Vremea, iulie-decembrie 1943 (Anul 16, nr. 705-728)
1943-07-18 / nr. 707
I" yREMEA CRONICA FILMELOR 1. „SOMNAMBULA“ : Luuisella Begni, — iată numele de se ținime în acest film și care trebue revituit, el aparținând unei originale actrițe italiene (cea care joacă rolul romanticei eroinei Artista aceasta aduce cu ea o prospețime și un lirism din cele mai penetrante, pe lângă o figură deschisă, dăruind și sugerând franchetă, sinceritate. Alături de ea, Chiseppe Villa (care joacă rolul lui Bolini) pare fad, deși nu e un actor de a dona mâini, după cum Germana Paolieri e lăsată, net, la urmă, pe plan secund. Cu un scenariu cam prea duios și cu locuri comune pe unde se păcătuiește mult din punct de vedere artistic. „Somnambula“ este, totuși, un film interesant tocmai pentru apariția — intr'un rol amplu — a Luiseliei Beghi. 2. ..MACARIO VICONTE“. Credem că acesta ia cel mai bun Hau al lui Macarie, film, în care, încăo dată, nu vedeta Hahami îi asigură reușita, ci structura, travaiuslie, ciocnirile comice, Mario Mattoli care-l regisează pare vădit înrâurit de flintele cu frații Marx sau cu frații Ritz, deși se vede și o anume originalitate isvorîtă din acel comic al absurdului, autentic italian, comic din care au ieșit sintaxa abruptă a lui F. T. Marinetti sau ciudățeniile lui Pirandelo. Numeroase sunt scenele unde umorul rezultă dintr'o succesiune a unor situații comice în ele însele, în materialitatea actului și nu în semnificația lui. Aceasta nu le scade însă din valoare, ele fiind realizate cu o tehnică desăvârșită. Episodul cu nebunul din autobuz, cel care dă iluzia că scrie la mașină sau că vorbește la telefon, este o mică capodoperă, deși totul constă dintr'un trucaj vizual și auditiv. „Macario vicente“ reprezintă astfel o bună școală de umor avansat, resorturile inteligenței fiind puse la contribuție în modalități cu totul inedite. E o adevărată gimnastică a inteligenței, plină de savoare, desfătând pe intelectualul dornic de destindere. 111 3. „ELIXIRUL DRAGOSTEI“, formula dificilă publicului românesc, nu prea obișnuit cu modalitățile de operă și cu comedia italiană de caracter. EÎMÎL DARIE Duminică 18 Iulie 194? —)a Care a fost acela, care nu simțit niciodată tracul, fie în fața a unui examen, fie în fața publicului, a microfonului sau a obiectivului? Tracul este fantoma elevului, studentului, artistului, oratorului și fără îndoială și a vedetei de cinema. Pentru a putea oferi cititorilor noștri detalii cât mai precise cu privire la părerile marilor actori, am întreprins un turneu de intervieruri în rândurile vedetelor din film. Iată,răspunsurile: HEINRICH GEORGE „Trebue să crezi în tine însuți, eu am avut pe vremuri tot felul de călduri, dar trac propriu zis iarcă tot nu am simțit. Cred că acela care stă plin de voință și de dorință cu amândouă picioarele pe scenă, acela, care caută să însuțiească tot jocul și mimica, acela nu are de ce să se lupte CU vreun sentiment de teamă, de jenă sau Je trac, cum spunem noi. Ultimele ore dinaintea unei premiere, pe c are aș dori poate să le dedic concentrațiunii sufletești și spirituale, sunt acaparate de nenumăratele probleme ale filmului sau ale adinistrației, așa încât nu-mi rămân înaintea apariției pe scenă decât cel mult câteva minute de răgaz. In ele însă caut să adun toată fermitatea necesară jocului, uitând de ce este în jurul meu. In acest scop am așezat la dreapta și la stânga scenei două fotoliime care mă odihnesc între pauze, sau înaintea unei scene. Se întâmp c chiar să ațipesc uneori, dar numai pentru scurte minute, căci »oi mă deștept proaspăt și gata acțiune. Am încercat totdeauna să în itim și colegilor și elevilor mei ; eastă concentrare a forțelor. entitate mare de pasiune colectivă, care însă nu are nimic de afe cu materiile explozive-isteri este necesară pentru o bună priveă. Tradiția cere chiar ca înantea unei premiere reușite să aibe cunoscutul scandal de prefenerală. Eu, în ce mă privește, a irea cred în toate acestea, dired în artă. Și această credinț n’a ajutat întotdeauna”. SARAH LEANDER „Nu am nici o teamă în fața obiectivului sau microfonului!” Prof. Froehlich vorbește cu c mai mare specialist, și despre fiul artistei Zarah Leander pe care el îl consideră la această inte >retă ca neexistent. Ea știe că pot să transmită, cu ajutorul mijioelor tehnice, cum sunt obiectivii microfonul, expresia și artiștii n mod ideal. Acest lucru îi siguranță și superioritate. Afară de aceasta Zarah Lean r a mai spus că atunci când se dă pe scenă în fața publicului, ea simte o urmă infinit de mică de trac. Momentul cel mai grav a fost acum câțiva ani, când a jucat la Viena pentru prima dată în limba germană, și când își pusese la gând să câștige de la primul atac oamenii unei țări străine, într’o limbă străină. Atunci a avut pentru prima dată într’adevăr bătăi puternice de inimă. Dar succesul a răsplătit-o îndeajuns. RATHE GOLD „Să nu vorbim de acest lucru”. Esta așa de groaznic încât nu aș vrea să mai deschid vorba.... Cei străini de teatru tot nu pot să simtă niciodată așa ceva Trebue să ne mulțumim cu mângâierea că este singura umbră care întunecă profesiunea noastră atât de frumoasă. MARIA KOEPENHOFER „Trebue să discerni între două cot, aste foarte importante care produc iacul. El poate proveni din târnă, dirdr’o frică foarte primitivă pe care o simte fiecare în clipele hotărîtoare. Cu cât rolul pe trebue să-l interpretez îmi cere care mai mult, cu atât mai mare este nervozitatea. Pentru a-l stăpâni, este nevoe de o concentrare extremă și de o energie de fier. Există roluri pe care poți să le începi imediat fără multă pregătire, cari prin realismul Ior îngădue ușor o transpunere imediată la personalitatea jucată. Există multe roluri frumoase dar, temute, care încep liniștit și care termină în scena culminantă, atât de grea. Până când nu s’a deslănțuit uraganul final, până atunci nu ești stăpân pe tine... Dar pe lângă această teamă de trac, mai există tracul provocat de bucurie, din bucuria frumosului la profesiune, pentru care trăim, căruia îi suntem recunoscători, din simțământul vital, puternic pe care scena o reflectează asupra noastră, din așteptarea fefericită de a intra în sfârșit în cadrul decorativ, de a juca, de a trăi. Ea ne dă impulsul și elanul necesar și este un sentiment din cele mai minunate, deoarece poate fi stăpânit. Dar acest sentiment cere siguranța interpretării”. KÄTHE HAACK „Punctul culminant este după mine proba generală „Mă întrebați dacă am trac? Și încă cum! Partea curioasă este că seîntețește pe șine trece și că nu apare ca la mai toți înaintea premierii, ci lucru curios înaintea probei generale. Când regizorul nostru (Quindgens) apare în sală pentru a lua loc pe un scaun izolat, când văd strălucind ochelarii săi în întuneric, cu fularul la gât, atunci simt că mi se moaie genunchii. Aș vrea în ultimul moment să renunț la tot, sunt nesigură, până cănd, deoarece interpretez de cele mai multe ori roluri comice, aud prima sa manifestare de veselie. Asta este pentru mine confirmarea, încurajarea, siguranța. Ea însemnează liberarea de fantoma tracului care plutește în sală și siguranța rămâne până și după premieră așa încât nu mai am teamă să fiu atinsă de el". Prof. CARL FROEHUCH „Filmul nu știe ce este tracul. Cu excepția filmărilor de probă, la care nu numai începătorii, ci și cei versați arată o oarecare teamă și emoție, transpirație și neniște. La film nu este ea la teatru, căci nu există un trac de premieră Probele, turnarea și prezentarea filmului nu sunt atât de bine fixate la film cum sunt în teatru. Proba și turnarea se contopesc aproape iar prezentarea filmului, așa zisa premieră urmează abia mai târziu. Fără îndoială că artistul este nerăbdător să știe ce Durere are presa și publicul despre noua sa performanță, dar acest lucru nu are nimic de a face cu tracul. In primele zile ale turnării unui film se constată foarte des o oarecare neliniște, nervozitate, care este mai mult rezultatul individualitătii lipsei de coeziune între interpreți. Singurul trac existent este poate acela din fața microfonului și a aparatul de filmat. El se constată cu atât mai mult cu cât există mai puțin contact între artist și aceste noutăți ale tehnicei. Pentru a poseda așa ceva, ar fi după părerea mea absolută nevoe să se unească între artiștii de scenă și deoseartiștii din film. Din nenorocire am constatat tot mereu că acest dar pe care-1 consider ea un talent înnăscut,în primul rând poate fi considerat abia într’al doilea rând ca o experiență. Una din personalitățile la care acest talent este excepțional de desvoltat, lucru care explică efectul extraordinar asupra publicului, este Zarah Leander. KARL LUDWIG DIEHL „Tracul pare să crească cu timpul la mine. El nu are nimic de a face cu premierele deci numai cu premierele de la filme, teatru. Acea tensiune și așteptare, legată de primele reprezentații în fața rampei sunt cu totul altele decât acelea, pe care le simt la turnarea unui film. Odată cu maturitatea crește și sentimentul de responsabilitate, de interpretare, începi să devii mai aspru cu tine însuți, devii mai nervos, mai iritabil și în această stare un coleg mai puțin simpatic Din fericire însă această stare nu ține decât în prima scenă. După aceea își pierde eficacitatea BRIGITTE HORNET „Pe afară nu se prea observă nimic”„Poate că unii regizori, cu care lucrez, sunt de părerea că în general tracul nu se atinge, de mine, dar acest lucru nu corespunde realității, căci eu îl simt în mine, cu atât mai mult cu cât ceilalți îl observă mai puțin. Stăpânirea: aceasta este rezultatul unei auto-discipline obținută prin muncă și perseverență, dar este în parte și o calitate înăscută o, caracteristică a temperamentului. In acele clipe prefer să fiu singură, beau un coniac, cânt o placă de gramofon, lucru care îmi place foarte mult, sau fac o plimbare în aer liber, fără pălărie, ca vântul să-mi mângâie, părul și să-mi sccată din cap toate ideile neroade. In natură este înrădăcinată cea mai formidabilă putere a noastră”. „Cei doisprezece” din Cișmigiu au fost, inauguați de curând Alineati, la impasibilitatea nemuririi lor de piatră, după geometria strictă a unei circonferințe care ar putea lua la perfecțiunea unui ciclu ce s’a dus infailibil odată cu sădirea ultimului soclu prismatic, cei doissprezece sunt însă departe de a reprezenta un întreg. Criteriile după care au fost aleși și grupați, transcend înțelegerea. Chronologie,, nici pe departe nu; iar altfel p’ar fi știrut nici tip roșu, afinități structurale nu prea vedem cum ar putea pretinde cineva că au. Și, luați după criteriul valorii, nemuritorii aceștia nu par a fi suficienți, nici necesari, pentru ca, într’o expresție sinoptică, geniul românesc să fie reprezentat adecuat și complet. Cei doisprezece, ca să nu mai lungim vorba, sunt: Iosif, Coșbuc, Caragiale, Marot<et cp., Odobescu, Eminescu, Alecsandri, Bălcescu, Hașdeu, Duiu Zamfirescu, Vlahuță, Gogi, Așadar, Bălcescu și Alecsandri din generația pașoptistă, Caragiale Eminescu, și Maiorescu din generația junimistă iSfO-gft, (de unde dorește Ion creangă), la care se adaugă Duiliu Zamfirescu, junimist și el, dar din altă promoție. In sfârșit, Coșbuc și Vlahuță, apoi Goga și Iosif, și, izolați, țîaș,devi, adversarul junimei și Odobescu, estetul. Inutil să ne mai întrebăm dacă toți aștrii aceștia sunt de prima mărime, și dacă le stă bine puși pe picior de egalitate. E treaba altora. * l meseria de cronicar plastic s’ar putea susține că ne îngrădește în linil’ precise, acelea de a judeca reușita estetică a busturilor și nimic mai mult. O problemă, care trebue să se fi pus și inițiatorilor acestei sacre y»meniri pe veci,, era dacă lucrarea să fie considerată global, după* concepție a întregurilor organice, a atât de necesară în urbanistică și decorație, fiind prin urmare încredințată unui singur, sculptor, a cărui concepție să asigure unitatea viziunii unificarea deci, a cadrului, — *au> num s’a ajuns să se procedeze», lucrarea trebuia să fie dusă la bun sfârșit prin colaborarea mai multor artiști, ea considerându-se prea vastă și cerând prea mult timp unuia singur, oricâte avantegii ar fi prezentat această din urmă soluție. S’a recurs la un număr de artiști , aproape egal cu al busturilor, păstrând față de ele norma inegalității. Reprezentând personalități inegale, ca dimensiuni și valoare busturile trădează autori la fel de inegali, ca viziune și putere expresivă. Simetria ar fi perfectă dacă s-ar fi întâmplat ca suprapunerea seriilor să fie normală: personalităților de prima mărime, sculptori de prima mărime și celor mai mărunței, mai mărunței și interpreții. Lucrurile nu s’au petrecut însă tocmai așa, și numele cele mai tauri se in scriu pe soclurile urgisite să poarte busturile cele mai insignifiante. Unitatea rondului în care au fost așezați, radiar, nemuritorii, nu mențin decât arcurile de cerc egale, rămase între socluri, și uniformitatea acestor crizme. De asemenea, unsprezece din cele douăsprezece busturi respectă convenția amputării umerilor, ceea ce dă un industrial, de calup, statuilor, aspect la mare parte asemănătoare monumentelor obișnuite prin cimitire. Să pornim dala Mercer-ări, opera sculptorului Burcă, al cărui model cert a fost terracota lui loan Georgescu. In piatră, legile materialului cer altfel de tratare. D_1 Burcă s’a mulțumit să redea, realist, efecte de modelaj, în tăietură directă, ceea ce dă un aspect hibrid pietrei, tratată ipadecvat, ca un lut ceva mai tare. Alecsandri n’are prea mari calități de asemănare și unghiul figurii exagerat față de fruntea, pe margienea căreia se disting șuvițele de păr trase îndărăt, după obiceiul tuturor oamenilor belicoși, să acopere lipsurile de pe taple. (Amănunt care putea fi trecut cu vederea de sculptor), Alecsandri mai posedă, pentru identificare, doi negi care sunt într’adevăr măestrii interpretați, sensibilitatea sculptorului găsindu-și în sfârșit, în formularea lor plastică, adevărata întrebuințare înspre partea cu negii. Alecsandri are pe Bălcescu, caligrafiat cu toți cărlonții în barbă, de înverșunarea calofilă a domnului Bareschi. Intre Christ și brabucodonosur, Bălcescu e inexpresiv ca o marmoră Barba lui asirianâ coafată funerară, tănătur» de apostol, închide și piepo figură înnăuntrii» căreia nu se ghicește nimic, bustul fiind», as^meta tei Adam după etaipte 5.1 asemănarea autorului (prin excelentă 'mim aristocratic reținut’). Totuși, de deși parte, conturul lui Bălcescu este cel mai puțin patetic din toate calupurile cu gămăim înșirai, în rândul Cișmigiutei, exceptând contorsionatul chip al lui Coșbuc, în excelenta interpretare a d-lui Ion Gr. Popodei. Bălcescu are o linie, provenită din înclinarea frunții, care sugeră oarecare caractere, de contemapiazie și interiorizare, dar numai in contur, de departe. D-l M. Onofrei a ratat un flașneu, concepându-l ca pe un ovrei deghizat în Moș Crăciun, cu o barbă din ghemelteaca de vată.,, (extrem de piscalp,turat realizată) și cu trăsături care, luate una câte una, nu se poate spune că sunt neasemănătoare, fără ca totuși să închidă ceva din, măreția, gânditorului acestuia monumental. D-l 4. Călinescu a expus, uli ömul! Zamfirescu, togat, dar cu mustața răsucită bine, și înVopoziție perfectă de drepți, ca a unui, sna.Tul prusac de altădată- Mediocritatea lui Duiliu Zamfirescu, diplomatul superficial și rigid, cu cărarea milimetric potrivită, pieptănată și atestată și cu mustața întotdeauna, nu e de fel aptă pentru schei monumental. Drapata Tantique, capul acesta de burghez plat, e ridicol, cum ridicol e Bălcescu ascunzând sub o togă aproximativă, nodul cavalierei și colțurile gulerului drept. Mai este un cap ratat in Cișmăgia, îdatorescul domnului Dimitriji-Sărlad. O figură mică într-un cap mare în care pieptănătura și țucălia au alte proporții decât acelea după care sunt croite trăsăturile feței. • Nasul strâns între sprinceană și mustață, e flancat jandarmerește de doi ochi încremeniți profesorul. Maiorescu seamănă în bustul domnului Bârlad, cu orice director al de liceu cu revere și cravată sub cioc, expus pe un suport sculptat de lemn, pe sălile școlii ca să-i pună elevii țigări pe buze și să-i dea elevele cu ruj. Soclul însă, e prea înalt, în Cișmigiu, pentru ca bietul bust să poată împlini asemenea funcții. Nimic dir Maiorescut decât poza exterioară caricaturizată. D-l D. Bârlad are astfel, după busturile din fața primăriilor suburbanelor provinciale un bust la București, și-i felicitări, pentru succesul acesta, venit la timp ca o recunoaștere oficială a talentului acestui grtst, prin care Maiorescu va rămâne pe veci imortalizat, sub formă de belteraș cu cioc. Ar mai fi de discutat dacă tei Caragiale nu i s’ar fi putut omite căciula și reverele, de peste cojocul pe care acest sublim, mitocan, nu-1 leapădă nici acum, când e de piatră, de-a treapta Rectorului ridiculizat de el în viață. Bustul, merituos desigur, al lui Oscar Spaethe, era însă gândit pentru bronz, întâi, nefiind potrivit materialului pretențios care e piatra, — piatra cere monumental neapărat, și nu permite realismul fotografic practicat de artistul acesta m, în al doilea rând nefiind compatibil cu înălțimea s.a. care e pus astăzi, și cu spațiul de care e înconjurat. In foyerul Teatrului Național bronzul lui Spaethe face frumos. R o, concepție sculpturală, in care intră variațiile jucăușe ale luminii, pe bronzul lucios, și e gândit pentru interior. Amănuntul, în care cade sculptorul se pierde în aer liber, și dimensiunile reduse ale bustului originar, căruia la versiunea pietrarului copist i s’a mai cârpit, dedesubt, fâșie. Cât o palmă,, de piatră, ca și o atitudinea — de jos, Caragiale pare literalmente „căscat’’, uitându-se în sus, — nu permit transfertul acesta de intenții. Pe urmă, între atâtea figuri simbolice, solemne, funerare aproape, această mostră de realism, de imanentism. — bustul lui Caragiale este gândit de Spaethe ca un instantaneu, un moment din viața de toate, zilele a tei Ion, L.u.ca.... nu-și are locul. Despre lucrările domnilor Medrea (Iosif), .Jalea (Eminescu și Goga) și Han (Vlahuță), ca și despre d-na Milița Pătrașcu cu al său Odobescu vom vorbi în numărul vifor, alaturi de cronica despre Coșbuc s d-lui Ion Gr. Popovici. ION FRUNZETTI 1 CRONICA WEMURATORII DIN CIȘMIGIU