Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1926 (Anul 7, nr. 270-273)
1926-02-07 / nr. 270
JWOf. Vir. - No, 27© e LEI EXEMPLARUL IN T<*RA 12 LEI EX. IN STRAINA ÍATE Adeverul Literar 1-BRI Alföldi I . V. BIEL.S31SÜ1AN 1888^189T pON BAIOn I COMST. MILLE 1897-1920 și Artistic FONDAT in 1893 Turmnnci, 7 mm* 1926 ■A VICLENIE Intr’un rând, la Comaria, in cerdacul larg, cuconu Costechie Lăbușcă, prietenul meu într’ale pescuitului, a răsucit și a fumat o țigară, și ’n tot timpul cât a împlinit aceste importante operații, mi-a împărtășit cu modestie o serie de argumente filologice dintre cele mai curioase. Cucoiiu Costache, își cânta, ca să zic așa, filologia — ca pasărea viersul. Studii, după cât înțelesesem, făcuse extrem de puține. In amintirile sale literare, cel mai principal rol îl juca un oarecare „popa Atanasie dela Vovidenie". Și ’ntâia oară când rostisem cuvântul filologie și-l decretasem filolog, mă privise cu oarecare frică și bănuială, ca și cum i-ași fi descoperit o infirmitate, ori l-ași fi categorisit ca o poreclă. Pe urmă, pricepând despre ce i vorba, se veselise, și mi-a făcut o declarații categorică: — Să mă ferească Dumnezeu, cucoane, de așa slujbă! îmi mărturisesc imediat un păcat. Am intrat cu acel prilej în domeniile pitorești ale acestei științe, explorate cu multă sârguință de onorabili concetățeni ai noștri. Când a aflat însă cuconu Costache că persoane cu mustăți și cu barbă se îndeletnicesc cu așa vorbe rușinoase și cu mucegaiuri lepădate de limbă, și-o făcut cruce: — Apoi, cucoane, să mă ierți mata, mi-a zis dumnealui, da’ eu n’oiu putea să pasc într’asemenea suhat! Cu toate acestea cuconu Costache Lăbușcă era filolog, în virtutea aceleiași misterioase legi după care ceilalți, care se cred, nu sunt. Iată în ce chip, vorbind, bătrânul meu prieten desfășura operațiile țigării. Deschidea, pe o măsuță încrustată cu sidef, o cutie de tutun de cel mai bun, adevărat de ffladedonia. Căci trebuie să se știe că sunt și tutunuri care poartă numai numele de ffiachedonia, însă nu sunt de ffiachedonia. Tutunul lui cuconu Costache Lăbușcă însă era adevărat de ffiachedonia. Trei degete ale mânii sale drepte, cu unghiile ușor afumate, intrau cu delicateță în păturile fine și plăcut mirositoare ale ierbii. Prindeau exact cât trebuia, nici mai mult, nici mai puțin, și-l aduceau într’un salt agil, pe foiță. Intr’aceiași clipă, celelalte degete lungi și subțiri și dela dreapta și dela stânga, veneau într’ajutor ca niște ființe inteligente care grăbesc cu plăcere la o lucrare obștească. Și ’ntorceau foaia, răsucind-o scurt și ușor, așa ca țigara să iasă frumos rotunzită, nici vârtoasă nici prea moale. Doua degete dela mâna dreaptă s’alegeau iarăși, rupând cu preciziune marginea foiței într’o șușăniță egală. Și mâna stângă înălța cu fereală țigara înspre tufărișul bătut de toamnă, al bărbii și mustăților. Fulgerător și aproape nevăzut vârful limbei umezea marginea foiței. Lipită in aneiași clipă, opera de artă se odihnea pe măsuța înflorită cu sîder și, ca si cuconu Costache, îi acordam și eu o privire de atentă admirație. După asta își făcea apariția, dintr’un buzunar și dintr’o cutiuță, o țigaretă lungă și groasă de chilimbar, care-și avea o poveste a ei cu multe peripeții. Dintr’un alt buzunar și dintr’o altă cutiuță degetele gazdei mele alegeau un fulg de seamă. C’un lemnuș păstrat în aceiași cutiuță, scama era atent așezată și potrivită în țeava țigaretei. Și abia după asta își lua locul, cu mângâieri și precauții, țigara. Aici cuconu Costache suspina, și răsturnându-se domol în jilț, scocora într’al treilea buzunar și scotea la lumină o brichetă cu măiestrie i alcătuită de un neamț al domnieî sale dintr’o medalie comemorativă. Deoparte era reliefat Cuza-Vodă, de cealaltă Mihail Cogălniceanu. După ce fulgera, s’aprindea benzina și trecea scurt prin flacără vârful țigării, — o stingea, o înșuruba și mi-o întindea, s’o admir. Când se împrăștia în juru-ne cel dîntâiu nour aș de fura al tutunului de Machedonia, bătrânul meu prieten și pescar, catadisea să-și arunce ochii spre cafeaua cu caimac, în ceșcuța albă de porțelan, pe colțul măsuței. O gusta, îi mai adăuga puțin tei rom dintr’o gărăfioară bulbucată de cristal, și se împrăștia în juru-ne al doilea nour de fum. In tot răstimpul acestor îndelung-dezincerdate operații, cu conu Costache Lăbușcă spunea ceva: îmi vorbea despre o întâmplare a zilei ori o istorie de demult. Alteori cânta filosofie și filologie. Eu te-omu ruga pe mata, cucoane Mihăiță, îmi zise domnia sa în acea zi, să bagi de samă la un obiceiu pe care-l am eu și de care nu m’oi depărta în ruptul capului, ca un adevărat pescar cu undița ce mă aflu. Dac’ai [însemnat mata, sunt niște vorbe in ziua de azi care au alt înțeles în cărțile vechi și ’n catastifurile pe care le-am moștenit de la părintele meu. Ca și mine, mata zici calic năcăjitului care stă la colțul uliței și-ți întinde mâna cerând de pomană. Dar calic, în acea vreme veche a cărților părintelui meu, era cel căruia îi zici mata astăzi invalid ori e stropiat. Tot așa, poate știi mata că mișel, — vorbă ce lăsăm să cadă asupra celui pe care-1 disprețuim pentru suflet și fapte josnice — în vechime se spuneau celor care astăzi au nume de calici și cerșetori. Am un catastif unde se vorbește despre breasla mișeilor, din târgu-Ieșilor. Și mai este un cuvânt care acum nu-i de ocară. Viclenie. In vremea cea veche, viclenie însemna trădare și viclean însemna trădător. Așa că eu voiam să-ți spun matale, cucoane Mihăiță, că eu n’aiu putea să fiu viclean către breasla noastră a pescarilor cu undița. Și pe mine n’ai să mă vezi niciodată mata vânând peștele cu alte mijloace, cu fierul sau cu rețelele, pentru câștigare de bani. Eu mă duc vara la Prutețul care se vede de-aici între zăvoaiele din vale, intru în barcă și umblu printre buchetele de sălcii în ascunzimile bălții, căutând cel mai prielnic loc, și acolo îmi zvârl undițele mai mult pentru o plăcere ș’o petrecere. Și peștele pe care-l prind, l-am câștigat printr’o vrednicie ș’o agerime a ochiului ș’a brațului meu. Toate celelalte meșteșuguri și mai ales na < roadele, care trag sodom de pește din bălți, umplând, harrabale cu patru boi, eu le socotesc meșteșuguri și rochii c pentru câștigare de arginți. Pe când unchiul e o petrezcere cum ar fi un cântec al pasărilor — ori o poezie a lui Vasîle Alecsandri. Asta nuî-i părerea, — chiar dacă mata ai spune altfel, c — Cum ai spodi donftolate că m ași turtea îi de altă părere, stimate cucoane Costache? — i-am răspuns eu. Dacă ași fi de altă părere, n’ași fi vrednic de o breaslă așa de nobilă cum e a noastră. Drept și bun cuvânt, începu iar bătrânul meu prieten. Am vrut să lămuresc față de mata, cucoane Mihăiță, acest lucru, pentru că vii dintr’un târg. Și ’n târguri s’au ivit in vremea din urmă mișei, în înțelesul de astăzi al vorbei care zvârl în ape boambe explosibile — detunând și sfărâmând peștele. Poate și închipue asemenea indivizi că asta poate fi o plăcere și că s’ar putea narai pescari. Pentru viclenia lor, să mă ierți mare, eu i-ași supune la pedeapsa instrumentelor lor, ca să rămâie calici în înțelesul vechiu al cuvântului. — Sunt silit să-ți dau și de data aste dreptate, cuc„?aii Costache, — am convenit eu cu toată buna credință. Și, to’am ridicat dela locul meu, căutându-mi pușca și torba. Căci fiind o zi strălucită de început de Aprilie, venisem la Comana să caut rațe și gâște în bălțile revărsate. — Pricep te așteaptă în ogradă, cucoane Mihăiță, îmi zise cu veselie, gazda, după ce înghiți cea din urmă picătură de cafea. Poți să ai toată nădejdea într’visul. Pricop acesta-i pescarul meu de credință. Cunoaște balta in toate cotloanele ei și te-aduce lin cu ciobaea prin locurile cele mai ferite și pe unde-a fi mai bine. Ii place șî lui să tragă cu pușca, așa că știe ce poftești și ce dorești. Și-a cinstit și blajin. Iaca, și la un om ca acesta, hatâr că î un țăran prost, n’am sa găsești viclenie. Și el tot numai undiță o aruncă, — și de alte meșteșuguri i-i silă, ca și cum ar face o faptă urîtă. Când am coborît scara curții, m’a întâmpinat jos Pricop, cu vâsla și cu ghionderul in stânga, și s’a ploconit înaintea mea cu smerenie. Pe urmă s’a îndreptat din șale și m’a privit cu bunătate. Era un sătean nalt și uscat, cu obrazul sponatic și încrețit, cu ochii a’buri șî rotunzi. Purta cojoc și căciulă, măcar că vremea era caldă. — Sărutăm dreapta, cucoane, îmi zise el cu blândețe și subțire; poftiți de vale; am pregătit ciobaea și vă duc eu la niște locuri foarte bune. j ■ L-am urmat până la malul Prutețului și ne-am îmbarcat. Apoi am plutit pe ape sure, care acopereau iihașurile moșiei, înaintam lin, într’o lumină vie, sub cer albastru, spre desișuri de sălcii. întrebam din când în când câte ceva pe Pricop și el îmi răspundea cu grabă și cu supunere. — Te duci des, vara, la pescuit cu boierul, bade Pricop? — Sărutăm dreapta, cum nu? Ne ducem destul de des. — Și pescuiți cu undița? — Cu undița, sărutăm dreapta. Ăsta-i plăcerea iaî cuconu Costache. Zice el așa — spunem și noi ca dumnealui, și trăim cu bine și cu dreptate sub aripa dumîsale. Când ne-am apropiat de bălțile cele mari, am intrat în lumina gălbie a sălciilor nou-înfrunrite, și s’au ridicat în cer cele dîntâiu cârduri de rațe. Pricop a început a strecura cioloaca cu atenție și încordare, întâiu prin dosul scorburilor bătrâne, apoi pe după perdele de stah șî mă ducea pe cărări înguste, nesimțit, către ochiuri tainice le apă. Am recunoscut până către amiază bălțile și-am găsit multe soiuri de rațe. Am împușcat câteva exemplare mari, cu penajuri minunate, pe care numai echinocțiul de primăvară se abate în popas, pe apele noastre, din drumul lor spre mările hiperboreane. Mă simțeam cu deosebire mulțumit de călăuzul meu și-i treceam din când în când țigări June. Si întinsei de două ori și plosca cu rachiu de drojdie. A doua oară i-o lăsai până la cea din urmă picătură. Mai ales după această împrejurare Pricop își simți valoarea lui deosebită în ochii boierilor și începu să vorbească cu mai multă încredere: îmi istorisi niște întâmplări dedormît la Balta Caprei și la Gârla lui Iță, pe urmă își aduse aminte de o ispravă a boierului, când a nins cu undița în Prutețul cel vechiu, un somn de nouă ocă, întoarse spre mine obrazul, c’o expresie de mare admirație: — De fiecare ocă a somnului, mi-a dăruit câte-o gaură de rachiu. Atunci m’am îmbătat grozav. — Vra să zică te ’mpact cu cuconu ‘ Costache? — Cum nu? Slavă Domnului! sflă ’mpac tare bine. — Și el nu te sufere să intri în baltă cu alte scule decât undițele? — Sărutăm dreapta, cucoane, ce să spun? Văd că mata ști un boier’ bun și n’ar trebui să-mi încarc sufletul c’us le adevăr. Așa spune boierul nostru — așa trebuie să faem. Zice el așa, trebuie să fie sfânt, din vorba lui să nu ieșim. Poruncește dumnealui numai cu undița, — noi e putem fara? — Vra să zică, bade Pricop, mai cercați peștele șî n alte maiștrii... Noi? se miră etaj »ies. Tisfringtadínul fenssafe Să ferească Dumnezeu. Unde se află una ca aste? Cum să ieșim noi din vorba boierului nostru? — Bine, aed, bade Pricop, așa-i cum spui dumneata. Dar dacă n’ar mai așeza omul în niște bălți ca acestea, ba niște iezeri, ba niște coșuri, ba niște cotețe; dacă n’ar mai cerca cu voloacele și cu năvoadele, apoi așa de tare s’ar înmulți peștii c’ar ieși pe uscat să mănânce pe oamenii de prin sate! — Curat! strigă badea Pricop înveselindu-se. Asta zicem și noi. — Așa că mai puneți și alte măestrii... sugerai eu, — Nu se poate, cucoane, sărutăm dreapta, să se supără boierul nostru... declară badea Pricop — și mă privi cu îndoială, pieziș. Făceam un ocol ca să ieșim iarăși la mal de Pruteț, către curtea boerească. După un șirag de sălcii, pe lângă un grind lung, dădurăm deodată în ape joase, către o gârlă îngustă, care aducea apele nouă din Prut și din Prutețe în bălți. Cu oarecare greutate badea Pricop răzbi ir canalul acesta, împingând prelung și cu tărie un ghionde. Apoi deodată trase prăjina,, își smulse din cap căciula și-l lepădă , la picioare și se plecă adânc și holbat asupra apei scoase și un strigăt nou și necunoscut, o exclamații pe care o auzeam întâia oară în viață, un fel de chip înăbușit de sălbătăciune. Apoi deodată întoarse spre mine un obraz nou, extraordinar, înflorit de bucurie. —. Ce este, bade Pricop? Cucoane, șopti eî, ridică-te dela locul dumitale, vini lângă mine și te uită in gârlă. Ca să vezi o terurile bălților. . . . ■ Mă săltai grăbit din locul meu. Cu ochii iarăși întorși la fața gârlei, el îmi făcu semn de domolire cu mâna, întinsă, îndărăt, agitând degetele. Nu mai era nevoie să mă apropii de el. Mi se descoperea și mie deodată priveliștea care-1 uimise. Prin gârle joasă, bloc compact, curgeau crapi. Veneau de la Prut și intrau în bălți. Era un șirag neîntrerupt, spinare lângă spinare, cam de aceiași mărime — cât brațul, din vârful degetelor până la cot. Gârla ducea sumbră de solzii lor. Fără grabă, fără spaimă, sub ochii noștri se îmbulzeau ca pe o poartă fatală, într’o presiune enormă. Știam că nimic nu-i poate întoarce din destinul lor. Nici răcnet, nici lovitură de explozie, trebuiau să treacă neapărat in imanul unei liniști. In bălți calde și calme, ca să depuie sămânța altei generații de miliarde. — Poată, cucoane, îmi șopti cu cutremur badea Priop, desmeticindu-se parcă dintr’odată.. A prins a intra capu ’n bălți mai devreme decât nu alț am și noi nici n’am băgat de seamă. Trebuie numaidecât să dau de știre la curte. — Da de ce să dai de știre, bade Pricop? — Apoi cucoane, sărutăm dreapta, acu nu-i ceas nici se șagă, nici de vorbă. Adevărat, boieru nostru are poronca lui, la care noi ne plecăm cu mare supunere. Ca rând vine o întâmplare ca asta, trebuie să-i dăm de dire. Căci noi bălțile noastre nu te putem închide. Iar supul, după ce întră în asemenea chip și-și lasă icrele, se trage înapoi către Prut. Dacă l-am închide cu garduri,am avea aici, și când vine vremea pescuitului, l-am pescuit negustorii care-l caută și-l plătesc. Așa, dacă se duce,am prăpădit. Trebuie să nu folosim măcar de vremea c ând intră, ca să venim cu meșteșugurile pe care le avem să dobândim după cât noroc avem și după cât era Dumnezeu. Am tăcut, văzându-i așa de ațâțat și așa de grăbit, fi-a poftit să ies pe grind. A tras ciobaea pe iarbă nouă i-a ’mpins-o suflând și gâfâind până ’ntr’altă parte fiira a apelor. Ne-am îmbarcat iar, — și-a ’nceput a vâsli ’un fel de disperare. Din când în când se oprea, ca să ăsufle și lăsa ciobana să plutească fin prin lumina și liniștea primăverei, pe apele crescute. Atunci îi întindeam fugare. v — Cucoane, îmi zise el într’o vreme, cu curaj, peștele de multe socoteli și trebuie să i le cunoști pe toate. Să u te superi dumneata și să nu mă pârăști boierului, daru am să spun drept, precum este. La sfârșitul iernii — cum a fost bunăoară acumatru ori cinci săptămâni, când încep a crește puhoaiele, eu îmi încarc pușca cu ploaie de prepeliți șî mă dau la marginea gheței, unde vine să se bată știuca. Trag un foc, două, — e adevărat că nimenea nu știe, și-mi umplu traista cu știuci. Câteodată se nemeresc unele mari — de parcă-s niște pui de balaur când se ’ntorc în apă cu pântecele ’n sus. De bucuria nici nu bag de seamă că-mi înghiață măduva in fluierele picioarelor. Căci la asemenea vânat, trebuie să intru in apă până la genunchi și să aștept neclintit Intr’altă vreme, când îi acoperiră balta cu ghiață, avem alt meșteșug cu mult mai ușor, dacă nu vii dumneavoastră cu supărare. Pun în traistă o bărdiță și mă prirablu pe la coada unei bălți, unde-i apa mică. Ghiața-i de două ori trei degete și-i limpede ca o sfeclă. Prin așa geam văd crapul. Sta pe jumătate amorțit deasupra malului. Scot bărdița și pălesc in ghiață, drept în locul unde-și ține el capul. După ce l-am amețit astfel deplin, tai ghiața, 11 scot și-l pun în traistă și trec mai departe. Apoi, cucoane, mai este o vreme când hălăduim noi bine pe malul bălții, mai târziu, când îi bătaia crapilor șî-i pândim la mal, între tufe de papură, cu ostia ori cu grebla. După alt răstimp de vâslire, îi întinsei iarăși o țigară la care avea dreptul. Și-l întrebai prietenește: — Ei, și-acuma, ce-ai de gând să faci? — Acuma mă duc să dau de veste lui cuconu Costache, ca să-și dee dumnealui măsurile. Trebuie să-ți spun marele ca boieru nostru are un fel de oboroace desfundate la amândouă capetele, foarte bine întocmite și foarte potrivite. Apoi luăm agi câțiva oameni oboroacele acelea și venim aicea. Punem oborocul unde umblă ori trece peștele. Știm, cu trupul, să apărăm ca să nu sară, și ce-am prinși dedesubt scoatem pe deasupra. Dar acuma, dacă apucăm bine trecerea asta care-am văzut-o amândoi, apoi putem lua cu căușul din baltă și turna în ciobaea. Iar acuma, cucoane sărutăm dreapta, dac’ ajungi la curte, se claamă că n’am văzut și nu știi nimica, ca să nu cumva să se mânie boierul pe mine. Am ajuns curând la curte și cuconu Costache Lăbușcă m’a întâmpinat cu mare prietenie, ralrânduse de rațele mele dela mări depărtate, pe urmă, așteptând să fim poftiți în sufragerie, s’a pus să-și răsucească o țigară din tutunul cel adevărat de ffiorhedonia. Atunci a apărut la colțul cerdacului, nasul lui badea Pricop. Abia a șoptit, chemarea către boier, și cuconu Costache a înțeles numaidecât că trebuie să fie ceva, când i-a văzut obrazul încrețit într’un fel de mască tainică. A lăsat țigara nerăsucită, a pășit până la pescar șî s’a dat cu el după colțul casei. Două minute după aceia, porunci înăbușite au prins a fulgera. Curtea s’a deșteptat ca dintr’o somnolență și slujitorii se repezeau încoace și ’ncolo, parcă ar fi fost împunși cu strămutările. In cerdac, către mine, bătrânul meu prieten intr’ale pescăriei s’a întors c’un obraz ațâțat, cu ochii înflăcărați. — Cucoane Mihăiță, îmi zise el venind la mine cri pași mari și cuprinzându-mi mâna, să nu te superi mata; dar eu tare ara să te rog pe mata, să fii mata așa de bun să ții numai mata companie cucoanei Zoe. Eu am treabă numaidecât într’un loc, și nu se poate să lipsesc nici să întârzii măcar cât ași fuma o țigară. Văzându-am că zâmbesc, s’a pălit cu palma peste frunte. — Cucoane Mihăiță, a strigat domnia-sa apucându-mă de după cap și sărutându-mă pe amândoi obrajii, eu ți-oîț spune matale ceva. Cucoana Zoe are să fie așa de amabilă să ne ierte pe amândoi că lipsim, de la masă. Are să ne trimeată acolo, la baltă, un ponel plin cu bunătăți de-a dumneaei și cu câteva slide de vin înfundat. Noi trebue să mergem numaidecât, am poruncit lui Pricop să-și ia toți tovarăși, — ș’ai să vezi o pescuire pe care eu am făcut-o numai de două ori în viața mea până acuma. Numai repede repede, — căci niciodată ceasul acesta nu samănă cu cel ce vine. Iar dacă râzi, cucoane Mihăiță, eu țî-oi spune matale, că înțeleg de ce râzi mata. Să rămâie așa între noi un secret, ca să fim mai buni prietini, și să urmăm a spune tuturor celor din breaslă că nu suntem, nici n’am fost vicleni și slujim cu statornicie numai undiței. Așa am fost eu credincios într’o viață de om cucoanei Zoe, și cât despre aceia ne aflăm fericiți la căruntețele noastre. — Bine, cucoane Costache, am consimțit eu, să fie cum spui dominate și-ți mulțămesc pentru prietinia cu care mă onorezi. Acuma cred că n’ai să protestezi că n’ai fi filolog adevărat, când interpretezi cuvintele cu o subtilitate care face cinste ambelor bresle. Bătrânul îmi strânse mâna: — Cucoane Mihăiță, îmi zise el cu patos; eu ți-omi spune drept că acu mă lepăd de tot de ceilalți — și rămân numai pescar, alăturea cu mata. Să știi mata, cucoane Mihăiță, că o plăcere ca a noastră, a vânătorilor ș’a pescarilor, n’o pot avea alți muritori. Și, ca și în dragoste, avem plăcere și mai mare tăinuind câte ceva și mințind puțintel. După aceste vorbe, ne-am grăbit cătră ciobăci, — ca să apucăm încă în toiul ei intrarea măreață a crapilor din apele neliniștite în limanuri. MIHAIL SADOVEANU- . M. Sadoveanu