reflectări și a­­tâta tot e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Paginile de față sunt o laudă de seară, ca un acatist...” Sau: „Eminescu este mai mult pre­text decât subiect. Subiectul ar trebui tratat ca o poemă mistică, dar asemenea adevărată litanie cere o dematerializare îngereas­că”. Eminescu „pretext" îl duce pe d. Arghezi la un act de narcisism critic, care se suprapune peste i­­magina poetului divinizat; prin­­tr-o confesie indirectă se reconsti­­tue portretul dublei Eminescu- Arghezi, sugerând o biografie tip și o artă poetică valabilă în esen­ța ei, pentru toți adevărații poeți. Conferința ia un act de confiden­ță publică, pusă la adăpostul ce­lui elogiat; d-lui Arghezi îi este de ajuns să se uite în sine și să reflecteze, în aceeași oglindă — conștiință, o dublă imagine, care se suprapune până la identificare, într’un portret tip al Poetului și al Poeziei. Trăsăturile care-l compun se pot reduce la câteva norme le-aș zice ideale: esența lirismului, în opoziție cu proza, vocația scriito­rului de profesie, sărăcia dar și nevoia de stare materială, care nu poate ucide vocația, datoria so­cietății de a se î nălța până la gra­vitatea meșteșugului scriitoricesc, autenticitatea suferinței și lupta cu viața, robia poetului „la o ma­să de redacție, alternând articolul de gazetă, plătit prost, cu poezia gratuită”, sfântul principiu al dreptului de autor și extinderea lui la interdicția „antologiilor”, revolta pamfletului în contra u­­nei societăți inferioare, semn al bărbăției lui temperamentale, ex­tinsă și la evocarea istoriei noas­tre trecute, necontenita lui trudă formală, căci spontaneitatea dă nu­mai „schița opaci", sugestia liris­mului, cu exemplificări și un scurt comentariu și, în sfârșit, sen­timentul de răspundere care tot a­­mână strângerea la volum a ope­­rii, izvorît din pendularea conș­tiinței artistice între chinul perfec­tării de sine, niciodată potolit, și definitivarea operii — „Intre ce vrea poetul și lucrul făcut”. Dacă la începutul confidenții publice a d-lui Arghezi stă scris că: „A vorbi de poet este ca cum ai striga într’o peșteră vas­și­tă... Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăce­rea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă, și să legene slova lui singuratecă și delicată” — la sfârșitul ei stă scris, cu fermitate: „Aș cuteza să fac o afirmare, o afirmare de bi­lanț, fără șovinism. Stadiul atins de literatura noastră permite, du­pă Eminescu, Caragiale, Odobes­­cu, Alecsandri, Bălcescu, Creangă și ceilalți, să se spuie că avem o școală literară românească, in sta­re să dea, plecând numai dela ea, criteriul experimental complet, pentru orice producție viitoare, fără să mai fie artistică nevoie neapărat, la scriitorii cu o instruc­ție literară mijlocie, de cercetarea literaturilor străine. Eminescu e singur un tot și, scriitorul încă tânăr se poate familiariza cu meș­teșugul literar din cele șaizeci și una de poezii ale lui, studiate cu de-amănuntul”. Conferința d-lui Arghezi, făcu­tă într’un ton sfătos, într’un stil simplu, cristalin, totuș cu efecte ușor perceptibile pentru fami­liarii artei sale, cu elevații de fru­musețea celor citate, este nu nu­mai un omagiu adus geniului e­­minescian, dar și un omagiu e­­moționant adus geniului literar românesc în genere. Pompiliu Constantinescu »") Editura „Vremea”. CRONICA LITERARA T. ARGHEZI­A Eminescu *> Mag dick Isanos: P>oeasîI w t­oamna Magda Isanos este un *■­nume bine cunoscut în publicis­tica literară, poezia feminină româ­nească a ultimului deceniu, cu ex­cepția scriitoarelor Coca Farago și Anișoara Odeanu n’a înregistrat nici un alt nume. Aparițiile sporadice vorbesc de la sine, lipsa unui­­ Hon reduce poezia la un simplu exercițiu de mimetism fără semnificație; aces­t e poate mo­tivul pentru care s’au șters cu ușu­rință din amintirea noastră zecile de nume feminine întâlnite în tot a­­cest răstimp. Trif­an Tzara, la apariția plache­tei sale românești „Primele Poeme” ce conținea încercări publicate cu 20 de ani mai înainte a justificat a­­ceastă ciudată pietate printr-o frază care trădează o generală psihologie de creator:. „Am dat la iveală aceste poeme pen­ru a mă elibera” Rezultă că publicarea unui volum de versuri trebuie privită și ca o terapeutică necesară pentru a se putea încheia cu un stadiu poetic. Se pare că numai în felul aces­a se zăvoresc de­finitiv s­iigoii primelor începuturi. Placheta de 40 de poeme a doam­nei M­isanos care conține realizări egale dar în care umbra domnului Tudor Arghezi circulă tutelară prin­tre pagini, o bănuim dată la iveală dintr’un considerent asemănător ce­lui de mai sus. Urechea poetei are facultatea de a descoperi pulsul tăcerilor. Era hotar și liniște’n hotare Ce se-auzeau cum florile trosnesc Ca niște­ aripi de inger care cresc Departe’n mari grădini neștiutoare. (Cerul atela). ! ... Atunci m’au chemat la viață Zânele mici din ceață. Mi-au făcut semn că’n pământ Se-aude alt clopot mai sfânt al florilor și-al pădurilor cari încă nu sunt. (Zânele) Atmosfera comună majorității poe­melor e aceea a unei bucurii de via­ță, a unei tendințe de fraternizare cu elementele naturii, a unei exuberan­țe motivată de apropierea sfârșitului Moartea e așteptată dar vecinătatea ei generează marile gesturi vi­ale; ....buzele mele spuneau uneori: „voiu muri”... însă pe toate mările — aveam o co­rabie. (Lampă) ...pomii a căror umbre nu se născu­seră, cântau un imn pentru viață ca niște oameni goi și frumoși ei v. cântau (Pomii cei tineri) Imagine de mare poezie. In ciclul „Spital” regăsim proce­deul arghezian din „Cântec mut’’ (Flori de mucigai). Bolnava febrilă e în permanentă legătură cu lumea supra­naturală a ritului ortodox. To­tul are o afectare de simplitate și resemnare întâlnită deja la poetul „Cuvintelor potrivite”. Și Maica Domnului a venit. (Albastră era haina Ei ca’n Icoană). A luat de pe masă o cană Și a dat să bea soldatului din stânga noastră. (Icoană). N’aveau fulgere, arau serafimi Bătrâni oșteni și pașnice mulțimi Când se făcea dimineață sburau In fereastră o dungă albastră lăsau (îngerii) Bolnava vede pe Iisus . Puțin albastru din cer I se lipise de frunte și păr Și’n mâini Ducea niște pește, niște pâini. (Bătrâna). Doamna Magda Isanos nu are însă deocamdată gama proprie, domnia sa după cum am afirmat la începu­tul acestei cronici e covârșită de muzica argheziană. Vom da câteva exemple edificatoare-Ce a fost de mult am uitat Poate-am dormit și­ am visat. In bulbii de morcovi și cepe E încă un vis care începe. (Amiază). sau ...sau când m­’aplec să culeg un trifoi Văd umbra Lui în țarină în noi (Ion). sau Dulău­ vor veni să mă miroase Cu boturile negre somnoroase. (întoarcere). Primul și al treilea exemplu a­­rtit­ este de „Cărticica de Seară” pe când imagina din poezia citată „Ion” sugerează perfect „Belșugul”. Poezia „Pom­­­a cernită” din „Cu­vinte potrivite” e prezentă și aci. Azi dimineață Intrând în ceață Bătrâna văzu lângă pa­ Pe Iisus răs­ignit și’nviat. (Bătrâna). Marea discreție păstrată In fața morții, atitudine pentru exprimarea te­mperamen­ală căreia e nevoie de un deosebit echilibru poetic pen­tru a nu cădea în grandilocvență, este una din edificatoarele calități ale plachetei de fată. O fină senzua­litate care ține mai mult de bucuria de a exista împreună cu seva, lu­mina și căldura, împiedică melan­colia Magdei Isanos să devie ele­giacă. Dacă temperamentul poetei ar a­­vea o rezonanță proprie, doamna Magda Isanos ar fi lira feminină aș­eptată. MIRCFA PAVFLESCU In editura CARTEA ROMANEASCA au apărut următoarele volume : Effi Rriest — Căi greșite, roman de T. Fontane, traducere galitopol. Acțiunea romanului se desfășoară în jurul unei căsătorii cu nepotriviri de vârstă și de temperament. E o carte cu mult talent scrisă și transpusă într’o frumoasă limbă româneasscă. „Turbă“, cunoscutul roman al d-lui Octav Dessila a apărut în ediția IV-a. „Amintiri din copilărie“, de I. Creangă, a apărut într’o frumoasă ediție, ilustra­t de pictorul D. Stoica. „Amintiri de la Junimea“, de Gh. Panu, a apărut de curând în ediție nouă, lectura acestei cărți in­formative asupra celei mai vechi asociații literare de la noi, umple un gol simțit. Valoarea scrisului lui G. Panu e în­deobște cunoscut. Dintre clasicii noștri, I. Luca Caragiale s’a bucurat de o deosebit atenție. După vol. I și II Teatru, și după vol I și II Momente, a apărut in ediție nouă Nuvele și povestiri, în ediția X-a, de D na Mar- Duminică 15 August 1M3 — 9 CAIET FRANCEZ PAUL ELUARD este din nou prezent într-o actua­litate săracă din punct de vedere literar în revista „Confluences”, numărul pe Iunie — ultimul so­sit la noi, — număr excepțional, poate cel mai unitar și mai bine alcătuit dintre cele douăzeci apă­rute până acum. Poetul francez — desigur cel mai reprezentativ — semnează un ciclu de trei poeme pentru ca să demonstreze tinerețea inspira­ției care il caracterizează și care îl fixează în consecință în hota­rele unei poezii fără vârstă, a­­proape chiar fără școală literară, fără limite de curente și comparti­mentări poetice. Paul Eluard nu se poate defini decât prin serii de sinteze, poezia sa fiind însăși sinteza tuturor coordonatelor care încearcă să fixeze vreo realitate poetică. Cu Paul Eluard putem înțelege — dincolo de bunurile valorilor de judecată împachetate esteticește — de ce poezia adevă­rată, poezia autentică, se poate dispensa în exstența ei de toate articulațiile și suporturile unei școale literare. Paul Eluard — în ultima sa ipostază de mare poet — este printre primii care exclude expli­cațiile de școală poetică, tocmai pentru că poezia lui este definitiv unică, definitiv constituită în a se reprezenta pe sine, la modul desăvârșirii. Cităm unul dintre poeme, obli­gați de a restrânge o încântare, care ar trebui completată: „Le ventre gros de printemps C’est une femme qui naît Sous le poids du soleil vert Les nuages disparaissant Dan» leur eau pure Ies bfites Fendent Ies herbes du clei La femme a lévé la tele Et les songes w dévoilent Le chemin de son sourire Pane par ses seins d’oiseau Que guettent les bétes tendres”. („Cronique”) Peste oricare eticheta de școală, o anumită constanță, o anumită evidentă moștenire de a face poe­zie", Ție lasă să întrevedem filoa­nele rodnice și permanente ale su­­prarealismului. Din fazele acute ale acestuia, Paul Eluard a reți­nut note valabile în proporțiile lor de a respira curat, de a exista ca pure câștiguri de poezie nouă. Infiltrațiile suprarealiste sunt pre­lucrate și oarecum estompate pen­tru nouă ediții de efervescență. Aceasta nu însemnează însă că sunt utilizate în postura auxiliară de pretexte; dimpotrivă, ele con­­­stitue bunuri care pledează pen­tru acea realitate convingătoare că suprarealismul — departe de a se menține ca strictă școală lite­rara — reprezintă o stare natu­rală de poezie, o prezență peste care nu poate trece adevărul nicii unei poezii. Virgil Ierunca Editura CONTEMPORANĂ a lansat următoarele cărți de un răsunător succes: MIHAIL POP Undeva pe nn­­ Arm roman JEAN GIONO Să-mi rămână bucuria roman, tradus de Șerban Bascovici M. BRION Laurestin Magnificul roman, traducere de H. Y. Stahl OCTAVE AUBRY împărăteasa Ingenia roman, tălmăcit de Al. Talex IORDACHE RADUCA­­n slujba neamului Călăuza apostolatului la sate pentru examenele învățătorilor Depozit General Agenția Română Hachette M. Str. Lipscani, 26

Next