Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1927 (Anul 8, nr. 339-342)
1927-06-05 / nr. 339
AMüL VIII. — No. 339 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA UT LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Literar Duminică, 5 Iunie 1927 și ArtistIc FONDAT în 1893 Zece ani după moartea lui Sainte-Beuve publica A. J. Pons, unul din secretarii dispărutului, o colecție de mahalagisme savuroase cu titlul de perfidă modestie : Saint-Beuvest ses inconnues. Toate măruntele glorii și profite sexuale pe care disciplina burgheză le categorisește ca inevitabile erau concentrate aici, cu o solicitudine demnă de metoda nemilos curioasă a răposatului însuși, — un Sainte-Beuve en pantourles care a scandalizat cât trebuie și a făcut fericit un public ce se credea, mai tare decât cel de astăzi, obligat să manifeste pudoare ofensată, și avea prin urmare cu atât mai mare aptitudine de a sorbi, în ascuns, suculența veșnică a suggestiilor literare pe temă de realități erotice. Dar secretarii de la anii 80 se împiedecau în oarecare delicatețe: așteptau să se răcească bine mortal înainte de a vărsa în public mizeriile lui ascunse—: zece ani însemnează că Pons avea un tact răbdător perfect elegant. Și apoi întreaga tratare e de o malțiozitate foarte politicos, reținută. Este evident însă că pe când Anatole France trăgea de moarte, devotatul său Jean-Jacques Brousson trebuia să fi isprăvit aproape corecturile. Câteva săptămâni după îngroparea eroului cartea izbucnea, și o celebritate groasă era garantată secretarului pentru un an de zile. Literații de astăzi nu au pasiunea stăpânită. Când un parodist cunoscut a publicat un â la maniere de Brousson, secretarul, aprins de proaspătă glorie, s’a înfuriat ca un tiran oriental. Literații de astăzi au personalitatea suveran iritabilă. Pe urma biografului scandalist, care-l desgolea pe France ca simplu maimuțoi priapic, diverși tineri de temperament au anulat, în lapidare broșuri, valoarea lui literară, impacientați evident chiar de durata indiscretă a însăși persoanei scriitorului. Tinerii trebuie să se agite; contrarul ar fi boală, sau poză naivă ori perversă. Tineretul francez de astăzi care se agită mai mult piruetează în sens conservator: e monarhist, catolic, aristocrat, intransigent patriotic — pentru a da figură actuală trecutului, cel puțin în forma unor elegante agresive. Acest tineret se irită contra lui France pentru opinii sociale, mai exact poate, din juvenilă neurastenie politică. Bernard Fay, pamfletar posomorât și ciudos, constata acum în urmă, că lașitatea a fost calitatea „esențială“ a vinovatului de care vorbim. Prin lașitate Fay pare că înțelege o lenevastă și profundă a întregei ființe, în conspirație cu o sensualitate cotropitoare. Pentru a descoperi acest fond hidos al lui France criticul tânăr s-a inspirat din amintirile de curând publicate ale doamnei Pouquet, fiica vitrigă a doamnei Caillavet.. Ce ar fi fost France fără această prietenă autoritară? Fay, ajutat de doamna Pouquet, răspunde fără greutate: pentru Crinul roș — „ce roman qui n’est pas Tun des moindres un des moins tipiques dans l’oeuvre du romancier“—doamna Caillavet a dat lui France și intriga și principalele incidente. Aici chiar începe numaidecât neînțelegerea : noi cetitorii bătrâni, dăm în general la o parte această istorie de salon; o socotim „tipică“ nu pentru France, dar foarte „tipică“ pentru romanele banal mondene. Este logic, și prețios din punct de vedere teoretic, faptul că acest roman a fost scris sub speciala stăruință a unei doamne. In artă, gustul care se numește feminin este anticamera suspect elegantă a gustului prost. In cazul care ne interesează, se poate face o specială verificare : pe doamna Caillavet nu o satisfăcuse magistratura de inspiratoare, atât de scumpă vanităților feminine; ea a confecționat un roman, și l-a publicat ascunzându-și numele cu strașnică grije, și nesocotind dezaprobarea, complectă și cordială, a artistului care avuse, de data aceasta, el, rol consultativ. Trebuie să fie considerabilă iritația tinerilor, de vreme ce unul dintre cei mai răsăriți, cum e Fay, se ostenește să treacă la activul unei diletante meritele artistului, atât cât binevoiește să i le acorde. Să luăm seama, Fay e plin de bunătate maternă pentru romanele, fără îndoială perfect mondene, ale lui Bourget... Acei care nu suntem agitați de pasiunile literaților tineri socotim mai profitabil să ne bucurăm că France a fost în stare să se apere de estetica saloanelor, decât să calculăm efectele terapeutice ale zelului feminin asupra lenei acestui artist. Se vede că Fay a simțit singur excesele ardorii sale în favoarea femeii inspiratoare, deoarece găsește de cuviință să cheme în ajutor alte două zâne din trecutul literaturii franceze: pe doamna de la Sablière, care purta grije de masa și îmbrăcămintea lui La Fontaine; pe doamna de la Fayette, care „îmblânzea și umaniza verva prea bogată și prea aspră“ a lui La Rochefoucauld, — pentru a ne explica mai puternic, cum, fără doamna Caillavet- France n’ar fi fost în stare să descopere în ființa lui „prea fin și prea sărac înzestrată singurele calități care puteau să-i procure un vast auditoriu.” Fay se arată cavaler ireproșabil, după vechea și nobila tradiție franceză. Istoria literară, mai flegmatică, rămâne refractară acestui cavalerism care amintește pe Victor Cousin, adoratorul postum de umoristică memorie al doamnelor de pe vremea Frondei, și va clasa fenomenul printre efectele bizar indirecte ale unei antipatii simple și totale pentru ideile lui France. Dar mai bizară, poate, decât această necumpănită prețuire a influenței feminine este următoarea concluzie: „France este produsul unei oarecari culturi universitare și al unui oarecare mediu monden“. Pentru Dumnezeu! Care scriitor parizian nu este produsul unei oarecari culturi universitare și al unui oarecare mediu monden?... Fără îndoială, antipatia, ca și simpatia de altfel, poate duce pe un om deștept la cele mai neprevăzute distracții. Dar Fay nu ne lasă să respirăm. El stăruie astfel: „cartea doamnei Pouquet ne arată că, încă din timpul gloriei complecte și al maturității lui France, spirite virile și libere, ofensate de atitudinea lui, se depărtară de dânsul“. Aceasta se dovedește, crede Fay din scrisorile .,admirables et touchantes“ ale lui J. M. Coulangheon. — Cine a fost J. M. Coulangheon ?’ A fost un „noble jeune homme“; și Fay exprimă deosebită recunoștință doamnei Pouquet pentru a fi pomenit cum se cuvine pe acest „precursor al posterității“- Cel întâi tânăr care s’a supărat pe Anatole France !... Desigur sunt tot felul de glorii; e sigur, tot atât, că și proclamarea lor atârnă de ciudate combinații de cauze și motive. Gloria lui J. M. Coulangheon de exemplu, pe care acum o întemeiază Fay cu ajutorul delicat al doamnei Pouquet, n’ar fi deplin asigurată fără concursul postum al lui France însuși. Tinerii, printre cei din frunte, aprigul și inteligentul Fay, au făcut bine să o denunțe, chiar cu asprime, cât de orb a fost France față cu originalitatea unor mari artiști din vremea lui. Totuși această judecată e necomplectă, dacă nu ne amintim că artistul acesta a respins categoric obligația de imparțialitate la care pretind sau la care sunt impuși criticii declarați la rubrica acestei meserii- Sainte-Beuve beneficiază de reputația unei inteligențe literare incomparabil mlădioasă. A fost cumva acest critic predestinat și consfințit, măcar atât de drept și de inteligent față cu Balzac, cu Flaubert, cu frații Goncourt, cât a fost France cu simboliștii? — întrebarea mea nu are alt scop decât să arate că, până acum, zgomotul ostil al tinerilor nu-i decât semnul unei iritată ideologic sentimentale, din care lipsesc doar numai motivele curat literare. Dar s’a rostit și universitatea asupra mortului acestuia tulburător. Profesorul Giraud demult încă scrisese despre France, cu mai multă chibzuință firește, toate negațiile pe care tinerii le descopăr astăzi cu exagerată indignare. Deunăzi, acest profesor făcea socoteala glasurilor care s’au ridicat, după moarte, contra sau în favoarea omului mai mult decât a scriitorului. Fără să uite dezaprobările moralistice și politice cu care-l întâmpinase în viață, profesorul își acentuează acum mai tare admirația literară: „farmec subtil, indefinibil — darul stilului, și acest dar e aproape tot în literatură— dacă stilul său e adeseori postiș, trebuie să mărturisim că postișul dus la o astfel de perfecție aparține geniului— Anatole France este incomparabil în arta, bine cunoscută clasicilor, de a topi în propriul său stil forme împrumutate de la alții”. — Giraud, criticul rău dispus de altă dată, repetă astăzi, laudele admise totdeauna de universitarii ca și de publicul favorabil autorului. Aceste judecăți sunt aproape tot atât de uzate-ca și fraza că Anatole France e sceptic și discipol al lui Renan,—formula pe veci a celor cu totul de pe dinafara literaturii. E totuși util să se noteze că astăzi un profesor, care altminteri se apropie de dușmăniile tinerilor — a tinerilor pe care i-a dăscălit poate — consimte să laude astfel. Există un fel de comic, placid și care abia pare că vrea să fie observabil: acest comic este una din noutățile cu deosebire sigure și solide ale artei lui Francez altceva decât tradiționala ironie fină a Francezului — tradițională până la banalitate — este o distanță estetică nouă de unde agresivitatea este exclusă: ridiculul e implicat, iar nu scos cu zgomot la iveală. Inovația este considerabilă în estetica lizibilului. Dar aceste sunt amănunte pe care cei agitați contra lui France nu le pot lua în seamă. Mai caracteristică e neatenția acestora pentru imparțialitatea lui artistică. Clerici, militari, evrei, aristocrați, financiari, profesori, servitoare, regaliști, francmasoni, mame de familie, fete publice camuflate, parlamentari, excroci, vagabonzi, procurori—France ni-i prezintă cu neobosită îngăduială, cu o distribuție de lumină și umbre atât de atentă și dreaptă, încât e de bănuit că tocmai această anormală înțelegere și tolerantă, această supremă noutate a artistului, este unul din motivele care, nemărturisit, supără cu deosebire mulțimea oamenilor pe care-i mână pornirea simplistă de a lăuda și ponegri, de a detesta sau iubi figuri literare tot atât ca și pe cele reale. Prin diversitatea tipurilor din aceiaș categorie socială — preoții, militarii, evreii din istoria contimporană cu deosebire — Anatole France a înfățișat, cu excepțională liniște artistică, lumea de mijloc, a realizat natural și subtil promisiunea atâtor școli sau individualități literare de a reprezenta viața de toate zilele fără intrigă teatrală, fără catastrofă enormă. Acest artist „de săracă înzestrare“ și „lipsit de imaginație“ ne-a dat pitorescul istoric atât de splendid în eleganta lui autenticitate din Komm l’Atrébate, din La rousserie de la Reine Pédauque, din Viața Ioanei d’Arc. Fără îndoială, France a făcut multe mofturi, în arta lui, mai puțin în atitudinile lui politice. Dar nu de aici e gâlceava. $i poate nici chiar de la persiflajul lui stăruitor, — poporul său e pregătit ca nici un altul pentru farmecul negării iscusite, ci bogăția de raționalitate neobosită pe care a revărsat-o peste stupiditățile patetice și autoritare sperie fără scăpare mulțimea capetelor seci, exasperează pe infirmii inteligenței, ironic dotați de natură cu temperamente excesive. E păcat că oameni ca Fay ajung să facă jocul Trublionilor. Dar situația nu e gravă. Șefii adorați ai tineretului, Maurras și Daudet, acordă maistrului hulit o considerație deplin admirativă. Ei simt doar că arta lui France este un capital cu deosebire solid în tezaurul de glorie al spiritului și deci al patriei franceze- PAUL ZARIFOPOL isr vozitățile in jurul lui Anatole France OSCAR SPAETHS Sfântă bizantină if1 h; &WP8M INEDITĂ — Vara asta m’a dus întâmplarea prin locuri din copilărie pe cari nu le-am mai văzut de mult. Și-am fost și pe la vama Torba care se zărește de departe, cu cumpăna ei boită în roșu, galben și albastru, cu câteva case, cu acoperișurile de draniță și cu cerdacuri umbrite de perdele de ederă. In una din casele acestea triste, perdute în singurătatea câmpiilor, mi-am petrecut câțiva ani din copilărie la moș Zamfir, vărul mamei, închid ochii și-l văd așa cum era atunci: slab, ca dăltuit în piatră, scorojit, îmbătrânit înainte de vreme, în straele lui roase și eșite la soare. Ii văd lmpedei ochii umiliți de câine flămând și alungat de pretutindeni. Veșnic îl vedeam, încovoiat deasupra unui registru prăfuit și ros de șoareci, la o masă din biroul vămei. In toată înfățișarea lui era parcă o osteneală mare, osteneală care i se vedea în felul cum își ținea picioarele în niște scrabe scâlcite și scorojite, în felul cum își ținea capul în piept, cum arătal cu ochii lui șterși, pierduți, undeva departe, în chipul cum îi atârnau brațele dealungul trupului deșirat. Nevasta lui, Agripina, era de o frumusețe nemaiînchipuită, înaltă, mlădioasă, cu niște ochi mari și negri, catifelați, cu genele lungi ca de mătase, — cari când se cobora aveau o tremurare leneșă ca la fiorul unei sărutări nevăzute, sprâncenile groasei se îmbinau la rădăcina nasului, drept, fața îi era albă-mată, buzele cărnoase, roșii ca o floare aprinsă; iar deasupra gurei mici, o umbră de puf, întotdeauna umbra îmbrăcată cu un capăt albastru, cu mânecile largi, cari când își ridica mâinile ca să le încleșteze după cap, lunecau până în umeri, lăsându-i brațele goale, albe și rotunde, ca brațele unei statui. Dumneaei nu punea mâiuiile dumisale pe nimic, vai, cum să le pue la muncă! Sta toată ziua răstignită pe un jeț lângă fereastră și citea romanțuri senzaționale cu contese ftizice, cu marchizi îmbrăcați în brocarduri și’n dantele, ori luând chitara și sdrăngănind din strunele discordate, prindea a țmli strident în hodorogeala chitarei, ca un păun. Erau întotdeauna aceleași cântece, în cari era vorba de amoruri, de sărutări fierbinți, de îmbrățișeri nebune, și le cânta veșnic cu aceleași tremurări de gene de pisică amorezată lulea, cu aceleași zâmbete tainice, cu aceleași priviri pline de înțeles, pe cari parcă le semăna în dreapta, în stânga, pretutindeni, unei lumi nevăzute; i se părea de bună seamă că strălucește în lumina becurilor electrice a unui „Cabaret hailai”, în tunetele aplauzelor. Fuma des, aruncând rotocoale albăstrii spre tavan, iar de N. N. BELDICEANU când intra în casă moș Zamfir, îi spunea oftând plictisită: „Fă-mii o cafea neagră”. Dânsul, supus, umilit, aprindea mașina de spirt, făcea tăcut cafeaua și i-o aducea pe mesuța de lângă fereastră, pășind ca o umbră. Cucoana Agripina însă, agasată, bătea cu pumnul în pântecele chitarei și-i striga: „Da’ mă rog, de ce nu binevoești să-mi aduci și sticluțe cu rom?” Moșneagul se întorcea grăbit, cu o tresărire de frică și aducea romiul. , „Acuma te poftesc să-mi dai muștele afară că mă inervează de-mi vine să țip”. Și moș Zamfir se supunea resemnat, lua dintr’un cui coada de cal, coada „Bălanului” care-și dăduse sufletul, — calul de călărie al duduei Agripina, — deschidea ferestrele, de la o parte perdelele pline de pânze de păianjeni și începea a sburătăci muștele suindu-se pe scaune, pe canapele..., s’aburca în vârful picioarelor gâfâind cu sufletul la gură și ștergându-și sudorile, le gonea de pe bagdadie. După ce isprăvea, se așeza neîndemânatec pe un colț de scaun. „Iar te-ai așezat la odihnă? Iată-mi niște țigări”. Moș Zamfir afta și se ridica de pe scaun, lua tabadierea de pe poliță, se așeza iar pe scaun, își punea tabacierea pe gainchi și începea a răsuci țigară după țigară, cu spatele încovoiat ca sub o greutate mare. La masă, el îi scotea bucatele, el îi turna vin în pahar, el îi tăia mărunt fripturile ca unui copil, și ce era mai buni, înfuliea întotdeauna cucoana Agripina. *.* * Intr’o duminică, întorcându-mă "dela scăldat, dela apa Moldovei, auzii în odaia cea mare râsete și un sunet de pinteni. Intrând îl văzut pe căpitanul Bujeniță răsturnat pe scaun, picior peste picior, cu cîșmie de lac, și gătit ca la paradă. Vorbea tare, își răsucea mustața neagră ca văcsuită cu lustru și cârjoiată de două ori ca niște coarne de berbec, își răsturna capul pe spate, râdea cu hohote mari și clipea mereu dintr’un ochi. Duduca Agripina era îmbrăcată într’un capot nou, trandafiriu; ochii îi păreau în ziua aceia mai adânci, mai aprinși, L X. Continuare în pagina II-a