Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1922 (Anul 3, nr. 102-105)
1922-11-05 / nr. 102
Adäisrat cel micuț _____ de SEPTIMIU POPA | E un Început banal, știu, dar a fost Intr’adevar o seară frmoasa de Mal, cu lună plină. Mă aflam în grădina Seminarului Sfântului Ipolit, întins pe o pajiște de verdeață, gustam în tăcere, închizând și deschizând ochii, farmecul singurătății. Ce vrei? aveam nouăsprezece ani pe-atunci și eram... înamorat. Un răzășel,—cel dintâi în viață, ce-l primisem în ziua aceea de la dulcea stăpână a sufletului meu“ m'a alungat în grădină. Șiotuși, nu mă îmbăta parfumul dumnezeiesc al florilor de primăvară. Pe „palida regină a nopților senine și amoroase“ nici l’o vedeam. Gândurile mele sburau departe, departe, străbăteau el trei ani cari mai aveam să-I petrec în seminar și tocmai se spunau la un mic sătuleț așezat într’o regiune poetică, unde eu veam să fiu popă, iar ea preoteasă, când auzii între tufișurile grădinei șoapte omenești. — Adu ți aminte Doamne, de roaba ta Veronica. Adu-ți aminte Doamne, de robul tău Nicodim. Adu-ți aminte Doamne de ochii tăi Petre și Grigorie și... de mine păcătosul și nevrednicul... Cum studiam pe-atunci spiritismul, credeam, că-i vre-un urlet întors din altă lume, vreun suflet de popă năcăjit, care lU și-a făcut toate slujbele în viață și îmi era necaz: mă trezia lin visuri prea dulci. Dar șoaptele continuară: — Și iartă-mă Doamne, că nu fac liturghie pentru ei, dar tu tiî, că mitropolitul m’a răspopit... Știam acum cine-i: „Adămuț cel micuț, popa Ardealului“, a pornit să-l caut și am dat de el lângă un tufiș de alun, fâca mătănii după mătănii și suspina. O mogâldeață de om cu iarbă lungă, îmbrăcat în palton negru și cu pălăria albă de aie, în cap. — D-ta aici, părinte Adămuț? i-am zis punându-i mânile e umeri. Mă privi speriat și după ce se încredință că nu-i vreun surior al Seminarului, îmi răspunse : Aici, frățioare, îmi fac și eu slujbele, că omul năcăjit de ce când poate și unde poate. Dar tu... ce câți noaptea pe-aci? — Eu? N’am putut adormi și, am ieșit la aier. — Hm, frățioare! Iți știu eu durerea: doi ochi frumoși, așa-I? — O fi, părinte Adămuț !I— Și câți ani ai, frățioare ? Nouăsprezece ! Mai am trei și-apoi...— Și-apoi ștergete pe buze, frățioare! Se mărită până atunci... — O fi, părinte,—am mai zis și eu, simțind că îngălbenesc— și vei fi pățit și d-ta în vremea d-tale... — Eu? Vai, frățioare, să nu pățești și tu ce-am pățit eu.... A fost o vorbă de la locul ei. S’a apucat omul să plângă și se loviească,—lovituri strașnice, nemiloase,—cu pumnul în estet. Și în vreme ce încercam să-l domolesc, îmi reamintii trista „pățanie“. Aici, în seminarul Sfântului Ipolit și-a petrecut și părintele a dămuț tinerețele, învățând Dogmatica și Dreptul canonic și gânadu-se la Anicuța, fata dascălului din satul lor, cea frumoasă Evanghelia sfântului Ion, care îl aștepta cu dor s-o facă preobeasă. La trei săptămâni după absolvirea Seminarului s’a desfășurat apoi trista lui tragedie : i-a ars mireasa în biserică la cununia, în vremea lui „Isaia dănțuiește“. La a treia înconjurare icoanelor s’a aprins vălul de mireasă de flacăra unei lumini, ir peste un ceas a murit în brațele lui. Un an întreg și-a petrecut apoi zilele aproape numai în cimi se așeza lângă mormântul ei, îl scormonia cu degetele și frângea. Uneori ședea pe iarbă, la oarecare depărtare de mormânt și privea pierdut în zare fără să plângă ; atunci ziceau oamenii că i se arată mireasa, așa cum era în ziua cununiei, bă ție și frumoasă ca Evanghelia Sfântului Ion.... Vorbia rar și ațin, adeseori într’aiurea, părinții lui erau puși pe gânduri și socoteau în pragul nebuniei. Când se împlinise anul dela cununie, a petrecut ziua înleagă cu coatele răzimate de crucea dela căpătâiul mormântuit, apoi la apusul soarelui se ridică și își duse mâna la inimă, vreme ce pe buze i se strecurase un zâmbet. — Anicuța, sufletul meu, mi-ai fost dragă de când erai de lipte ani De-acum nu te mai las în mormânt, vino, să te îngrop fel, în inima mea ! Să te port mereu cu mine... De-atunci n’a mai călcat în cimitir și s’a schimbat cu totul, deorî era chiar vesel. Atunci părinții l’au îndemnat să-și caute Ită slujbă și să se însoare. Adămuț le-a aruncat o privire de pre nici ei nu-și știau de seamă: e o privire tristă, ori mânioal? In dimineața zilei următoare se pregăti de drum și se duse mitropolit. Privindu-i cu multă bunăvoință, mitropolitul îi spuse câtecuvinte de mângâiere. — Nu dispera, fiule,—Îi zise în sfârșit,—vom cere îngăduinde la Roma pentru altă căsătorie. Tu nici n’ai fost doar.... că țtorit... — O, prea sfințite,—răspunse Adămuț,—papa nu știe durereaea. O știu numai eu singur... — Nu așa, fiule ! E trist să fii toată viața legat de-un morânt.... Adămuț tresări. — Ea nu mai e în mormânt, preasfințite! Am scos-o de-acolo am îngropat-o aici, uite... Și își desfăcu haina la piept. — Ce vrei dar ?—îl mai întrebă mitropolitul privindu-i cu ilă. — Hirotonia.! — Bine, fiule ! Iți mai dau timp de șase săptămâni să te noiești.... — Nu, prea sfințite!—făcu acum Adămuț întunecându-se lață,—m’am gândit de-ajuns vreme de un an de zile ! Se hirotoni în ziua Sfintei Adormiri. Când, la înconjurarea statului corul începu „Isaia dănțuiește“, i se umplură ochii de scrimi, iar la a treia înconjurare tresări și aruncă mitropolituli o privire speriată. O lacrimă se furișă și în ochii mitropolitui și Îi citi... molitvele hirotoniei. A ajuns popă în Spotăcel și se făcu iubit de tot satul, în surtă vreme. Făcea slujbele cu multă evlavie și predica în fiere Duminică. Abia la cununii, când se făcea a treia înconjuare a icoanelor tresăria și i se întunecau privirile. Așa petrecu iămul zece ani, dar din an în an devenia tot mai posomorât, poiomorât la feștănii, posomorât la pomeni, posomorât când scrbia cu oamenii și când nu vorbia. De altfel cu oamenii islăvia repede, nu întreba pe nimeni, niciodată, răspundea nuai la Întrebări, răspunsuri scurte de un cuvânt ori două. — E om sfânt, ziceau femeile,—nu-i place să vorbească cu Jmenii, ci numai cu Dumnezeu ! In anul al unsprezecelea al preoției, la sărbătoarea Sfintei Adormiri, rosti o predică despre bunătatea lui Dumnezeu. A fost predică frumoasă, care a înduioșat și însuflețit pe oameni. Dar chai când oamenii ascultau mai cu drag vorbele ce-i curtau din gură ca mierea, se opri deodată și își lovi fruntea cu lima. Oameni buni,—continuă apoi,—ca să vedeți cât e de bunummezeu, ascultați numai, cum a povățuit el pe Aeneas dela Joia până la Italia : „Arma virumque cano, Troiae qui primus aboris... Și înșiră pe nerăsuflate versuri din cântul prim al Aeneidei. imeni, își făceau cruce, iar femeile își scuipau în sân. Știți voi, oameni buni,—zise apoi, isprăvind cu versurile, eu n’am jucat la nunta mea ? Să vă joc acum una ! Și îmbrăcat în odăjdii cum era, se porni la joc, dealungul fericii, răsturnând scaune, feșnice și tetrapoade și îmbrâncind oameni. Il legară și o duseră... în casa de nebuni. A scăpat de-acolo după vre-un an. In Spătăcel însă, era anit, popă, iar el a fost răspopit și trecut la pensie. Se făcu pribeag . ..Adămuț cel micuț, popa Ardealului, unit omi neunit, cum vrei“ și cum era satul prin care trecea... Oamenii aveau milă de el. Îi dau să mănânce și să bea, iar el drept mulțumită le trăgea câte-un dans strașnic și pleca în alt sat. Unele femei Îi dau și bani pentru slujbe, măcar că știau că-i răspopit și că face slujbele prin tufișuri și pe la umbrele copacilor. Venia des și pe la Seminarul Sfântului Ipolet. Seminariștii îl primeau cu drag și cu milă și după ce le recita întreg cântul întâi al Aeneidei îl duceau la masă, iar după masă în grădină, — Frățiorilor, — zicea acum suflecându-și mânecile,—voi mi-ați dat să mănânc, plătească-vă Dumnezeu. Acum să vă joc una ! Și juca, până se făcea tot apă. ,Dacă sosia în oraș pe înserate, săria gardul în grădina Seminarului și domani În tufișul de ajun, iar dimineața răsăria între seminariști ca un Deus ex machine. Dacă îi amintea cineva tinerețele, se lovia cu pumnii în cap și plângea, cum făcea și acum. — Părinte Adămuț,—i-am zis, dac’am văzut că nu-l pot domoli altcum,—n’ai putea să-mi joci una? Am nemerit-o. Mi-a jucat cu vreo cinci minute, chiuind și pocnind în degete. Apoi se opri și mă privi drept în față. — Acum, frățioare, du-te întreabă-ți! Culcă-te, visează ochii cei frumoși și lasă-mă și pe mine să mă culc. Că am niște junghiuri grele... A doua zi ne-a declamat cântul întâi al Aeneidei bătând cu piciorul, de la început până la sfârșit. La masă a fost posomorât, galben ca ceara, când nu mânca era cu privirile mereu pierdute înspre tavan. — Măi frățiori,—ne zise la ridicarea mesei, privindu-ne cu tristețe,—eu am niște junghiuri grele și simt că n’am să vă mai văd, veniți în grădină, să vă mai joc odată! Jocul lui acum a fost nebun, sălbatec; când bătea cu piciorul credeai că vrea să intre în pământ. Dar a fost scurt, asudase în curând și o luă la fugă înspre poartă, fredonând: — Arma virumque cano, Troiae qui primus aboris... In dimineața zilei următoare s’au aflat în satul vecin lângă un gard, țeapăn, ținând în mâna dreaptă ca în niște clește, o cărțulie: evanghelia Sfântului Ion. Sfântul Petre se apropie de tronul Tatălui ceresc. — Doamne, vine Adămuț, cel micuț ! — Deschide-I Petre, deschide-I,—răspunde Tatăl cu bunătate. — Dar Doamne,—zice iar sfântul Pietre făcând o adâncă închinăciune,—am deschis cartea cea mare a vieții oamenilor și am aflat, că îngerii tăi n’au mai însemnat viața lui Adămuț dela cununie încoace. — Așa-i, Petre, dela cununia lui încoace el n’a mai trăit. A purtat numai o cruce grea pe umeri. L’am ușurat acum... — Doamne, dreptatea ta e dreptate în veac!—mai murmură sfântul Petre, își desface cheile de la brâu, se îndreaptă spre poartă și o deschide. — Intră, frate, întru bucuria Domnului tău,—zice lui Adămuț și îi sărută pe amândoi obrajii. Apoi îl conduce spre tronul cel sfânt, în vreme ce întreg cerul răsună de cântece îngerești — Isaia, dănțuiește! Fecioara a luat în pântece și a născut Fiu pe Emanoil... — Adămuț nu tresare. Un zîmbet de fericire se ivtește în colțul buzelor lui. Iar glasul Tatălui îi zice blând: — Adămuț, ai plâns destul cât ai fost în lume. De-acum, veselește-te !! E și Anicuța aici... Intr’adevar, la câțiva pași de el o arătare dulce, o fecioară cu văl de mireasă, o minune bătaie și frumoasă ca Evanghelia Sfântului Ion, îi zîmbește... — Anicuță ! Simte fiorii unei neînchipuite fericiri și totuși... nu-i vine s-o strângă în brațe, își aduce aminte de cuvintele Domnului : — „Atunci, nici se vor însura, nici se vor mărita, ci ca îngerii din cer așa vor fi“. Un sfânt pattiarh se apropie cu o carte de aur, o deschide și o dă lui Adămuț. Iar Adămuț citește : — „La început era cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul“. — Câtă fericie, o, câtă fericire !—zice îndreptându-se spre Anicuța, iar glasul dulce al Anicuței ÎI răspunde : — „Toate printr’ânsul s’au făcut și fără de dânsul nimic nu s’a făcut ce s’a făcut!“ Doi stropi de lacrimi isvorăsc în ochii lui și se prefac în stropi de aur. Un înger le culege: — Au fost ultimile tale lacrimi !—Îi zice și 1e așează în vail de aur ce conține ultimele lacrimi ale celor fericiți. Din depărtări imense răsună un glas adânc : — Și se va șterge toată lacrima, de la toată fața....“ SEPTIMIU POPA • * * toamnă De-o vreme, cerul vânăt de bolnav, Atârnă mai aproape de pământ, Iar toamna cântă frunzelor din vânt — Strident ca un nebun într’o pustie — Și frunzele dansează diabolic, Gătite ’n haină ruginie. La casa din vecini eră o fată Bolnavă, tânără, săracă și frumoasă — Și toată lumea o știă tuberculoasă. Eu n’o văzusem niciodată. Spuneau vecinii că eră uscată Și avea obrajii palizi ca de ceară... Și fata a murit aseară... Dar moartea ei pe nimeni n’a surprins. Căci oamenii știau precis aproape că fata slabă trebuia să moară. Doar mama ei o lumânare i-a aprins Și-un deget i-a trecut ușor pe pleoape. Când am trecut pe drum azi dimineață, M'a ’ntâmpinat un doliu într'o poartă, Și-am fost și eu să văd pe fata moartă, De care mi-au vorbit vecinii C’avea paloarea unui chip de ceară, — Dar am găsit pe fața ei o pânză Din vinețeala cerului de-afară... . George A. Petre Vitéonhile Gautierre de CLAUDIA MILLIAN FRANȚA A SĂRBĂTORIT PIOS CINCI DECENII DE LA MOARTEA LUI THEOPhiLLE GAUTIER Cultul morților ne îngenunchiază umili, în fața pietrelor funerare, cari păstrează sub opacul lor rece, fantoma și visul umbrelor de odinioară. Ingenunchiem, în parcurile pline de fantome și Întruchipăm cu credința noastră, ființa materială, a celor ce ne-au putut stăpâni cu gândirea lor. Veacurile au păstrat mumiile egiptene ca să ne învețe să credem în morți, să-i așteptăm și să-i iubim. Pietrele funerare, știu să vorbească, răsunător ei respectuos în numele celor ce s’au închis sub ele. Cuvântul pietrelor funerare, cere sonorități de clopot și ritmuri de clepsidră, de aceea când îl auzim, știm că decenii sau secole, cântă în silabisirea lui gravă, pomenirea gândului etern. Din cenușea mumiei, de sub piatra funerară, se întruchipează umbra celor cinci decenii: Théophile Gautier. Și în fața umbrei, se prosternă și vorbesc—nu noi, spectatori întârziați—ci alte umbre eterne, în vreme ce cortegiul fantastic își întinde fresca secolului său de glorie și lumina. Charles Beaudelaire, Honoré de Balzac, Théodore de Banvile, Victor Hugo, Barbey d’Aurevilly, Francois Coppée, Swirnburne, Sully Prudhomme, Jossé Maria de Hérédia, își aștern și își cuvântă din nou, psalmii cântați în cinstea lui Théophile Gautier. Și în această clipă de evocare, a întregului decor și a întregului concert, noi cei de azi, abia vom putea schița imaginea unui poet, rămas doar cu gândul printre noi. „Cu părul brun și sălbatec, cu obrajii mari și desenați pur, cu o iluzie de barbă, liniștită ca a unui leu, mândră ca a unei divinități, cu ochii blânzi, adânci, infiniți; cu fruntea olimpiamă, adăpostind conștiința și imaginea atâtor lucruri ; cu nasul drept, de o rară noblețe, cu mustața fină, ușor despărțită; cu buzele groase și roșii, trase în linii minunate, ca ale eroilor vioi; cu capul nobil, odihnindu-se de minune pe un gât energic de învingător, superb în haina albă și largă, întredeschisă, pe care cade în odată neglijent, o batistă vărgată cu culori vii“—iată pe Théophile Gautier, reînviind din boema lui și urcând treptele cabinetului său de lucru, acel pandemonium, în care poetul strânsese mii de obiecte bizare, din cele patru colțuri ale globului. Și aici în strada Navarin, alături de Amédée Achard, Louis Desnoyers și Laurent Jane Théo, stăpânește cu verva lui strălucită, pe însuși taciturnul Beaudelaire, cu care compune grupul mâncătorilor de hașiș instalat mai târziu în hotelul Pimodan. Și sufletul său—de o rară ingenuitate turnat în perfecția versului se înaripează, din elanul frumosului etern, când vorbește inițiaților și poeților: „Sur l’autel idéal entretenez Ia flamme. Comme un vase d’albâtre ou Ton cache un flambeau, Mettez i’idée au fond de Ia forme sculptée Et d’une lampe ardente éclairez Ie tombeau. Preocupat de formă și contur, făuritor de glossarii ciudate și arhaice, ca crenelurile unui turn de fildeș, Théo își slujește religiunea stilului, cu originalitatea unui adevărat preot păgân. Și cuvintele evangheliei lui estetice, singure oficiază slujba requiemului celor cinci decenii, de adormire trupească. „Pentru poet, cuvintele poartă în ele înșile, și în afară de simțul, pe care’l exprimă, o frumusețe și o valoare proprie, ca pietrele prețioase, ce n’au fost încă tăiate și așezate în brățări, colane șlinele. Ele farmecă pe cunoscătorul, care le privește și le scoate din cupa în care sunt păstrate, așa după cum ar face un gusrvaergiu cugetător de giuvaeruri rare. Sunt cuvinte de diamant, safir, rubin, smarald și altele care lucesc ca fosforul, atingându-le una de alta și nu e o muncă ușoară, să știi să alegi“. Din tălmăcirea cuvintelor, din așezarea lor măiastră, dini prețiozitatea giuvaerurilor vechi, s’au născut. Smalțurile și Carmeele sale (Eimaux et Gamées), cizelate cu îngrijirea unui adevărat estetician al formei. In stilul lui Gautier este o întreagă gamă de emoțiuni, strânse și legate la un loc cu un discernământ savant, fără fugă spontană, cu acea orânduire cuminte pe care o cumosc numai giuvaerele lui Benvenoto Cellini. Opera lui, crescută într’o meditațiune caldă, urmează școala melancoliei creiată de Chateaubriand. Cu un spirit mai sensual, cu o precizare mai pozitivă, ea atinge de multe ori tristețea antică, iar ritmul ei armonios face pe Baudelaire, să o compare simfoniilor lui Beethoven. După Comedie de la Mort, care pecetluește romantismul Gautier descătușează poezia de vecinicul eu ,al egocentriștilor lirici, dedicându-se formei și prețiozităților de stil, cu un cult extraordinar, cu o grație și sensibilitate rară „metafora, iată totul“ ! Dacă Gautier, spune Banvile, nu a fost cunsocut ca poet, este că a trebuit să sufere lupta unui dușman neîmpăcat, Théophile Gautier prozatorul, care învestmântat cu cele mai frumoase stofe ale orientului, știa să construiască palate, să evoace fantasmagorii îmbătătoare, să renască mii de femei și care ca și zâna din poveste nu putea să-și deschidă buzele fără să dea drumul safirelor, rubinelor, topazelor și transparențelor luminoase ale atâtor mii de diamante. Acest vrăjitor-rege care știe toate, care cunoaște toate personagiile epocilor, care reînviază Egiptenele ,din vremea lui Moise, își ascunde sub mantaua de purpură rima delicată și sigură, rima de o puritate antică și de o finețe ideală și ca și un statuar grec nu’și desvăluește sufletul, ci îl lasă abia să se ghicească de sub albul marmorei sfinte“.... Din proternarea marilor genii care l-au înălțat pe Théophile, înfiripez astăzi, imaginea vrăjitoare a poetului francez și pentru salutul eternului frumos și al formei ideale, mă închin cu prilejul requiemului acestei jumătăți de secol, odată cu Beaudelaire, în fața pietrei funerare a lui „Théophile Gautier, magicienes lettres françaises“. CLAUDIA MILLIAN # Théophile Gautier Strofe ! Covârșit de gânduri grele Fruntea mi-o înclin, Curgeți lacrime sfioase Dorul să-mi alin., Iar de-amarul lor se 'ncarcă Sufletul mai greu, Și mi-l port, așa, de parcă N’ar mai fi al meu. Suflă vântul șuerând, Suflă dispre vale, Suflă și mi-aruncă ’n geam Cântece de jale. Suflă, și-al său cânt acum Plin e de suspine, — Iar Vai întâlnit și iar I te-ai plâns de mine!II Moare edera n fereastră Zarea ’nsângerând, — Zarea ’ntinsă, depărtată, M’o primi curând, Și prin ederă pătrunde Clopot trăgănat, — Cine știe mâine unde Voi fi îngropat! Al. T îtamatîno