Zori Noi, iunie 1962 (Anul 15, nr. 4504-4529)
1962-06-09 / nr. 4511
Răspindirea operei lui Caragiale in țară si străinătate CIFRE $1 FAPTE • la 60 de ani (de la 1884, data premierei, și pînă in 1944), „O scrisoare pierdută" a înregistrat un număr de 319 reprezentații, deci în medie 5 reprezentații pe an. Din 195« și pînă în 1961, aceeași piesă a fost jucată de 1.089 de ori (în medie 100 de reprezentații pe an) fiind vizionată de peste 490.000 spectatori. • la 59 de ani (de la 1885, data primei reprezentații și pînă in 1944) „D’ale Carnavalului“ a fost reprezentată numai de 70 de ori. Din 1951 și pînă in 1961, piesa a fost reprezentată de 870 ori, fiind vizionată de Peste 330.000 de spectatori • Dacă între 1879 — 1943, timp de peste 60 de ani, „O noapte furtunoasă“ s-a reprezentat de 131 de ori, deci in medie de două ori pe stagiune, in anii noștri numai Intre 1950 — 1959, această piesă a atins 1.435 de reprezentații. • Din 1950 și până in 1961, piesele lui Caragiale au văzut lumina rampei de peste 4.000 de ori (deci în medie 333 reprezentații pe an), fiind vizionate de peste 1.500.000 de spectatori. • După 1944 au apărut in țara noastră peste 60 de titluri din scrierile lui Caragiale, intr-un tiraj care depășește un milion de exemplare. • Piesele lui Caragiale au fost prezentate in ultimii ani în aproape 35 de țări. „O scrisoare pierdută", „O noapte furtunoasă“, „D’ale Carnavalului“, „Conu Leonida față cu reacțiunea", au văzut lumina rampei pe scenele unor teatre de prestigiu, cu o îndelungată tradiție, din mari orașe ale lumii. Iată unele dintre țările unde a devenit cunoscut teatrul lui I. L. Caragiale: Argentina, Austria, Belgia, R. P. Bulgaria, R. S. Cehoslovacă, R. P. Chineză, Columbia, Finlanda, Franța, Grecia, R. D. Germană, R. F. Germană, Irak, Italia, Iugoslavia, Japonia, Peru, ft. P. Polonă, U.R.S.S., R. P. Ungară, Uruguay, R. D.Vietnam și altele. - ZORI NOI Nr. 45JJ Ample manifestări SUCEAVA O interesantă expoziție a fost deschisă la Biblioteca regională din Suceava, in cadrul manifestărilor prilejuite de împlinirea a ■1 50 de ani de la moartea lui Caragiale. Aici pot fi văzute diferite ediții ale operelor marelui scriitor, albumul „Caragiale — viața și opera în imagini“, precum și un fotomontaj oglindind răspindirea operei lui Caragiale în străinătate, sucTcesul de care se bucură piesele sale pe scenele a numeroase teatre din lume. Expoziția este vizitată zilnic de numeroși oameni ai muncii, ea contribuind la o mai presfundă cunoaștere a vieții și operei autorului „Scrisorii pierdute“ Numeroși colectiviști din Ipotești - Suceava, au participat, zilele trecute, la o seară literară pe tema „Viața și opera lui L. Caragiale“. Tot în sala căminului cultural de aici a mai fost ținută recent și o conferință intitulată „50 de ani de la moartea marelui scriitor romín I. L. Caragiale“. VATRĂ DORNEI In fața a numeroși oameni ai muncii din orașul Vatra Dornei, a vorbit tov. Gh. Pintilescu de la secția regională de invățămînt și cultură, despre personalitatea și opera lui I. L Caragiale. In continuare, actorii amatori de la I. F. Broșteni au prezentat piesa „Năpasta", care s-a bucurat de mult succes. DOI MARI PRIETENI: CARAGIALE ȘI EMINESCU Ion Slavici scrie, în AMINTIRI, că Eminescu și Caragiale au fost „prieteni în cel mai bun înțeles al cuvîntului“, că ei „se căutau unul pe altul și se bucurau cînd puteau să petreacă Un ceas, două, împreună. Era o plăcere nu numai pentru dînșii, ci și pentru oricine, care vedea cum petrec împreună“. Și a fost o vreme, adaugă Slavici, „cînd ei erau oarecum nedespărțiți și mereu doritori de a se lumina unul pe altul". Din necrologul M NIRVANA, scilăm că I. L. Caragiale l-a cunoscut pe Eminescu (după cum arată și alte mărturii), la București, în toamna anului 1868, cînd Eminescu începuse a îndeplini funcția de al doilea sufleur la Teatrul Național. „Tinutul sosi. Era o frumusețe figură clasică încadrată de niște plete mari negre : o frunte înaltă și senină, niște ochi mari ”— la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru ; un zrobet blînd și adînc melancolic . . . „Mă recomand, Mihail Eminesen“. .,Așa l-am cunoscut eu“, scrie Caragiale. In cîteva luni cît a ținut stagiunea teatrală (1868—1869), legăturile de prietenie dintre Caragiale și Eminescu au devenit tot mai strînse. Cu toate deosebirile de temperament, tinerii erau buni tovarăși, căci îi unea aceeași pasiune pentru artă, aceeași conștiinciozitate și aceeași răspundere față de mmutul scris. Cind, din octombrie 1877, Eminescu devine redactor al ziarului TIMPUL de la București și, mai apoi, prim - redactor, el propune vechiului său prieten, Caragiale, colaborarea la acest ziar. „Eu — mărturisește Slavici — i-am făcut cunoștința în ajunul războiului de la 1877, prin Eminescu, care îl știa încă din timpul cutreierărilor lui cu trupe de actori și ținea să și-l ieie tovarăși de lucrare în redacțiunea ziarului TIMPUL: „Nu fi, — zicea — la București altul, — cel puțin eu nu știu altul“. Și l-a luat . . Astfel, din februarie 1878, Caragiale colaborează la TIMPUL. In redacția TIMPULUI, s-a consolidat prietenia dintre acești scriitori. Aici purtau ei ample discuții despre limba literară, despre gramatică, despre literatură și artă. Ei aveau chiar de gînd să scrie o gramatică romînească, fie chiar pentru uzul lor propriu, după cum afirmă Slavici , ne-a impus de gînd să ne croim noi o gramatică — așa numai ,pentru noi. Eminescu a luat asupra sa etimologia: Caragiale s-a pornit să stabilească sintaxa, iar eu îmi dădeam silința să mă dumiresc în ceea ce privește alegerea, întrebuințarea și așezarea vorbelor, potrivit cu firea limbii romînești". Colaborarea și prietenia dintre Caragiale și Eminescu în perioada de la TIMPUL au apropiat părerile lor despre viață și artă. Dar, in iulie 1881, Caragiale este silit să plece din TIMPULUI, iar în iunie redacția Eminescu avu primul acces 1883, de boală. După cum notează Maiorescu, primirea acestei vești de către Caragiale este deosebit de dureroasă : „Veni apoi Caragiale la dejun la noi și aflînd toate despre Eminescu, începu să plîngă“. Mai apoi, la moartea și înmormîntarea poetului, Caragiale este adinemișcați : „Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui , am plînit de truda vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși. Acest Eminescu a suferit multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată : era un om dintr-o bucată și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările“. El respinge astfel pretenția lui Maiorescu că Eminescu „a avut întotdeauna atîta cît i-a trebuit“. Viața poetului a însemnat pentru Caragiale cel mai acuzator act și cel mai grăitor exemplu de desconsiderare a talentului de către societatea burghezo - moșierească, vinovată de moartea prematură a lui Eminescu. In articolul IRONIE, el dezvăluie mai întîi traiul greu al poetului, iar în demască falsitatea DOUA NOTE, a interpretării precum și măsluirea operei Iulii Eminescu. Trăind aceeași experiență vieții, semnificația alăturării a acestor doi scriitori ne apare sub altă latură decît aceea a nașig *turii lor literare , a prieteniei lor. Ceea ce i-a apropiat și legat pe acești doi scriitori — zice Slavici — a fost „iubirea de adevăr“. Ducîndu-și traiul în condițiile aspre pe care le oferea regimul burghezo - moșieresc scriitorilor în secolul trecut, ei au fost : copiști, sufleuri, revizori școlari, profesori, ziariști, și, mai ales, mari scriitori. Amîndoi au manifestat în viață și prin opera lor aceeași caldă iubire și compasiune față de poporul de jos, aceeași atitudine față de „oligarhia de strînsură“ a partidelor politice. Amîndoi au criticat regimul burghezo - moșieresc, unul folosind satira corosivă, sarcasmul și ironia, celălalt izbind cu îndîrjire în „orînduiria cea crudă și nedreaptă“. Amîndoi au fost disprețuiți și umiliți de regimul burghezo- moșieresc, iar operele lor au fost fals interpretate de critica și istoria literară burgheză. Astăzi opera le-a fost redată poporului, iar ei au fost sărbătoriți cu ocazia centenarului nașterii lor. Academia R.P.R. i-a așezat pe vechii prieteni în sinul ei, ca membri post-mortem.Operele lor sunt editate în ediții de masă, ediții critice și de lux, căci astfel știe poporul nostru muncitor să cinstească pe marii lui scriitori. GRAȚIAN JUCAN. BOTOȘANI Intr-una din serile trecute, la emisiunea stației de radioficare ! ” din Botoșani s-a transmis un ” medalion Caragiale. După o ■ • scurtă prezentare a vieții și a operei marelui scriitor, a fost transmisă farsa „Conu Leonida față cu reacțiunea in interpretarea unor actori de la Teatrul de stat„Mihail Eminescu“ din localitate. Manifestări închinate lui IM. Caragiale au loc în numeroase întreprinderi și instituții din orașul Botoșani, precum și in satele din împrejurimi. CARAGIALE marele scriitor și cetățean Caragiale despre viața satului Scrierile lui Caragiale, fiind o oglindă fidelă a epocii, reflectă viața politică și socială în variatele ei aspecte. Dacă pe politicieni îi biciuește usturător, atunci insă cînd vorbește despre țărani scriitorul se apleacă cu dragoste la durerile lor, sau se ridică revoltat împotriva exploatării flanare erau supuși. El înțelege că de starea grea a țărănimii vinovați erau conducătorii statului în fruntea cărora se afla regele — cel mai crunt exploatator. După ce istovise țara printr-o jefuire sistematică, în 1906 regele Carol I sărbătorea patruzeci de ani de domnie. Se organizase la București o expoziție care avea să ilustreze așa-zisele progrese înregistrate de Romînia în timpul stăpînirii lui. Cu această ocazie, Caragiale scrie, în poezia „Mare farsor, mari gogomani“. Un comediante de bravură joacă de patruzeci de ani, Făcînd enormă tevatură In fata niște gogomani. Și, în vreme ce conducătorii statului se jucau de-a expoziția, pretinzînd că țara a progresat în anii domniei lui Carol, poporul gemea sub călcîiul princen al exploatării. Satele erau în cea mai cumplită stare de înapoiere. Țăranii, cîți nu erau clăcași, se aflau înecați în datorii la arendași și boieri. Iar dacă vreunul îndrăznea să ridice glasul, să protesteze împotriva tocmelilor înrobitoare, părea ca Ion ,din schița „Arendașul român“’ — „Opincarule, mămăligarule, topirțanule, să mă dai tu pe mine In vileag?!... Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap. Subprefectul zice cu blîndețe: — Cocoane Arghir, cocoane Arghir,„ Insă arendașul e prea mînios ca să-l audă. Dă înainte și tocmai după ce obosește iese pe ușă răcnind: — Să te saturi de cercetare“. (I.L. Caragiale: „Arendașul român). Unde putea să mai caute Ion dreptatea? Arendașul îl bate, primarului ii este frică de arendaș și nu se amestecă. Prefectului puțin îi pasă de soarta țăranului. Iar subprefectul e tovarăș de afaceri cu arendașul. Deznădăjduit și frînt în bătaie, țăranul consimte să facă cele zece zile de prașilă cu care fusese încărcat. Iar subprefectul nu pierde ocazia să-i țină un discurs patriotic despre înțelegerea dintre țăran și arendaș care, de fapt, însemna ca țăranul să poarte cu răbdare jugul, să nu crîcnească în fața celor care-i furau munca. Dureroasa experiență de viață pe care o cîștigă Ion din contactul cu aparatul de stat burghezo-moșieresc este în bună parte asemănătoare cu drama trăită de celălalt Ion din „Năpasta“. Schingiuit pînă la nebunie, Ion consimte că el este făptașul unui omor de care nu era vinovat. Aflînd de adevăratul făptaș al crimei, el are încă puterea de a s protesta cu disperare: „Atunci, dacă l-ai omorît tu, pe mine de ce m-a închis, mă... de ce m-a chinuit? De ce m-a lovit în cap? De ce? ... Răbdarea miilor de Ioni exploatați nu putea dura la nesfirșit. Lupta lor împotriva exploatării se intensifică, și ea se preface în uriașul val de răscoale care a cuprins țara în 1907. Măcelul pus la cale de conducătorii Romîniei a indignat profund pe Caragiale. Așa cum mărturisește unul dintre fiii săi, cînd a aflat știrea „a stat zile întregi nemîncat, cu capul sprijinit în mîini. Cînd îi vorbeai se trezea ca din vis și răspundea întrebărilor cu glas obosit. Pe urmă deznădejdea era înăbușită de revoltă. Striga că bine le face ciocoilor“. (Caragiale Lucky: „Amintiri despre Caragiale“). Atunci scrie „1907 din primăvară pînă-n toamnă“, vehement protest, împotriva oligarhiei jefuitoare. Analizînd cauzele politice ale acestei stări de lucruri, Caragiale constată că la conducerea țării nu există nici un reprezentant direct al țărănimii. Țăranii nu votau decît unul la o sută și acela era ales, bineînțeles, dintre bogătanii satului. Partidele politice, așa zise „istorice“, reprezentînd interesele celor bogați, își treceau unul altuia puterea după cunoscuta deviză „pleacă-ai noștri, vin ai noștri“. Despre acest lucru Caragiale nota: „Intre masa poporului și clasele stăpînitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese și sentimente pe care aceste clase n-au știut-o umple cu încetul, ba chiar și-au dat toată osteneala să o sape și mai adine“ (I. L. Caragaiale: „1907 din primăvară până-n toamnă“). Ca o dovadă a înțelegerii depline a situației creată în țară, Caragiale cere abolirea alcătuirii politice burgheze, cere ca poporul, singurul în drept, să-și conducă destinele. Cu pătrunderea caracteristică lui, Caragiale avertizează în poezia „Temelia“ că regimul de exploatare, de secătuire a țării, nu poate dura la Infinit. Prin lupta revoluționară a maselor populare, conduse de partidul clasei muncitoare, odiosul regim burghezo-moșieresc a fost sfărîmat, iar țărănimea eliberată pe veci de exploatare. In viața satului s-au petrecut schimbări fundamentale. Partidul, călăuzind cu fermitate țărănimea pe drumul bunăstării, pune un accent deosebit pe ridicarea nivelului cultural, politic și ideologic al colectiviștilor. Căci socialismul înseamnă și cultură. M. IORDACHE 1907 din primăvară până 'n toamnă X CitiVA NOT1 o* 1. t> CARAGIALE Y • ! ■ 130 »ANI Ilustrații de AUREL JIQUIDE la schițele „Vizită" și „Lanțul slăbiciunilor“. »o SCRISOARE PIERDUTĂ“— aspru rechizitoriu al regimului „curat constituțional“ După ce în comedia „O noapte furtunoasă" și apoi în „Conu Leonida față cu reacțiunea", dezvăluise aspecte limitate ale vieții burgheze, in comedia „O scrisoare pierdută", Caragiale creează un aspru rechizitoriu, îndreptat împotriva întregii orînduiri burghezo-moșierești, demascînd strînsa împletire de interese dintre burghezie și moșierime. Caragiale, lărgind considerabil satira folosită în primele comedii, demască în comedia „O scrisoare pierdută" pe reprezentanții politici ai vremii, liberali și conservatori, care susțineau că au aplicat în țară o „constituție democratică", că au asigurat cetățenilor „libertatea alegerilor" și că au statornicit un „regim reprezentativ“. Acțiunea comediei nu înfățișează, de fapt, alegerile propriu zise, ci se oprește la fixarea candidatului. Era și firesc ca marele dramaturg să se oprească la acest fapt, deoarece dacă era fixat candidatul, de alegerea lui aveau grijă sîrmele ghimpate care declarau satele contaminate, urnele măsluite, butoaiele cu vin, băieții lui Ghiță Pristanda, vestiții bătăuși, în egală măsură folosiți de liberali și conservatori, care se perindau, pe rînd, la conducere, pentru a „ferici" poporul cu „binefacerile“ lor. Zaharia Trahanache, prezident a numeroase comitete și comiții, stîlp al regimului în județul său, afirma la teama lui Dandanache că s-ar putea să nu obțină majoritate în alegeri: „balotaj la noi?... zic, nu majoritate, unanimitate ai să ai, stimabile". In continuare adaugă: „de mers, mergem strună". Replicile acestea arată limpede că într-adevăr mașina electoral burgheză funcționa perfect, deoarece, deși n-are nici un merit, deși alegătorii nici nu-l cunosc, Dandanache se alege cu unanimitate de voturi. De altfel, era și firesc ca Dandanache să fie ales, deoarece pentru parlamentul vremii nu putea fi unul mai bun decât un politician cu „merite mari", care a venit la alegeri numai pentru că „știi, nu făcea să nu facem act de prezență* și care se dovedește mai prost decît Farfuridi, reprezentant de frunte al conservatorilor, și mai canalie decît avocatul, directorul proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților", prezidentul fondator al Societății Enciclopedice — Cooperative „Aurora Economică Romînă", Nae Cațavencu, fiindcă, spre deosebire de acesta, care ar fi dat înapoi scrisoarea, după ce ar fi fost ales, Dandanache și-o păstrează și pentru viitoarele alegeri: „Mai trebuie s-aie dată, la un caz iar. . . pac! la „Războiul“. Dar Dandanache mai are și alte „merite*. Ce a însemnat lupta lui... „Eu, familia mea, de la patruzsopt. . . luptă, luptă și dă și luptă". . . „și eu mă-nțelezi tocmai acum să rămîi pe dinafară”. .. reiese clar și din animația pe care o face în legătură cu activitatea lui politică: „și eu, în toate Camerele, ca toate partidele, ca romanul imparțial". Lipsa de patriotism este o trăsătura comună tuturor personajelor presei. Pentru Trahanache, interesele personale ale exploatatorilor se confundă cu interesele țării: „De la partidul întreg atîrna binele țării și de la binele țării atîrnă binele nostru". Cațavencu, susținând că vorbește în numele țării, vrea să facă impresia unui patriot înflăcărat, dar cuvintele lui umflate, însoțite de un plîns mincinos, lasă limpede să se vadă viclenia demagogului, care vrea să-și înșele alegătorii. De altfel, „ultraprogresistul“ Cațavencu vrea „progresul cu orice preț" și are ca deviză „Romînia să fie bine și tot românul să prospere". Nici una din acțiunile sale însă nu privește poporul și țara ; iar mîndria sa națională constă în regretul că și țara noastră nu-și are și ea faliții săi. Galeria personajelor este completată cu figura lui Ghiță Pristanda, polițaiul orașului, tipul slujbașului umil, unealtă servilă a exploatatorilor. El însuși se definește „Omul dumneavoastră, coane Fănică, și al coanei Joițica și a lui Conu Zaharia". Faptele sale, oricât de necinstite ar fi, sunt aprobate de șefii săi și sunt justificate de Pristanda prin replica : „Famelie mare, remunerație după buget mica. . . „Mare patriot" este și Tipătescu, prefectul județului, care pentru a-l face pe Cațavencu să renunțe la deputăție, îi oferă fel de fel re funcții de stat, ca și cum l-ar angaja în serviciul său personal. O altă trăsătură comună personajelor este ignoranta,ci dacă nu ne miră că Pristanda nu cunoaște forma corectă sau înțelesul unor cuvinte ca „remunerație, catendrală, vampir", în schimb ne copleșește gradul de incultură al celorlalți oameni politici, avocați și institutori, care susțin cu tărie: „Știm ce este plebicistul ! Mersi de explicație" Un exemplu deosebit în ceea ce privește ignoranța și lipsa de logica a personajelor ni-i oferă Farfuridi, care își propune să prezinte alegătorilor „opinia" sa relativ la cea mai arzătoare problemă a zilei, revizuirea constituției : „Ori sa se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic , ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo și anume în punctele esențiale... Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis !“ Dar comedia „O scrisoare pierdută", pe lângă prezentarea politicianismului veros, înfățișează, de asemenea, și imoralitatea familiei burgheze, prezentată prin trio Trahanache, Tipătescu, coana Zoițica. Aceasta, pentru a-și putea salva „cinstea“, oferă lui Cațavencu, în schimbul scrisorii compromițătoare, locul de deputat, ea conducînd, de fapt, in judej, ițele politice. Tot coana Zoițica este aceea, care, în posesia scrisorii compromițătoare, adusă de Cetățeanul turmentat, fostul împărțitor de poștă, „andrisantului" cunoscut, promite lui Cațavencu, ce umilit în genunchi îi cere iertare: ... fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră ! iar Cațavencu, lipsit de orice demnitate, primește să conducă manifestația in cinstea „alesului poporului", Agamiță Dandanache, rostind un discurs în care vorbește despre „avantajele” regimului „curat constituțional", rstpiica a lui Ghiță Pristanda cu care ia sfîrșit comedia. Comedia „O scrisoare pierdută", creație de seamă a geniului românesc, nu aparține numai țării noastre, ci, datorită bogatului conținut de idei și măiestriei sale artistice, a intrat, de mult, în patrimoniul literaturii universale. Piesa a fost tradusă in multe limbi de pe glob și a fost jucată pe marile scene ale lumii. Acum cîțiva ani, interpretată la Paris de artiștii Teatrului „Ion Luca Caragiale" din Capitală, s-a bucurat de un răsunător succes. Criticii dramatici francezi au sublimiat în cronicile lor nu numai arta interpretativă a artiștilor romîni, ci și valoarea conținutului tematico-ideologic al comediei, situîndu-l pe Caragiale în rtndul marilor scriitori dramatici ai lumii, punindu-l alături de marele J.B.P. Moliére, Prof. ION ȘTEFANESCU Y~ V