Zori Noi, iunie 1962 (Anul 15, nr. 4504-4529)

1962-06-09 / nr. 4511

Răspindirea operei lui Caragiale in țară si străinătate CIFRE $1 FAPTE • la 60 de ani (de la 1884, data premierei, și pînă in 1944), „O scrisoare pierdută" a înregistrat un număr de 319 reprezen­tații, deci în medie 5 reprezentații pe an. Din 195« și pînă în 1961, aceeași piesă a fost jucată de 1.089 de ori (în medie 100 de reprezentații pe an) fiind vizionată de peste 490.000 spec­tatori. • la 59 de ani (de la 1885, data primei reprezentații și pînă in 1944) „D’ale Carnavalului“ a fost reprezentată numai de 70 de ori. Din 1951 și pînă in 1961, piesa a fost reprezentată de 870 ori, fiind vizionată de Peste 330.000 de spectatori • Dacă între 1879 — 1943, timp de peste 60 de ani, „O noap­te furtunoasă“ s-a reprezentat de 131 de ori, deci in medie de două ori pe stagiune, in anii noștri numai Intre 1950 — 1959, a­­ceastă piesă a atins 1.435 de reprezentații. • Din 1950 și până in 1961, piesele lui Caragiale au văzut lu­­mina rampei de peste 4.000 de ori (deci în medie 333 repre­zentații pe an), fiind vizionate de peste 1.500.000 de spectatori. • După 1944 au apărut in țara noastră peste 60 de titluri din scrierile lui Caragiale, intr-un tiraj care depășește un mi­lion de exemplare. • Piesele lui Caragiale au fost prezentate in ultimii ani în aproape 35 de țări. „O scrisoare pierdută", „O noapte furtunoa­să“, „D’ale Carnavalului“, „Conu Leonida față cu reacțiunea", au văzut lumina rampei pe scenele unor teatre de prestigiu, cu o îndelungată tradiție, din mari orașe ale lumii. Iată unele dintre țările unde a devenit cunoscut teatrul lui I. L. Caragiale: Argentina, Austria, Belgia, R. P. Bulgaria, R. S. Cehoslovacă, R. P. Chineză, Columbia, Finlanda, Franța, Grecia, R. D. Ger­mană, R. F. Germană, Irak, Italia, Iugoslavia, Japonia, Peru, ft. P. Polonă, U.R.S.S., R. P. Ungară, Uruguay, R. D.­­Vietnam și altele. - ZORI NOI Nr. 45JJ Ample manifestări SUCEAVA O interesantă expoziție a fost­­­ deschisă la Biblioteca regională din Suceava, in cadrul manifestă­­rilor prilejuite de împlinirea a ■1­ 50 de ani de la moartea lui Caragiale. Aici pot fi văzute di­ferite ediții ale operelor ma­relui scriitor, albumul „C­ara­­giale — viața și opera în ima­­gini“, precum și un fotomontaj oglindind răspindirea operei lui Caragiale în străinătate, suc­­­T­cesul de care se bucură piesele sale pe scenele a numeroase teatre din lume. Expoziția este vizitată zilnic­­ de numeroși oameni ai muncii, ea contribuind la o mai pres­­­­fundă cunoaștere a vieții și operei autorului „Scrisorii pier­dute“ Numeroși colectiviști din Ipo­­tești - Suceava, au participat, zilele trecute, la o seară literară pe tema „Viața și opera lui­­ L. Caragiale“. Tot în sala că­minului cultural de aici a mai fost ținută recent și o conferință intitulată „50 de ani de la moar­tea marelui scriitor romín I. L. Caragiale“. VATRĂ DORNEI In fața a numeroși oameni­­ ai muncii din orașul Vatra Dor­nei, a vorbit tov. Gh. Pinti­­lescu de la secția regională de invățămînt și cultură, despre personalitatea și opera lui I. L Caragiale. In continuare, actorii amatori de la I. F. Broșteni au prezentat piesa „Năpasta", care s-a bucurat de mult succes. DOI MARI PRIETENI: CARAGIALE ȘI EMINESCU Ion Slavici scrie, în­­ AMIN­TIRI, că Eminescu și Caragiale au fost „prieteni în cel mai bun înțeles al cuvîntului“, că ei „se căutau unul pe altul și se bu­curau cînd puteau să petreacă Un ceas, două, împreună. Era o plăcere nu numai pentru dînșii, ci și pentru oricine, care vedea cum petrec împreună“. Și a fost o vreme, adaugă Slavici, „cînd ei erau oarecum nedespărțiți și mereu doritori de a se lumina unul pe altul". Din necrologul M­ NIRVANA, scilăm că I. L. Caragiale l-a cu­noscut pe Emine­s­cu (după cum­­ arată și alte mărturii), la Bu­curești, în toamna anului 1868, cînd Eminescu începuse a în­deplini funcția de al doilea su­­fleur la Teatrul Național. „Tinu­tul sosi. Era o frumusețe­­ figură clasică încadrată de niș­­­te plete mari negre : o frunte înaltă și senină, niște ochi mari ”— la aceste ferestre ale sufle­tului se vedea că cineva este înăuntru ; un zrobet blîn­d și adînc melancolic . . . „Mă recomand, Mihail Emi­­nesen“. .,Așa l-am cunoscut eu“, scrie Caragiale. In cîteva luni cît a ținut sta­giunea teatrală (1868—1869), le­găturile de prietenie dintre Ca­ragiale și Eminescu au devenit tot mai strînse. Cu toate deose­birile de temperament, tinerii e­­rau buni tovarăși, căci îi unea aceeași pasiune pentru artă, a­­ceeași conștiinciozitate și ace­­eași răspundere față de mmutul scris. Cind, din octombrie 1877, E­­minescu devine redactor al zia­rului TIMPUL de la București și, mai apoi, prim - redactor, el propune vechiului său prieten, Caragiale, colaborarea la acest ziar. „Eu — mărturisește Slavici — i-am făcut cunoștința în a­­junul războiului de la 1877, prin Eminescu, care îl știa încă din timpul cutreierărilor lui cu tru­pe de actori și ținea să și-l ieie tovarăși de lucrare în redacțiu­­nea ziarului TIMPUL: „Nu fi, — zicea — la Bucu­rești altul, — cel puțin eu nu știu altul“. Și l-a luat . . Ast­fel, din februarie 1878, Caragiale colaborează la TIMPUL. In redacția TIMPULUI, s-a consolidat prietenia dintre acești scriitori. Aici purtau ei ample discuții despre limba literară, despre gramatică, despre litera­tură și artă. Ei aveau chiar de gînd să scrie o gramatică ro­­mînească, fie chiar pentru u­­zul lor propriu, după cum afir­mă Slavici , ne-a im­pus de gînd să ne croim noi o gra­matică — așa numai ,pentru noi. Eminescu a luat asupra sa eti­mologia: Caragiale s-a pornit să stabilească sintaxa, iar eu îmi dădeam silința să mă dumiresc în ceea ce privește alegerea, în­trebuințarea și așezarea vorbe­lor, potrivit cu firea lim­bii ro­­mînești". Colaborarea și prietenia din­tre Caragiale și Eminescu în perioada de la TIMPUL au a­­propiat părerile lor despre via­ță și artă. Dar, in iulie 1881, Caragiale este silit să plece din TIMPULUI, iar în iunie redacția Eminescu avu primul acces 1883, de boală. După cum notează Ma­­iorescu, primirea acestei vești de către Caragiale este deose­bit de dureroasă : „Veni apoi Caragiale la dejun la noi și a­­flînd toate despre Eminescu, în­cepu să plîngă“. Mai apoi, la moartea și în­­mormîntarea poetului, Caragiale este adine­mișcați : „Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și in­vidioșii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui , am plînit de truda vieții, de cîte suferi­se această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit mul­te, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată : era un om dintr-o bucată și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările“. El respinge ast­fel pretenția lui Maiorescu că Eminescu „a avut întotdeauna a­­tîta cît i-a trebuit“. Viața poe­tului a însemnat pentru Cara­giale cel mai acuzator act și cel mai grăitor exemplu de desconsiderare a talentului de către societatea burghezo - mo­șierească, vinovată de moartea prematură a lui Eminescu. In articolul IRONIE, el dez­văluie mai întîi traiul greu al­­­­ poetului, iar în demască falsitatea DOUA NOTE, a interpretării precum și măsluirea operei Iul­i­i Eminescu. Trăind aceeași experiență vieții, semnificația alăturării a­ a­cestor doi scriitori ne apare sub altă latură decît aceea a na­și­g *­turii lor literare , a prieteniei lor. Ceea ce i-a apropiat și le­gat pe acești doi scriitori — zice Slavici — a fost „iubirea de adevăr“. Ducîndu-și traiul în condițiile aspre pe care le ofe­rea regimul burghezo - moșie­resc scriitorilor în secolul tre­cut, ei au fost : copiști, sufleuri, revizori școlari, profesori, zia­riști, și, mai ales, mari scrii­tori. Amîndoi au manifestat în via­ță și prin opera lor aceeași caldă iubire și compasiune față de poporul de jos, aceeași ati­tudine față de „oligarhia de strînsură“ a partidelor politice. Amîndoi au criticat regimul burghezo - moșieresc, unul fo­losind satira corosivă, sarcasmul și ironia, celălalt izbind cu în­­dîrjire în „orînduiria cea cru­dă și nedreaptă“. Amîndoi au fost disprețuiți și umiliți de regimul burghezo-­ moșieresc, iar operele lor au fost fals interpretate de critica și is­toria literară burgheză. Astăzi opera le-a fost redată poporului, iar ei au fost sărbă­toriți cu ocazia centenarului nașterii lor. Academia R.P.R. i-a așezat pe vechii prieteni în si­nul ei, ca membri post-mortem.­­Operele lor sunt editate în edi­ții de masă, ediții critice și de lux, căci astfel știe poporul nos­tru muncitor să cinstească pe marii lui scriitori. GRAȚIAN JUCAN. BOTOȘANI Intr-una din serile trecute, la emisiunea stației de radioficare ! ” din Botoșani s-a transmis un ” medalion Caragiale. După o ■ • scurtă prezentare a vieții și a operei marelui scriitor, a fost transmisă farsa „Conu Leonida față cu reacțiunea in interpre­­­­tarea unor actori de la Teatrul de stat­­„Mihail Eminescu“ din localitate.­­ Manifestări închinate lui IM. Caragiale au loc în numeroase­­ întreprinderi și instituții din o­­rașul Botoșani, precum și in satele din împrejurimi. C­ARAGIALE marele scriitor și cetățean­­ Caragiale despre viața satului Scrierile lui Caragiale, fiind o oglindă fidelă a epocii, reflectă viața politică și socială în va­­riatele ei aspecte. Dacă pe politi­cieni îi biciuește usturător, atunci insă cînd vorbește despre țărani scriitorul se apleacă cu dragoste la durerile lor, sau se ridică re­voltat împotriva exploatării fla­nare erau supuși. El înțelege că de starea grea a țărănimii vinovați era­u condu­cătorii statului în fruntea cărora se afla regele —­ cel mai crunt exploatator. După ce istovise țara printr-o jefuire sistematică, în 1906 regele Carol I sărbătorea p­atruzeci de ani de domnie. Se organizase la București o expoziție care avea să ilustreze așa-zisele progrese înregistrate de Romînia în timpul stăpînirii lui. Cu această ocazie, Caragiale scrie, în poezia „Mare farsor, mari gogomani“. Un comediante de bravură joacă de patruzeci de ani, Făcînd enormă tevatură In fat­a niște gogomani. Și, în vreme ce conducătorii sta­tului se jucau de-a expoziția, pretinzînd că țara a progresat în anii domniei lui Carol, poporul gemea sub călcîiul princen al ex­ploatării. Satele erau în cea mai cumplită stare de înapoiere. Ță­ranii, cîți nu erau clăcași, se aflau înecați în datorii la arendași și boieri. Iar dacă vreunul îndrăznea să ridice glasul, să protesteze îm­potriva tocmelilor înrobitoare, pă­rea ca Ion ,din schița „Arendașul român“’ — „Opincarule, mămăligarule, topirțanule, să mă dai tu pe mine In vileag?!... Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap. Subprefectul zice cu blîndețe: — Cocoane Arghir, cocoane Ar­­ghir,„ Insă arendașul e prea mînios ca să-l audă. Dă înainte și toc­mai după ce obosește iese pe ușă răcnind: — Să te saturi de cercetare“. (I.L.­ Caragiale: „Arendașul ro­mân). Unde putea să mai caute Ion dreptatea? Arendașul îl bate, pri­marului ii este frică de arendaș și nu se amestecă. Prefectului puțin îi pasă de soarta țăranului. Iar subprefectul e tovarăș de a­­faceri cu arendașul. Deznădăjduit și frînt în bătaie, țăranul con­simte să facă cele zece zile de prașilă cu care fusese încărcat. Iar subprefectul nu pierde ocazia să-i țină un discurs patriotic des­pre înțelegerea dintre țăran și arendaș care, de fapt, însemna ca țăranul să poarte cu răbdare jugul, să nu crîcnească în fața celor care-i furau munca. Dureroasa experiență de viață pe care o cîștigă Ion din con­tactul cu aparatul de stat bur­­ghezo-moșieresc este în bună par­te asemănătoare cu drama trăită de celălalt Ion din „Năpasta“. Schingiuit pînă la nebunie, Ion consimte că el este făptașul unui omor de care nu era vinovat. Aflînd de adevăratul făptaș al crimei, el are încă puterea de a s protesta cu disperare: „Atunci, dacă l-ai omorît tu, pe mine de ce m-a închis, mă... de ce m-a chinuit? De ce m-a lovit în cap? De ce­? ... Răbdarea miilor de Ioni ex­ploatați nu putea dura la nesfir­­șit. Lupta lor împotriva exploa­tării se intensifică, și ea se pre­face în uriașul val d­e răscoale care a cuprins țara în 1907. Mă­celul pus la cale de conducătorii Romîniei a indignat profund pe Caragiale. Așa cum mărturisește unul dintre fiii săi, cînd a aflat știrea „a stat zile întregi nemîn­­cat, cu capul sprijinit în mîini. Cînd îi vorbeai se trezea ca din vis și răspundea întrebărilor cu glas obosit. Pe urmă deznădej­dea era înăbușită de revoltă. Stri­­­ga că bine le face ciocoilor“. (Ca­ragiale Lucky: „Amintiri despre Caragiale“). Atunci scrie „1907 din primăvară pînă-n toamnă“, ve­hement protest, împotriva oligar­hiei jefuitoare. Analizînd cauzele politice ale acestei stări de lucruri, Caragiale constată că la conducerea țării nu există nici un reprezentant di­rect al țărănimii. Țăranii nu vo­tau decît unul la o sută și acela era ales, bineînțeles, dintre bo­gătanii satului. Partidele politice, așa zise „istorice“, reprezentînd interesele celor bogați, își treceau unul altuia puterea după cunos­cuta deviză „pleacă-ai noștri, vin ai noștri“. Despre acest lucru Ca­ragiale nota: „Intre masa poporului și clasele stăpînitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese și sentimente pe care a­­ceste clase n-au știut-o umple cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala să o sape și mai adine“ (I. L. Caragaiale: „1907 din primă­vară până-n toamnă“). Ca o dovadă a înțelegerii de­pline a situației creată în țară, Caragiale cere abolirea alcătuirii politice burgheze, cere ca poporul, singurul în drept, să-și conducă destinele. Cu pătrunderea caracteristică lui, Caragiale avertizează în poezia „Temelia“ că regimul de exploa­t­­are, de secătuire a țării, nu poate dura la Infinit. Prin lupta revoluționară a ma­selor populare, conduse de parti­dul clasei muncitoare, odiosul regim burghezo-moșieresc a fost sfărîmat, iar țărănimea eliberată pe veci de exploatare. In viața satului s-au petrecut schim­bări fundamentale. Partidul, călăuzind cu fermitate țără­nimea pe drumul bunăstării, pune un accent deosebit pe ridicarea nivelului cultural, politic și ideo­logic al colectiviștilor. Căci so­cialismul înseamnă și cultură. M. IORDACHE 1907 din primăvară până 'n toamnă X CitiVA NOT1 o* 1. t> CARAGIALE Y • ! ■ 130 »ANI Ilustrații de AUREL JIQUIDE la schițele „Vizită" și „Lanțul slăbiciunilor“. »o SCRISOARE PIERDUTĂ“— aspru rechizitoriu al regimului „curat constituțional“ După ce în comedia „O noapte furtunoasă" și apoi în „Conu Le­onida față cu reacțiunea", dezvă­luise aspecte limitate ale vieții burgheze, in comedia „O scrisoa­re pierdută", Caragiale creează un aspru rechizitoriu, îndreptat îm­potriva întregii orînduiri burghe­­zo-moșierești, demascînd strînsa împletire de interese dintre bur­ghezie și moșierime. Caragiale, lărgind considerabil satira folosită în primele comedii, demască în comedia „O scrisoare pierdută" pe reprezentanții poli­tici ai vremii, liberali și conserva­tori, care susțineau că au aplicat în țară o „constituție democrati­că", că au asigurat cetățenilor „li­bertatea alegerilor" și că au sta­tornicit un „regim reprezentativ“. Acțiunea­ comediei nu înfățișea­ză, de fapt, alegerile propriu zise, ci se oprește la fixarea candida­tului. Era și firesc ca marele dra­maturg să se oprească la acest fapt, deoarece dacă era fixat can­didatul, de alegerea lui aveau gri­jă sîrmele ghimpate care declarau satele contaminate, urnele măslu­­­ite, butoaiele cu vin, băieții lui Ghiță Pristanda, vestiții bătăuși, în egală măsură folosiți de libe­rali și conservatori, care se perin­­­dau, pe rînd, la conducere, pen­tru a „ferici" poporul cu „binefa­cerile“ lor. Zaharia Trahanache, prezident a numeroase comitete și comiții, stîlp al regimului în județul său, afirma la teama lui Dandanache că s-ar putea să nu obțină majo­ritate în alegeri: „balotaj la noi?... zic, nu majoritate, unanimitate ai să ai, stimabile". In continuare adaugă: „de mers, mergem stru­nă". Replicile acestea arată limpede că într-adevăr mașina electoral burgheză funcționa perfect, deoa­rece, deși n-are nici un merit, deși alegătorii nici nu-l cunosc, Dan­danache se alege cu unanimitate de voturi. De altfel, era și firesc ca Dandanache să fie ales, deoa­rece pentru parlamentul vremii nu putea fi unul mai bun decât un politician cu „merite mari", care a venit la alegeri numai pentru că „știi, nu făcea să nu facem act de prezență* și care se dovedește mai prost decît Farfuridi, repre­zentant de frunte al conservatori­lor, și mai canalie decît avoca­tul, directorul proprietar al zia­rului „Răcnetul Carpaților", pre­zidentul fondator al Societății En­ciclopedice — Cooperative „Auro­ra Economică Romînă", Nae Cața­­vencu, fiindcă, spre deosebire de acesta, care ar fi dat înapoi scri­soarea, după ce ar fi fost ales, Dandanache și-o păstrează și pen­tru viitoarele alegeri: „Mai tre­buie s-aie dată, la un caz iar. . . pac! la „Războiul­“. Dar Dandanache mai are și alte „merite*. Ce a însemnat lupta lui... „Eu, familia mea, de la pa­­truzsopt. . . luptă, luptă și dă și luptă". . . „și eu mă-nțele­zi toc­mai acum să rămîi pe dinafară”. .. reiese clar și din anim­ația pe care o face în legătură cu acti­vitatea lui politică: „și eu, în toate Camerele, ca toate parti­dele, ca romanul imparțial". Lipsa de patriotism este o tră­sătura comună tuturor personaje­lor presei. Pentru Trahanache, in­teresele personale ale exploatato­rilor se confundă cu interesele țării: „De la partidul întreg atîr­na binele țării și de la binele țării atîrnă binele nostru". Cațavencu, susținând că vorbește în numele țării, vrea să facă im­presia unui patriot înflăcărat, dar cuvintele lui umflate, însoțite de un plîns mincinos, lasă limpede să se vadă viclenia demagogului, care vrea să-și înșele alegătorii. De altfel, „ultraprogresistul“ Ca­­țavencu vrea „progresul cu orice preț" și are ca deviză „Romînia să fie bine și tot românul să pros­pere". Nici una din acțiunile sale însă nu privește poporul și țara ; iar mîndria sa națională constă în regretul că și țara noastră nu-și are și ea faliții săi. Galeria personajelor este com­pletată cu figura lui Ghiță Pris­tanda, polițaiul orașului, tipul slujbașului umil, unealtă servilă a exploatatorilor. El însuși se de­finește „Omul dumneavoastră, coa­ne Fănică, și al coanei Joițica și a lui Conu Zaharia". Faptele sale, oricât de necinstite ar fi, sunt aprobate de șefii săi și sunt justificate de Pristanda prin re­plica : „Famelie mare, remunerație după buget mica. . . „Mare patriot" este și Tipătescu, prefectul județului, care pentru a-l face pe Cațavencu să renunțe la deputăție, îi oferă fel de fel r­e funcții de stat, ca și cum l-ar angaja în serviciul său personal. O altă trăsătură comună perso­najelor este ignoranta,­­ci dacă nu ne miră că Pristanda nu cu­noaște forma corectă sau înțe­lesul unor cuvinte ca „remunera­ție, catendrală, vampir", în schimb ne copleșește gradul de incultură al celorlalți oameni politici, avo­cați și institutori, care susțin cu tărie: „Știm ce este plebicistul ! Mersi de explicație" Un exemplu deosebit în ceea ce privește ignoranța și lipsa de lo­gica a personajelor ni-i oferă Far­­furidi, care își propune să prezin­te alegătorilor „opinia" sa relativ la cea mai arzătoare problemă a zilei, revizuirea constituției : „Ori sa se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic , ori să nu se revizuiască, primesc, dar a­­tunci să se schimbe pe ici, pe colo și anume în punctele esențiale... Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis !“ Dar comedia „O scrisoare pier­dută", pe lângă prezentarea politi­cianismului veros, înfățișează, de asemenea, și imoralitatea familiei burgheze, prezentată prin trio Tra­hanache, Tipătescu, coana Zoițica. Aceasta, pentru a-și putea salva „cinstea“, oferă lui Cațavencu, în schimbul scrisorii compromițătoa­re, locul de deputat, ea conducînd, de fapt, in judej, ițele politice. Tot coana Zoițica este aceea, care, în posesia scrisorii compromiță­toare, adusă de Cetățeanul turmen­tat, fostul împărțitor de poștă, „andrisantului" cunoscut, promite lui Cațavencu, ce umilit în ge­nunchi îi cere iertare: ... fii ze­los, asta nu-i cea din urmă Ca­meră ! iar Cațavencu, lipsit de orice demnitate, primește să conducă manifestația in cinstea „alesului poporului", Agamiță Dandanache, rostind un discurs în care vor­bește despre „avantajele” regi­mului „curat constituțional", rst­­piica a lui Ghiță Pristanda cu care ia sfîrșit comedia. Comedia „O scrisoare pierdu­tă", creație de seamă a geniului românesc, nu aparține numai ță­rii noastre, ci, datorită bogatului conținut de idei și măiestriei sale artistice, a intrat, de mult, în patrimoniul literaturii universale. Piesa a fost tradusă in multe limbi de pe glob și a fost jucată pe marile scene ale lumii. Acum cîțiva ani, interpretată la Paris de artiștii Teatrului „Ion Luca Cara­giale" din Capitală, s-a bucurat de un răsunător succes. Criticii dramatici francezi au sublimiat în cronicile lor nu numai arta interpre­tativă a artiștilor romîni, ci și va­loarea conținutului tematico-ideo­­logic al comediei, situîndu-l pe Caragiale în rtndul marilor scrii­tori dramatici ai lumii, punindu-l alături de marele J.B.P. Moliére, Prof. ION ȘTEFANESCU­ Y~ V

Next