Vremea, iulie-decembrie 1943 (Anul 16, nr. 705-728)

1943-07-18 / nr. 707

I" y­R­E­M­E­A CRONICA FILMELOR 1. „SOMNAMBULA“ : Luuisella Begni, — iată numele d­e se țin­­­ime în acest film și care trebue revituit, el aparținând unei originale actrițe italiene (cea care joacă ro­lul romanticei eroinei Artista a­­ceasta aduce cu ea o prospețime și un lirism din cele mai penetran­te, pe lângă o figură deschisă, dă­ruind și sugerând franchetă, since­­ritate. Alături de ea, Chiseppe Villa (care joacă rolul lui Bolini) pare fad, deși nu e un actor de a dona mâini, după cum Germana Paolieri e lăsată, net, la urmă, pe plan se­cund. Cu un scenariu cam prea duios și cu locuri comune pe unde se păcătuiește mult din punct de vedere artistic. „Somnambula“ este, totuși, un film interesant tocmai pentru apariția — intr'un rol amplu — a Luiseliei Beghi. 2. ..MACARIO VICONTE“. Cre­dem că acesta ia cel mai bun Hau al lui Macarie, film, în care, încă­­o dată, nu vedeta Hahami îi asigură reușita, ci­­ structura, travaiuslie, ciocnirile comice, Mario Mattoli care-l regisează pare vădit înrâu­rit de flintele cu frații Marx sau cu frații Ritz, deși se vede și o anume originalitate isvorîtă din acel co­mic al absurdului, autentic italian, comic din care au ieșit sintaxa ab­ruptă a lui F. T. Marinetti sau ciu­dățeniile lui Pirandelo. Numeroase sunt scenele unde umorul rezultă dintr'o succesiune a unor situații comice în ele însele, în materiali­tatea actului și nu în semnifica­ția lui. Aceasta nu le scade însă din valoare, ele fiind­ realizate cu o tehnică desăvârșită. Episodul cu nebunul din autobuz, cel care dă iluzia că scrie la mașină sau că vorbește la telefon, este o mică capodoperă, deși totul constă din­­tr'un­ trucaj vizual și auditiv. „Macario vicente“ reprezintă astfel o bună școală de umor avan­sat, resorturile inteligenței fiind puse la contribuție în modalități cu totul inedite. E o adevărată gimnastică a inteligenței, plină de savoare, desfătând pe intelectualul dornic de destindere. 111 3. „ELIXIRUL DRAGOSTEI“, formula dificilă publicului româ­nesc, nu prea obișnuit cu modalită­țile de operă și cu comedia italia­nă de caracter. EÎMÎL DARIE Dum­inică 18 Iulie 194? —)a Care a fost acela, care nu simțit niciodată tracul, fie în fața a unui examen, fie în fața publicului, a microfonului sau a obiectivului? Tracul este fantoma elevului, stu­dentului, artistului, oratorului și fără îndoială și a vedetei de ci­nema. Pentru a putea oferi cititorilor noștri detalii cât mai precise cu privire la părerile marilor actori, am întreprins un turneu de inter­­vieruri în rândurile vedetelor din film. Iată,răspunsurile: HEINRICH GEORGE „Trebue să crezi în tine însuți,­­ eu am avut pe vremuri tot fe­­l­­ul de călduri, dar trac propriu zis iarcă tot nu am simțit. Cred că a­­cela care stă plin de voință și de dorință cu amândouă picioarele pe scenă, acela, care caută să însuți­­­­ească tot jocul și mimica, acela nu are de ce să se lupte CU vreun sentiment de teamă, de jenă sau Je trac, cum spunem noi. Ultimele ore dinaintea unei premiere, pe c are aș dori poate să le dedic con­­centrațiunii sufletești și spirituale, sunt acaparate de nenumăratele probleme ale filmului sau ale ad­­­­inistrației, așa încât nu-mi ră­mân înaintea apariției pe scenă de­cât cel mult câteva minute de ră­gaz. In ele însă caut să adun toa­tă fermitatea necesară jocului, ui­tând de ce este în jurul meu. In acest scop am așezat la dreapta și la stânga scenei două fotolii­m­e care mă odihnesc între pauze, sau î­n­aintea unei scene. Se întâmp c chiar să ațipesc uneori, dar nu­mai pentru scurte minute, căci­­ »oi mă deștept proaspăt și gata a­­cțiune. Am încercat totdeauna să în it­im și colegilor și elevilor mei ; eastă concentrare a forțelor. entitate mare de pasiune colecti­v­ă, care însă nu are nimic de af­­e cu materiile explozive-isteri e­­ste necesară pentru o bună pr­iv­­e­­ă. Tradiția cere chiar ca îna­ntea unei premiere reușite să aib­­e cunoscutul scandal de pref­­enerală. Eu, în ce mă privește, a irea cred în toate acestea, di­red în artă. Și această credinț n’a ajutat întotdeauna”. SARAH LEANDER „Nu am nici o teamă în fața o­biectivului sau microfonului!” Prof. Froeh­lich vorbește cu c mai mare specialist, și despre fi­ul artistei Zar­ah Leander pe ca­re el îl consideră la această inte >retă ca neexistent. Ea știe că po­t să transmită, cu ajutorul mijio­elor tehnice, cum s­unt obiectivi­i microfonul, expresia și artiștii n mod ideal. Acest lucru îi s­iguranță și superioritate. Afară de aceasta Zarah Lean­­­ r a mai spus că atunci când se dă pe scenă în fața publicului, ea simte o urmă infinit de mică de trac. Momentul cel mai grav a fost acum câțiva ani, când a jucat la Viena pentru prima dată în lim­ba germană, și când își pusese la gând să câștige de la primul atac oamenii unei țări străine, într’o limbă străină. Atunci a avut pen­tru prima dată într’adevăr bătăi puternice de inimă. Dar succesul a răsplătit-o îndeajuns. RATHE GOLD „Să nu­ vorbim de acest lucru”. E­sta așa de groaznic încât nu aș vrea să mai deschid vorba.... Cei stră­ini de teatru tot nu pot să simtă niciodată așa ceva Trebue să ne mulțumim cu mângâierea că este singura umbră care întunecă pro­fesiunea noastră atât de frumoasă. MARIA KOEPENHOFER „Trebue să discerni între două cot,­­ aste foarte importante care pro­­­duc i­­acul. El poate proveni din t­­ârnă, dirdr’o frică foarte primitivă pe care o simte fiecare în clipele hotărîtoare. Cu cât rolul pe trebue să-l interpretez îmi cere care mai mult, cu atât mai mare este nervozi­tatea. Pentru a-l stăpâni, este ne­­voe de o concentrare extremă și de o energie de fier. Există roluri pe care poți să le începi imediat fără multă pregătire, cari prin realismul Ior îngădue ușor o transpunere i­­mediată la personalitatea jucată. E­­xistă multe roluri frumoase dar, temute, care încep liniștit și care ter­mină în scena culminantă, atât de grea. Până când nu s’a deslăn­­țuit uraganul final, până atunci nu ești stăpân pe tine... Dar pe lângă această teamă de trac, mai există tracul provocat de bucurie, din bu­curia frumosului la profesiune, pen­tru care trăim, căruia îi suntem re­cunoscători, din simțământul vital, puternic pe care scena o reflectează asupra noastră, din așteptarea fef­e­ricită de a intra în sfârșit în cadrul­­ decorativ, de a juca, de a trăi. Ea ne­­ dă impulsul și elanul necesar și este un sentiment din cele mai minunate, deoarece poate fi stăpânit. Dar acest sentiment cere siguranța interpre­tării”. KÄTHE HAACK „Punctul culminant este după mi­ne proba generală „Mă întrebați dacă am trac? Și încă cum! Partea curioasă este că se­­întețește pe și­ne trece și că nu apa­re ca la mai toți înaintea­ premierii, ci lucru curios înaintea probei gene­rale. Când regizorul nostru (Quind­­gens) apare în sală pentru a lua loc pe un scaun izolat, când văd strălu­cind ochelarii săi în întuneric, cu fularul la gât, atunci simt că mi se moaie genunchii. Aș vrea în ulti­mul moment să renunț la tot, sunt nesigură, până cănd, deoarece inter­pretez de cele mai multe ori roluri comice, aud prima sa manifestare de veselie. Asta este pentru mine confirmarea, încurajarea, siguranța. Ea însemnează liberarea de fantoma tracului care plutește în sală și si­guranța rămâne până și după pre­mieră așa încât nu mai am teamă să fiu atinsă de el". Prof. CARL FROEHUCH „Filmul nu știe ce este tracul. Cu excepția filmărilor de probă, la care nu numai începătorii, ci și cei ver­sați arată o oarecare teamă și emo­ție, transpirație și ne­­niște. La film nu este ea la teatru, căci­ nu există un trac de premieră Probele, turna­rea și prezentarea filmului nu sunt atât de bine fixate la film cum sunt în teatru. Proba­­ și turnarea se con­topesc aproape iar prezentarea fil­mului, așa zisa premieră urmează a­­bia mai târziu. Fără îndoială că ar­tistul este nerăbdător să știe ce Du­rere are presa și publicul despre noua sa performanță, dar acest lu­cru nu are nimic de a face cu tra­cul. In primele zile ale turnării unui film se constată foarte des o oare­care neliniște, nervozitate, care este mai mult rezultatul individua­lit­ăti­­­i lipsei de coeziune între in­terpreți. Singurul trac existent este poate acela din fața micr­ofonului și­ a aparatul de filmat. El se constată cu atât mai mult cu cât există mai puțin contact între artist și aceste noutăți ale tehnicei. Pentru a po­seda așa ceva, ar fi după părerea mea absolută nevoe să se unească între artiștii de scenă și deose­ar­tiștii din film. Din nenorocire am constatat tot mereu că acest dar pe care-1 con­sider ea un talent înnăscut,în primul rând poate fi considerat abia într’al doilea­ rând ca o experiență. Una din personalitățile la care acest ta­lent este excepțional de desvoltat, lucru care explică efectul extraor­dinar asupra publicului, este Zarah Leander. KARL LUDWIG DIEHL „Tracul pare să crească cu timpul la mine. El nu are nimic de a face cu premierele de­ci numai cu premierele de la filme, tea­tru. Acea tensiune și așteptare, le­gată de primele reprezentații în fața rampei sunt cu totul altele decât acelea, pe care le simt la tur­narea unui film. Odată cu matu­ritatea crește și s­entim­entul de­ res­ponsabilitate, de interpretare, în­cepi să devii mai aspru cu tine însuți, devii mai nervos, mai iri­tabil și în această stare un coleg mai puțin simpatic Din fericire însă această stare nu ține decât în prima scenă. După aceea își pierde eficacitatea BRIGITTE HORNET „Pe afară nu se prea observă ni­mic”­„Poate că unii regizori, cu care lucrez, sunt de părerea că în gene­ral tracul nu se atinge, de mine, dar acest lucru nu­ corespunde realității, căci eu îl simt în mine, cu atât mai mult cu cât ceilalți îl observă mai puțin. Stăpânirea: aceasta est­e re­zultatul unei auto-discipline obținu­tă prin muncă și perseverență, dar este în parte și o calitate înăscută o, caracteristică a temperamentu­lui. In acele clipe prefer să fiu sin­gură, beau un coniac, cânt o placă de gramofon, lucru care îmi place foarte mult, sau fac o plimbare în aer liber, fără pălărie, ca vântul să-mi mângâie, părul și să-mi sccată din cap toate ideile neroade. In natură este înrădăcinată cea mai formidabilă putere a noastră”. „Cei doisprezece” din Cișmigiu au­­ fost, inauguați de curând­ Alineati, la impasibilitatea nemuririi lor de piatră, după geometria strictă a unei circonferințe care ar putea lu­a la perfecțiunea unui ciclu ce s’a du­s infailibil odată cu sădirea ultimului soclu prismatic, cei dois­­­sprezece sunt însă departe de­­ a re­prezenta un întreg. Criteriile după care au fost aleși și grupați, trans­cend înțelegerea. Chronologie,, nici pe departe nu; iar altfel p’ar fi ști­rut nici tip roșu­, afinități structu­­rale nu prea vedem cum ar putea pretinde cineva că au. Și, luați după criteriul valorii, nemuritorii aceștia nu par a fi suficienți, nici necesari, pentru ca, într’o expresție sinoptică, geniul românesc să fie reprezentat adecuat și complet. Cei doisprezece, ca să nu mai lungim vorba, sunt: Iosif, Coșbuc, Caragiale, Marot<et cp., Odobescu, E­­minescu, Alecsandri, Bălcescu, Haș­­deu, Du­­­iu Zamfir­escu, Vlahuță, Gogi, Așadar, Bălcescu și Alecsandri din generația pașoptistă, Caragiale Eminescu, și Maiorescu din gene­rația­­ junimistă iSfO-gft, (de unde dorește Ion creangă), la care se a­­d­augă Duiliu Zam­firescu, junimist și el, dar din altă promoție. In sfârșit, Coșbuc și Vlahuță, apoi Goga și Iosif, și, iz­olați, țîaș,devi, adversarul junimei și Odobescu, estetul. Inutil să ne mai­ întrebăm dacă toți aștrii aceștia sunt de prima mă­rime, și dacă le stă bine­ puși pe picior de egalitate. E treaba altora. * l meseria de cronicar plastic s’ar pu­tea susține că ne îngrădește în li­­nil­’ precise, acelea de a judeca reu­șita estetică a busturilor și nimic m­­­ai mult. O problemă, care trebue să se fi pus și inițiatorilor acestei sacre y»­meniri pe veci,, era dacă lucrarea să fie considerată global, după­­* concepție a întregurilor organice, a­ a­tât de necesară în urbanistică și de­corație, fiind prin urmare încredin­­­­țată unui singur, sculptor, a cărui concepție să asigure unitatea viziu­nii unificarea deci, a cadrului, — *au> num s’a ajuns să se­ procede­ze», lucrarea trebuia să­ fie dusă la bun sfârșit prin colaborarea mai­­ multor artiști, ea considerându-se­­ prea vastă și cerând prea mult timp unuia singur, oricâte avantegii ar fi prezentat această din urmă solu­ție. S’a recurs la un număr de artiști , aproape egal cu al busturilor, păs­trând față de ele norma inegalită­ții. Reprezentând personalități ine­gale, ca dimensiuni și valoare­­ bus­­turile trădează autori la fel de ine­gali, ca viziune și putere expresivă. Simetria ar fi perfectă dacă s-ar fi întâmplat ca suprapunerea seriilor să fie normală: personalităților de prima mărime, sculptori de prima mărime și celor mai mărunței, mai mărunței și interpreții. Lucru­rile nu s’au petrecut însă tocmai așa, și numele cele mai tauri s­e in­ scriu pe soclurile urgisite să poarte busturile cele mai insignifiante. Unitatea rondului în care au fost așezați, radiar, nemuritorii, nu mențin decât arcurile de cerc egale,­­ rămase între socluri, și uniformita­tea acestor crizme. De asemenea­, unsprezece din­ cele douăsprezece busturi respectă convenția ampută­rii umerilor, ceea ce dă un industrial, de calup, statuilor, aspect la mare parte asemănătoare monu­mentelor obișnuite prin cimitire. Să pornim dala Merc­er-ări, opera sculptorului Burcă, al cărui model cert a fost terracota lui loan Geor­­gescu. In piatră, legile materialului cer altfel de tratare. D_1 Burcă s’a mulțumit să redea, realist, efecte de­ modelaj, în tăietură directă, ceea ce dă un aspect hibrid pietrei, tratată ipadecvat, ca un lut ce­va mai tare. Alecsandri n’are prea mari calități de asemănare și unghiul figurii exagerat față de fruntea, pe margi­e­nea căreia se disting șuvițele de păr trase îndărăt, după obiceiul tuturor oamenilor b­elicoși, să acopere lip­surile de pe taple. (Amănunt care putea fi trecut cu vederea de sculp­tor), Alecsandri mai posedă, pentru identificare, doi negi care sunt în­tr’adevăr măestrii interpretați, sen­sibilitatea sculptorului găsindu-și în sfârșit, în formularea lor plastică, adevărata întrebuințare înspre partea cu negii. Alecsandri are pe Bălcescu, caligrafiat cu toți cărl­onții în barbă, de înverșunarea calofilă a domnului Bareschi. Intre Christ și brabucodo­nosur, Bălcescu e inexpresiv ca o marmoră Barba lui asirianâ coafată funerară, tănăt­ur» de apostol, închide și piep­­o fi­gură înnăuntrii» căreia nu se ghice­ște nimic, bustul fiind», as^meta tei Adam după etaipte 5.1 asemănarea autorului (prin excelentă 'mim aristocratic reținut’). Totuși, de de­și parte, conturul lui Bălcescu este cel mai puțin­­ patetic din toate calu­purile cu gămăim înșirai,­ în rândul Cișmigiutei, exceptând contorsiona­tul chip al lui Coșbuc, în excelenta interpretare a d-lui Ion Gr.­ Popo­dei. Bălcescu are o linie, provenită din înclinarea frunții, care sugeră oarecare caractere, de contemapiazie și interiorizare, dar numai in con­tur, de departe. D-l M. Onofrei a ratat un flașneu, concepându-l ca pe un ovrei deghizat în Moș Cră­ciun, cu o barbă din ghemelteaca de vată.,, (extrem­ de piscalp,turat realizată) și cu trăsături care, lua­te una câte una, nu se­ poate spune că sunt nea­semănătoare, fără ca to­tuși să închidă ceva din, măreția, gânditorului acestuia monumental. D-l 4. Călinescu a expus, uli öm­­ul! Zamfirescu, togat, dar cu mus­tața răsucită bine, și înVo­­poziție perfectă de drepți, ca a­ unui, sna.Tul prusac de altădată- Mediocritatea lui Duiliu Zamfirescu, diplomatul superficial și rigid, cu cărarea mi­limetric potrivită, pieptănată și atestată și cu mustața întotdeauna, nu e de fel aptă pentru sch­ei mo­numental. Drapat­a Tan­tiq­ue, capul acesta de burghez plat, e ridicol, cum ridicol e Bălcescu ascunzând sub o togă aproximativă, nodul ca­valierei și colțurile gulerului drept. Mai este un cap ratat in Cișmăgia, îdatorescul domnului Dimitriji-Săr­­lad. O figură mică într-un cap mare în care pieptănătura și țucălia au alte proporții decât acelea după care sunt croite trăsăturile feței. • Nasul strâns între sprinceană și mustață, e flancat jandarmereș­te de doi ochi încremeniți profesorul. Maiorescu seamănă în bustul domnului Bârlad, cu orice director al de liceu cu re­vere și cravată sub cioc, expus pe un suport sculptat de lemn, pe să­lile școlii ca să-i pună elevii țigări pe buze și să-i dea elevele cu ruj. Soclul însă, e prea înalt, în Cișmi­­giu, pentru ca bietul bust să poată împlini asemenea funcții. Nimic dir Maiorescu­t decât poza exterioară caricaturizată. D-l D. Bârlad are astfel, după busturile din fața pri­măriilor suburbanelor provinciale un bust la București, și-i felicitări, pentru succesul acesta, venit la timp ca o recunoaștere oficială a talentului acestui grt­st, prin care Maiorescu va rămâne pe veci imor­talizat, sub formă de belteraș cu cioc. Ar mai fi de discutat dacă tei Caragiale nu i s’ar fi putut omite căciula și reverele, de peste cojocul pe care acest sublim, mitocan, nu-1­­ leapădă nici acum, când e de pia­tră, de-a­­ treapta Rectorului ridicu­lizat de el în viață. Bustul, meri­tuos de­sigur, al lui Oscar Spaethe, era însă gândit pentru bronz, în­tâi, nefiind potrivit materialului pretențios care e piatra, — piatra cere monumental­ neapărat, și nu permite realismul fotografic practi­cat­ de artistul acesta­­ m, în al doilea rând nefiind­ compatibil cu înălți­mea s.a. care e pus astăzi, și cu spa­­țiul de care e înconjurat. In foyerul Teatrului Național bronzul lui Spaethe face frumos. R o, concep­ție sculpturală, in care in­tră varia­țiile jucăușe ale luminii, pe bronzul lucios, și e gândit pentru interior. Amănuntul, în care cade sculptorul se pierde în aer liber, și dimensiu­nile reduse­ ale bustului originar, căruia la versiunea pietrarului co­pist i s’a mai cârpit, dedesubt, fâșie. Cât o palmă,, de piatră, ca și o atitudinea — de jos, Caragiale pare literalmente „căscat’’, uitându-se­ în sus, — nu permit transfertul acesta de intenții. Pe urmă, între atâtea figuri simbolice, solemne, funerare aproape, această mostră de realism, de imanentism. — bustul lui Cara­giale este gândit de Spaethe ca un instantaneu, un moment din viața de toate, zilele a tei Ion, L.u.ca.... nu-și are locul. Despre lucrările domnilor Medrea (Iosif), .Jalea (Eminescu și Goga) și Han (Vlahuță), ca și despre d-na Milița Pătrașcu cu al său Odobescu vom vorbi în numărul vifor, ala­turi de cronica despre Coșbuc s d-lui Ion Gr. Popovici. ION FRU­NZETTI 1 CRONICA WEMURATORII DIN CIȘMIGIU

Next