Adevěrul Literar şi Artistic, octombrie 1922 (Anul 3, nr. 98-101)
1922-10-08 / nr. 98
MIA III—ANUL nn No. 08 2 Lei Exemplarul în țară 4 Lei Ex> i străinătate Duminică 8 Octombrie 1922 FONDATORI: AL. V. BELDIMAN 1888—1837 CONST. MILLE 1897-1920 FONDAT în 1883 Drumuri ardelene Artă nouă și veche în Ardeal de m. IOMGA> — .... —- # 8IMPLE NOTE Șl OBSERVAȚII — Ia Săcele după aproape douăzeci de ani. La Satu-Lung mai e părintele Victor, încercat prin suferințele rătăcior la Iași în timpul războiului și trecut apoi la cele veșce, în satul lui, la casa lui, groaznic prădată, despoiată aceia pe cari, când e vorba de sălbătăciile îndeplinite noi, nu-i poți numi decât nemți. In casa ospitalieră, lină de lume, odinioară, văduva arată halul în care viitoril de „Valahi“ i-au adus gospodăria, atât de îngrjită. Vremurile s’au schimbat. România s’a întors aici, și întors ca să rămâie. Sunt însă nemulțămiri. Pădurea ate un român, unul de aici, și condițiile sunt rele pensăteni. Mai sunt și alte plângeri. Lucrurile mult aștepte nu încântă niciodată. Pentru întâia dată cercetez cu de-amănuntul cimitirul sericii noastre. Foarte frumoase inscripții din întâia jumte a secolului trecut, cu litere cirilice de o deosebită eganță în supțirea lor scrijelare. Se văd nume de familie e s’au păstrat și în timpul nostru, chiar și numele de eagoe pe care l-a purtat episcopul Popea și l-a dat nepotul său de frate, apare pe pietrele vechi, înăuntru, picturile îngrijite, de un caracter modern elicat, fără nici un fel de rigiditate, ca în trecut, dar și ,ră nici un fel de pretenție, ca în prezent, fac cea mai are onoare mișcării spre arta apuseană pe care o înceuseră, fără a-și părăsi principala menire, o parte din zuravii noștri bisericești pe la 1850—80, mișcare de unde a enit până și superioara artă, expresie a naturii și nației noastre, care e pictura lui Nicolae Grigorescu. Cel ce a furat aici e și un portretist prețuit, Mișu Pop din Brașov, aupra persoanei și operelor căruia — acestea, risipite înot Ardealul — ar fi descris o lucrare serioasă. * Clopotele sună a mor! Preoții tineri cari ne-au primit o prietenie se înveșmântează în odăjdii pentru a ieși înantea simplului convoiu. E o femeie moartă de cancer în ipsa soțului plecat, după statornica datină, dincoace la toi, pentru muncă și câștig. Prapurile se leagănă în vârful sulițelor. Clericii trec a licărirea fugară a lumânărelelor de ceară. Sicriul e deschis, cu moarta așa de mică, un căpușor și niște mânuțea de ceară. Bocitoarele plâng că la noi în izbucniri de grauri care taie. Slujba se face încet, cu multă cuviință. In cursul ei recontenit asupra corpului iubit se pleacă fețele celor mai e aproape, într’un ritm de desperare tăcută, întocmai ca ndepărtatele văi ale Macedoniei, alături Se ține pomuloul încărcat cu merindele de ce ia lume. * # Și la Săliște zugrăveala cea nouă se înființează în biserici. In cea veche și mare, lângă figurile dela sfârșitul secolului al XVIII-lea, tari în colori, ea dă marile icoane dela catapeteazmă, cu liniile rotunde și colorile dulci într’o atmosferă de aur surâzător. Și la biserica mai nouă, făcută în stil gotic, cineva mai puțin înzestrat a dat aceiași podoabă iconostasului. In schimb, la Tilișca, în satul următor spre munte, cu șerpuitoarele strădițe care urcă între casele de lemn înegrite de soare și spălate de ploaie, două din cele mai frumoase icoane pe fond de aur, ca în veacurile al XV-lea și al XVI-lea, merită să fie puse într’un muzeu al bisericii. * Un astfel de muzău se pregătește pentru biserica românească ortodoxă de părintele mitropolit Nicolae Bălan. Unele obiecte s’au și adunat. O mare bibliotecă, în care se află și manuscrise prețioase, a fost adunată de Șaguna în vechea reședință. La Asociație atâtea din cele mai interesante obiecte dăruite aparțin cultului. Multe se vor fi arătând și la particulari, precum la noi, de o vreme, în dauna bisericilor, persoanele cu iubire pentru tradițiile noastre artistice sau numai cele care vreau să-și „orneze“ saloanele și budoarele își fac mica lor colecție. Strânse de pretutindeni, ele ar da și aici una din cele mai mari culegeri din lumea răsăriteană. Deocamdată sașii au dat mici muzee demne de tot interesul. Un fabricant de lichioruri, d. Iuliu Teutsch, a dăruit astfel Brașovului pe lângă un material prețios privitor la istoria orașului, pe lângă oarecare piese de științe naturale și altele de etnografie — între care și măștile de Crăciun și" Ceangăilor care seamănă uimitor cu ale Samoiezilor și ale Indienilor americani —, pe lângă câteva tablouri- 4 specimene din meșteșugul sculptorilor și pictorilor de biserici românești. Și ce nu s’ar putea scoate acolo la Brașov din ce zace părăsit sau se ascunde puțin cunoscut la biserica Sf. Nicolae ! Pentru întâia oară, acolo, la Brașov, am văzut lângă biserica mare, ciudat prelungită, așa încât abia se vede în fund tâmpla, împodobită și ea cu picturi de-ale lui Mișu Pop, meșterul brașovean — prea puțin băgate în seamă de un public pentru care un sfânt e un Sfânt — cele două paraclisuri, din dreapta și din stânga. Cel dintâi e mai ales e de toată frumusețea. Clădit pe la jumătatea veacului al XVIII-lea cu banii aduși de gramaticul și dascălul Eustatievici din Rusia Țarinei Elisaveta, al cărei nume strălucește și acuma pe marmură în fruntea intrării, el are o micuță catapeteazmă, fermecătoare la lumina făcliilor prin scânteierile potolite ale aurului de pe sculpturile ei. Frescele însăși merită toată luarea aminte prin aceia că dau scene biblice cu totul inedite, ilustrând naiv parabolele și moralitățile evanghelice. E aceiași pictură de datină munteană care pe toate trecătorile munților răsbătea în Ardeal, și pe din afară pereții erau plini de dânsa, cum se vede din unele rămășițe. Este și câte o bună icoană semnată, ca aceia în care, cu un fel de mândrie, în acest oaș al breslelor, autorul se întitulează fiu de croitor. In stânga, pictura murală, cam din aceiași epocă, e, din nenorocire, greu atinsă de umezeală, amenințând să dispară toată. O atentă fotografiare a ei, cel puțin în figurile cele mai caracteristice, ar fi o absolută nevoie. Și aici sunt atâtea icoane care nu servesc și a căror așezare într’un muzeu care ar dovedi originalitatea noastră creatoare intr’un așa de nobil domeniu e o datorie. Numai cât sie ar trebui cu îngrijire selecționate și puse în ordinea ivenită Poate servi ca exemplu, ce au făcut Sașii. Biserica noastră brașoveană, cu eforia ei care nu e lipsită de mijloace, poate face și ea atâta. Vor fi odăi libere sau care se pot liberă pentru a instala acolo aceste dovezi ale vredniciei noastre care sunt pe cale să se piardă. Cu atât mai mult, cu cât, nu numai la Sf. Nicolae, ca și aiurea, asemenea obiecte cer numai să fie recunoscute, prețuite și adunate. La cimitir — în fața celui care proclamă trecătoarea biruință a Germanilor de la 1916 contra noastră —, pe lângă frumusețea unor morminte noul, și mai vechi (Andrei Murășanu însus se odihnește aici), biserica, modernă, are bune icoane mari, de iconostas și câte ceva din mai vechea noastră comoară de artă. Am observat fragmente de triptic în care sfinții cu părul tuns și fața rasă au un caracter arhaic ușor de descoperit. Și cine știe ce s’o mai fi găsind prin casee bătrâne ale Șcheilor! La Greci, în biserica brâncovenească, trecutul nostru prezintă numai câteva candele de argint caracteristice. Pictura lucie de pe catapeteasmă pare datorită vre-unui artist adus din colonia grecească de la Viena. Pentru a salva grecismului acest colț de uzurpație, cu bogata biserică, dispunând de case și de două moșii, pentru folosul a cincisprezece, numai cincisprezece familii care și acelea vorbesc românește acasă, se dau supt arcadele cimitirului, lângă vechile pietre ale mitropoliților și boierilor munteni cu nume domnești, cele mai scumpe marmure, cele mai aurite inscripții și cele mai bogate flori celor morți cu mărturisirea în grecește a credinței lor. De origine grecească e și frumosul aier sau epitaf al bisericii din cetate. Lucrat la 1822, dăruit probabil de unul din boierii pribegi pe aceste locuri, el se deosebește și prin delicatul amestec de argint și de albastru palid al fondului pe care se desfac figurile cu fața de mătasă. Pictura ea însăși, curată, nu trezește un interes particular. Sașii n’au numai muzeele lor mai vechi. Prin silințile unor oameni de bunăvoință, de muncă și de gust, ei au organizat în adâncurile bisericii lor de la Sibiu o nouă colecție etnografică și bisericească. Sunt în ea piese de cel mai mare interes. Și nu e o întâmplare că odată cu alcătuirea noului muzeu se tipărește, pentru a patra aniversare a confesiunii luteriene, bogata colecție de potire a parohului Roth. Față de toate acestea, — ce facem în o întrebare pe care trebuie să și-o puie toți aceia cari, în cea mai mare parte ’n afară de cultură, se sfâșie politic, confesional și social. Nu putem orândui măcar ceia ce alții au creat. N. IORGA Din versurile Sui Lee Boosters Cântec de Septembre Trad. Emii I sac Frunze pe drumuri... frigul la pândă Soarele roșu... arborii negrii. Tremură vântul... râul e rece. Și hornul asudă fum. Porcul e singur... lacul cu luntrea Doarme In taină, lebăda-i moartă. Singur pe drumuri... soare, o, soare Tremur de tine... râul e rece... Vieața e rece... toate sunt reci. Frunze pe drumuri. Arborii negrii... umbre se agață... Flutură stafii... lacul de sânge, Luntrea cu moartea... vesel pornește.. Lebăda moartă bate din aripi Ritmul tăcerei... soare, o, soare Frunzele, frunzele, frunzele, Cad de pe copacul vieții mele Vântul le smulge, frigul la pândă Frigul din piatră. Frigul din moarte. — Frunze pe drumuri. Pasul mă duce... unde mă duce? Arborii negrii. Soarele roșu. Apa albastră Tremură 'n mine vieața ce trece. Frunze pe drumuri... cum le-aș uita. Flori să răsară, cântec să sune. Sânul să bată, gura sărute Cântece multe, cântece calde... Șî ’n păru-mi șuvițele albe Simt că sunt înrudite cu frunzele Soarele roșu. Emil Isac .) In numerile trecute din „Adeverul Literar", am amintit de River Antology a poetului american modern Edgar Lee Masters. Adaptarea aceasta a lui Emil Isac, este din cea din urmă publicație a „R. A.“ Cel dintâi teatru românesc al Ardealului înainte de înfăptuirea idealului național, Ardealul românesc a cunoscut aproape numai teatrul de diletanți. Din când în când, poate la douăzeci de ani odată, vre-o trupă din București sau Iași câștiga, — desigur cu mari greutăți, — îngăduința guvernului ungar a da reprezentații teatrale prin diferitele orașe ale Ardealului românesc, cum a fost pe vremuri a lui Milu, a lui Pascaly și mai pe urmă — în timpul tratativelor între Tisza și partidul național — a lui Antonescu. Turneul acestor trupe a fost un drum de triumf, cărturărimea română alerga din toate părțile ca să umple sala de spectacol până la ultimul loc, însăși reprezentația era o adevărată manifestație națională. Artiștii oaspeți erau considerați ca niște semizei, iar artistele ca niște zâne din povești și se simțea nespus de fericit acel ardelean care ajungea să dea unui artist — măcar un pahar de apă. Societatea pentru fond de teatru aduna ban lângă ban în speranța, că va putea înjgheba o trupă teatrală ambulantă, ba chiar și un teatru stabil românesc la Sibiu ori aiurea, speranță zadarnică: guvernul unguresc n’ar fi îngăduit așa ceva ! Preotul Ioan Baciu din Șoimuș a organizat, prin anii 80—90, o trupă teatrală de diletanți-țărani care a dat reprezentații cu succes în diferite sate și orașe ale Ardealului, iar în 1908 a adăugat o sală mare, zidită cu spesele lui, la casa parohială, iar partea din lăuntru a acestei sale a aranjat-o așa,ca „la ocaziuni bine-venite să se poată da și reprezentațiuni teatrale“. Era un teatru popular cu trei rânduri de loji și o galerie, care în 16 August 1908 era să se inaugureze în cadrele unor serbări mari. Dar cu 8 zile înainte stăpânirea ungurească a oprit atât inaugurarea, cât și încheiarea clădirii teatrului, (mai erau ceva lucrări la acoperiș) — și s’au făcut întinse cercetări: nu cumva părintele Baciu lucrează cu bani din România ? Despre acestea vom scrie însă mai pe larg cu altă ocazie. Mai ales prin satele Ardealului se aranjau multe „producțiuni“ și „producțiuni declamatorico-teatrale” cu diletanți țărani, învrâstați cu elevi de liceu, învățători etc. mai ales în timpul vacanțelor, când era pe la vetre și tinerimea școlară. Intre anii 1900 și 1905 s’au aranjat cu totul 927 de astfel de producțiuni în beneficiul bisericilor și școlilor românești. Erau învățători sătești, cari cereau din veniturile producțiunilor de peste an fondul de unde avea să li se plătească salariul. Cel dintâi teatru românesc al Ardealului s’a deschis însă, după cum ne asigură Gheorghe Barițiu, cu 7 decenii mai înainte, atunci când nimeni n’ar fi îndrăznit să viseze așa ceva, în Blaj, împrejurările înființărei acestui teatru de diletanți le descriem aici și —pentru ca și mai evident să apară extraordinara lui importanță — după scriitorul maghiar ,Tancsó Benedek. In anul 1831 au intrat în Seminarul teologic din Blaj 7 tineri români veniți din Cluj, cari își făcuseră studiile filosofice la liceul unguresc de acolo. Intre aceștia era și Gheorghe Barițiu. In timpul petrecerii lor la Cluj acești tineri aveau întâlniri dese cu dlr. Simion Ramonczai, un înalt funcționar, bun român, de viță nobilă, care și-a făcut numele nemuritor prin fundațiunea ce-a lăsat pentru burse școlare. De la el împrumutau cărți românești de citit și așaJ a ajuns în mâna lor și istoria lui Petru Maior. Ajunși în Blaj cei 7 tineri își petreceau timpul liber în discuții și studii asupra istoriei limbii și literaturii românești. In locul acestor discuții au ajuns odată la idela, că ar fi bine să se joace teatru românesc între zidurile seminarului. Și-au comunicat gândul — îndrăzneț pentru acele vremi, unor profesori mai tineri și lui Bărnuț, care era „studiarum praefectus“ la Seminar. Atât profesorii — și mai ales Bărnuț, — au aprobat fără ezitare îndrăznețul plan și au mijlocit aprobarea lui și din partea, magnificului rector“. Le lipseau numai paralele pentru procurarea scenei. N’au disperat. Au scris scrisori însuflețite către toți protopopii uniți ai Ardealului, solicitându-le sprijinul și rezultatul a întrecut așteptările: în scurtă vreme s’a colectat suma — însemnată pentru acele vremi, de 160 floreni. Cu acești bani au cumpărat apoi de la Sibiu scena și cele trebuincioase pentru teatru. Elevi și profesori se întreceau acum în traducerea pieselor streine, unii scriau chiar și piese originale, iar teologii învățau rolurile. Astfel, la Crăciunul anului 1833 s-a deschis în „Refectorul” (sala de mâncare) a Seminarului teologic din Blaj cel dintâi teatru românesc — poate nu numai al Ardealului. La prima reprezentație s’au jucat două piese traduse, una al lui Cipariu și alta a lui Ioan Rusu, autorul cărții de geografie: Icoana Pământului. Aveau și public îndeajuns: episcopul, canonicii, profesorii, elevii, funcționarii curții episcopești cu familiile lor și...... bătrâna baroneasă Splenyi din Pănade. Acestea s’au întâmplat într’un timp, când liceul unguresc din Cluj pedepsea cu carceră și pedeapsă în bani de 20 cruceri pe elevul care ar fi îndrăznit să cerceteze teatrul național maghiar din localitate. Așa au trezit școlile românești din Blaj conștiința națională românească. Guvernatorul Ardealului, Bánffy Gydrgy, umblând pe la Blaj și speriindu-se de numărul cel mare al elevilor, n’a intrelăsat să-și exprime înaintea episcopului temerea... că micul Ardeal n’o sa poată da slujbe tuturor acestor elevi săraci. Nici prin gând nu-i trecea acestei „Excelențe”, — încheie Jancso, că în aceste școli încă de pe atunci se plămădea aluatul frământărilor viitoare. In anul viitor, 1923, se împlinesc 90 de ani de la „înființarea acestui prim teatru românesc de diletanți”. Studenții de acum ai facultății teologice din Blaj vor prăznui fără îndoială această aniversare. Ca și la 1833, profesorii vor mijloci la „Magnificul Rector” — permisiunea, ca să joace teologii teatru." La Crăciunul anului 1923 apoi, în acelaș „Refector”, teologii vor juca piesele lui Cipariu și Rusu, așa cum au fost scrise, fără nici o modificare a textului, în fața mitropolitului, a canonicilor, a profesorilor, a funcționarilor de la curtea mitropolitană și a elevilor cari vor încăpea în sală. Se vor face toate ca la 1833. Va lipsi numai....... baroneasa Splényi,. de nu se va găsi undeva vre-o strănepoată de-a ei. Fericiții muritori cari vor participa la serbare, vor simți străbătând prin vinele lor fiorii vremilor de atunci..... Și pentru ca părnuț, Cipariu, Barițiu și ceilalți mari răposați să simtă din gropile lor, că nici această „plămădeală” de la 1833 n’a fost muncă zadarnică, câțiva artiști și artiste de la Teatrul Național din București vor fi și ei de față și vor cânta — cântecul de biruința al „națiunii române“, cântecul dulce ale cărui acorduri ei le presimțeau numai.... SEPTIMIU POPA * Trecutul De ce sunt tristă astăzi, trecând de-a lungul străzii Când toată lumea rîde, în dragostea părăzii Ași vrea să cânt cu lumea, ași vrea cu ea să strig, Dar simt cum mor în mine acorduri reci de Grieg. Cu cineva alături ași vrea să merg de mână. Ași vrea din toți o umbră cu mine să rămână. Ca doi streini, ca două motive ’n Univers. Să batem o măsură în drumul nostru șters. Și nimeni nu-i alături și strada-i totuși plină De forme, ce în spațiu, pun pete de rugină Par umbre echivoce, cu simțuri zăpăcite Cohortele părăzii, pe pietrele tocite. M'agăț cu ochii lacomi, ca pasărea de pom Și din atâtea umbre nu deslușesc un om Mi-e frică de mulțimea streinilor strigoi. Și caut o ființă, cu care să fim doi! Te-am regăsit! Și-mi pare atât de depărtați Ideia izgonirii, ce ne-a ngropat de-o dată... Dă-mi mâna ta streine, ce-ai fost al meu de mult Dă-mi ochii tăi, dă-mi gândul și vorba să-ți ascult. Auzi cum cântă lumea în sunete și rime, Prelunga sărbătoare de patimi și de crime! Dă-mi mâna, dă-mi gândirea și sufletul în comă Să te renasc din mine, că nu te vreau fantomă. Mi-e frică de mulțimea streinilor strigoi, Ce râd cu ochi de sticlă, bătându-și joc de noi. Dar mâinele-mi întinse, coboară goale ’n sbor Că nimeni nu se prinde în rotogolul lor... De ce sunt tristă astăzi, trecând de-alungul străzii Când toată lumea râde, în dragostea părăzii De ce și tu ca alții, apari ca o mustrare ! Și-atunci trecând prin aer, un semn de întrebare? Doar umbra ta ’mi șoptește de ce-am rămas streina Cortegiului fantastic de umbră și lumină... Ea-mi spune că ’n misterul pe care-l cântă lutul. E taina ce-mi închide Iubirea și Trecutul. Trecutul meu deschide pe stradă caravane de umbre și fantome, de bronzuri și de stane... Trecutul meu sunt morții ce gândul îi deșteaptă Și sufletu-mi e groapa comună, ce-i așteaptă... Din ea se ridicară mulțimea de strigoi, Ce râd cu ochi de sticlă, bătându-și joc de noi... In ea e taina celor ce-au plâns că nu i-am vrut, In ea se odihnește trecutul meu trecut... Și toți ca fiecare și tu ca orișicine. Ai fost al meu odată, dar te-am ucis în mine! CLAUDIA MILLIAN Wedekind la Paris După sentința Sindicatului autorilor dramatici france, autorii dramatici germani își vor putea începe activitatea și Paris și „boycott-ul războiului față cu operele artistice germane s’a terminat în Franța. Prima etapă a reluării raporturilor intelectuale între germani și francezi a fost invitarea lui Einstein la Paris, care a fost sărbătorit de toată lumea intelectuală cu ocazia conferinței sale. Literatura franceză asemenea nu vrea să se îngrădească și teatrele franceze deschid porțile autorilor germani Louis Verneuil, cunoscutul autor dramatic și director al teatrului Antoine din Paris plănuește să joace„Erdgeist“-ul, ciudata piesă a lui Wedekind, pe care a tradus-o însuși Verneuil. In afară de piesa lui Wedekind, Verneuil vrea să joace și piesa de Hugo von Hoffmansthal (Elektra), Georg Kaiser și Franz Werfel (Spiegelmensch). Piesa lui Wedekind va fi montată cu un deosebit fast și jucată de cei mai buni artiști ai teatrului Antoine.