Concordia, 1864-1865 (Anul 4, nr. 1-105)
1864-10-09 / nr. 78
sera a Granitieriloru romani, sterilitatea teritoriului loru, greutatile cu cari avea a se luptă spre a-si câștigă panea de tóate dilele, obligaţiunile militarie cele grele,, câror’a erau supusi toti barbatii apti de arme de la 18 pana la 60 ani ai verstei, câtu nu arareori se intemplă cu tatalu de familia, cu diuci trei si patru feciori d’odata, erau sîliti se esa in campulu de resbelu in tiere străine si depărtate spre a aperă pe Austri’a in contr’a inamiciloru ei! mai consideră imperatulu losîfu II. si acea, câ in tota graniti’a numai comunele romane (si nici o comuna sasesca) erau supuse la grelele indetoriri militarie, dreptu aceia la anulu 1786, laudatulu imperatu, aflandu-se in Sibiiu, otari ca Granitiarii romani se se puna fara amanare in stapenirea aceloru munti revindecati, adeca a muntiloru ce s’au cuprinsu d’in pamentulu tierei romanesei si alu Moldovei, astă vise ca, aceloru posesori, cari voru poté documentă o posessiune necontestata pe veri o parte d’in acești munți de la 1769 incoce, se li se acorde o amesurata rebonificatiune, (desbagubire). D’in prim’a parte a acestei olariri imperatesci resulta chiaru si fara de indoiéla: 1) ca muntii revindecati pana la 1769 nu s’au trenutu de”complesulu teritoriului transîlvanu; prin urmare, pana la acestu anu, nici unu transîlvanu n’a pututu se se bucure de dreptulu unei posesiuni necontestate pe unu teritoriu strainu. 2) câ aceşti munți, de la 1769 pana la 1786, chiaru de s’aru fi aflatu in posesiunea de faptu a veri si cui, afara de domnitoriulu, inse intr’unu terminu atâtu de scurtu n’au potutu sé se prescrie. 3) câ aceşti munți, la 1786, prin mai susu eitatea olarire imperatésca au trecutu in stapenirea Granitieriloru romani, prin urmare verice tulburare a acestei stapeniri legali, este o nedreptate si o ilegalitate. 4) Fostii Granitiari romani stapenescu acesti munti in virtutea acelei donatiuni imperatesci de la 1786 pana la 1864, adeca in cursu de 78 ani, fara ca acea donatiune se se fi revocatu, si fara ca in poterea legiloru, se se fi potutu revocă. Privilegium cui non fuerit expresse derogatum per legem contrariam vel generale decretum, non invalidatur (Tri, art. part. 2, tit. 8.) Princeps donationi suae semer factae.... de jure nequit Herum refragari (Tripart. part. 2. tit. 2.) etc. De asemene suna si legile mai noue, si anume §. 1468. d’in codîc’a civile austriaca dice ca, unde nu s’au introdusu cârti fondîarie, stapenirea se pote probă prin alte documinte, precum si prin usucapiunea de 30 ani; era după §. 1742, se potu câștigă drepturi si in contr’a fiscului prin stapenire de 40 de ani. — Astă data atâtu legile vechie câtu si cele noue vorbescu in favorea Granitiariloru romani, cari stapenescu aceşti munţi in virtutea unei donatiuni imperatesci, care nu s’a revocatu, si care după legi nu se pote revoca, si-i stapenescu in cursu de 78 ani, in câtu terminulu prescriptiunei inca a trecutu si de doa ori. Prin urmare nu se pote intielege, cum si după ce legi s’aru pote luă acesti munti d’in stapenirea Romaniloru spre a se dă Sasiloru, si inca fara judecata, prin simple mesure administrative ! De asemene, d’intr’a dóa parte a otaririi imperatesci de la 1786, resulta chiaru si fara indoéla : 1) ca rebonificatiunea se apromite numai condîtionatu, deca cineva documenta posessiune necontestata de la 1769 pana la 1786. 2) ca acesti posesori sunt indetorati a documentă asemene posesiune asupr’a unei seu altei parti d’in acesti munți, era nu asupr’a întregului loru complesu. 3) ca in fine, acesti posesori, in virtutea otaririi imperatesci dela 1786, au dreptulu de a pretinde numai bonificatiune (despăgubire) pentru munţii ce aru documentă cu i-au avutu in stapenire necontestata de la 1769, dara n’au nici de cum dreptulu de a pretinde chiaru munţii cu atâtu mai pucinu, si munţi si bonificatiunea. Deci daca numiţii pretendînti aru fi documentatu dreptulu loru de stapenire asupra muntiloru revendicati, conformu olaririi imperatesci si in terminulu prefiptu de cinci ani, fara cea mai mica indoela, rebonificatiunea inca de atunci li s’ar fi acordatu. Dara fiindu ca nu li s’au datu, e forte mare probabilitate câ n’au potutu documentă nimicu, asemine documentare eră si greu de facutu in faci’a documinteloru oficiali ce li s’ar fi opusu, si in faci’a sciintiei contemporaniloru caror’a le eră pe deplinii cunoscute tote impregiurarile si relatiunile juredîce ale aceloru munţi, atâtu inainte câtu si după intruparea cu Transilvania. Si asta este negresitu causta ce au indemnatu pe acesti pretendenti de a-si amană documentarea pretinsului loru dreptu pana la unu tempu mai favorabile, candu adeca contemporanii cunoscători relatiuniloru aceloru munti nu voru mai fi in vietia, si pana candu se voru pote delatura de prin archive si documintele cele adeverate ale aceloru munți. Pe candu graniti’a militaria eră inca in fiintia, se făcuseră încercări d’in partea Sasiloru si a unoru nobili Unguri, spre a despoiă pe Granitiari de acésta donatiune imperatesca, dicundu ca Granitiarii sunt Romani, si ca Romani ei nu au dreptu de a se bucură de proprietate immobile; inse scopulu Sasiloru si Unguriloru nu se potu realisă, pentruca Granitiarii pe atunci eră poternicu aperati in contr’a acestoru pretendînti, prin senatulu supremu de resbelu d’in Vien’a. Inse după desfiintiarea institutului de granitia romana, la anulu 1851, pe candu germanismulu apucase la o potere absoluta in tota monarci’a austriaca ajunseră firesce, si in Transîlvani’a si in Vien’a, unu mare numera de Sasi la administratiunea publica mai innalta. Acestia, uniti, după obiceiulu loru, cu câţiva magnaţi Unguri, si unii si alţii vrajmasi neîmpăcaţi ai Romaniloru, sciura conduce starea cestiunii muntiloru revindecati in acelu stadiu, ca basea fundamentale a acestei cestiuni, adeca otarirea si donatiunea imperatului losîfu II. de la 1786, se se delature cu totulu, si pre deciderea acestei cause se se creeze o alta base nuoa. Acésta nuoa base o găsiră in legile unguresci cele d’in evulu mediu care suna, ca: Romanulu nu are si nu pote ave dreptu de proprietate in tierele coronei unguresci. Prin urmare, cu donatiunea de la 1786 care daruesce munți Romaniloru, e nula, ca ce acești munți nu potu sé fie de câtu ai Sasiloru si ai Unguriloru, sengurii proprietari ai Transilvaniei; astă dara, munții ce-i stapenescu Romanii de 78 ani sé se iee d’in manele Romaniloru, si sé se dee Sasiloru. Si fiinducâ asemene despoiare a Romaniloru eră greu de facutu pe cale judecatoresca si contradictoria, ei duseră lucrulu acolo, ca acéstea se se faca prin comissiuni si pe cale administrativa. Astfeliu se numi de catra guvernulu centrale o Comissiune numita immediata, compusa mai numai d’in Sasi, care in temeiulu acestei nupe base, decise ca munții se se iee pe cale scurta d’in stapenirea Romaniloru si se se dee Sasiloru. Asta decisîune a comissiunii se supuse imperatului spre întărire, si acum ne amenintia pre inalt’a sanctionare imperatesca. Comissiunea immediata ce a facutu asta propunere imperatului, n’a luatu in consîderatiune: a) Cu posessorele actuale alu unui lucru, este aperatu de lege intru stapenirea acelui lucru, intru câtu tempu dreptulu de posessiune nu este resturnatu conformu legii. b) Cu fostii Granitiarii romani se aflau in stapenirea de faptu si legale in virtutea unei donatiuni imperatesci. c) Câ acesta donatiune nu este revocata, ea este inca in vigore. d) Câ in virtutea legiloru Granitiarii s’au facutu proprietari ai aceloru munti. e) Câ prin legile de la 1848 desfiintiandu-se iobagi’a, fostii iobagi s’au facutu proprietari deplini a totu pamentulu ce se află in stapenirea loru la 1849; era fostii Granitiari, prin propunerea comissiunii imediate, in locu de recunoscintia pentru serviciele estraordînarie ce au adusu ei patriei, se lipsescu pana si de asemene favóre. f) Cu comissiunea immediata despoiandu cu chipulu acest’a pe Romani in favórea Sasiloru, ample de griji asupr’a viitoriului loru pe popórele ne-germane ce se afla in imperatia austriaca. g) Câ cu chipulu acesta, poporele negermane credînciose casei domnitorie, vediendu ca atunci, candu augustulu Monarcu au prochiamatu egalitatea poporeloru sale, unele se despoia de proprietatile loru in favorea nemtiloru, de si nu se voru clatină in credîntia loru, socotîndu ele, precum socotesce de poporulu romanu, ca asemene fărădelegi se intemplă fâra de scirea bunului imperatu, se voru reci totusi in sîmpatîele loru câtra statulu, ce nu li asecura proprietatea loru. h) Câ prin acéstea se dâ cea mai flagrante desmintire tutoru asîgurâriloru făcute, cum câ Austria este unu statu constitutionale, câ ce in Statele constitutionali nu se decide despre averea omeniloru prin comissiuni numite de guvernu, ci prin sentîntie date de judecători. i) Câ cu toate câ prin olarirea imperateasca de la 1786 pretendîntiloru li se apromite numai bonificatiune , cu toate câ chiar pretendîntii insisi au cerutu, seu munții seu bonificatiune; totusi comissiunea, propune ca se li se dea in stapenire munții, si pe langa acést’a se li se acorde si bonificatiune; adeca le da mai multu de câtu au catediatu ei insisi a cere, si ast-feliu, pe fostii Granitiari romani i scote intr’unu modu ilegale si fara judecata d’in stapenirea de 78 ani a aceloru munți, indreptandu-i ca, deca credu ca au veri unu dreptu la, acei munți, se si caute dreptulu pe calea legei înaintea instantieloru judeciarie. Poporulu romanu d’in granitia rădică protestu solene in contr’a acestei nomai audite despoiari: 1) Pentru ca numai o judecătoria stabilita de lege, era nu o comissiune numita de guvernu, are dreptulu se dea asemene otarire. 2) Pentru ca acesta comissiune a inlaturatu cu 314 totulu basea fundamentale a acestei cause, adeca otarirea imperatului losîfu II. de la 1786. 3) Pentru-câ lovesce atâtu in legile d’innainte de 1848, câtu si in cele ce asta-di sunt in vigore. 4) Pentru-câ comissiunea in otarirea si propunerea sa asternuta Majestatii sale, nici câ mentiunéza de oterirea si donatiunea imperatesca de la 1786, cu scopu invederatu de a suprinde bun’a-credîntia a imperatului si a escamotă sanctiunarea. Pentru acéstea, poporulu romanu d’in granitia cere ca se se impedece esecutarea acestei olariri ilegali a comissiunei, si se se lase Granitarii in stapenirea muntiloru, era Sasii, deca credu ca au veni unu dreptu la acesti nunti, se se indrepteze cu pretensîunile loru la judecatoriele competînti, pentru ca la aceste judecătorie se se poata aperă si fostii Granitiari romani, in contr’a acestoru pretendînti, conformu legei. Unu veterana emigratu d’in destintiatulu regimentu de granitia alu Romaniloru d’in „Bucimulu,“ Transilvania, Papismulu si Italia. Diuariulu nemtiescu „Reform“ redîgeatu de renumitulu publicistu Schuselka, sub numitulu titlu aduce unu artîclu ce lu comunicâmu cetîtoriloru nostri, câ ce acésta cestiune e acu la ordinea dilei in diurnalistic’a europeana. E unu evenementu multu importante d’a vedé papismulu in necontielegere, in inimicitia cu Italia, pre candu intr’adeveru ambele parti aru ave interesulu celu mai mare d’o contielegere strinsa. Adese s’a disu cu papismulu va cade atunci candu lu voru ruină Italianii. Prin acésta s’a sprimatu totuodata si acelu adeveru insemnatu cumca esînti’a papismului e inradecinata principalminte in Itali’a. Smulsu de la aceste radecine, elu de locu are luă alta fatia. Acést’a s’a dovedîtu in tempurile candu papii resiedeau in Avignon. Despre acele tempuri se pote dice intru intielesu literalu cumca papismulu si-a schimbatu fiinti’a. Papii trebuira se se grabéasca era si la centrulu Italiei, cu ce altum intre catolicismulu nu mai avea centru. Se instela forte celu ce crede ca pap’a pete resiedé oriunde si se remana unu adeveratu papa intru intielesulu tradîtionalu. Daca s’aru face încercarea ca santulu scaunu se se strămute de la Parisu ori Coloni’a, atunci pap’a nu preste lungu tempu s’aru schimbă intr’unu simplu primate alu Franciei sau alu Germaniei. Precum se scie s’a facutu propunerea d’in unele parti seriosu era d’in altele in modu satîricu ca se se elibere de sub domnirea turcesca pamentulu juruintiei si se se instaleze papismulu in Ierusalimu. Daca acestu esperimentu s’aru poté essecută, atunci cu o iutime suprindiatoria s’aru adeveri cumca afara de Rom’a e cu nepotîntia unu papismu propriu pentru besérie’a catolica. In asta privintia tradîtiunea e tocm’a atotu potînte. Precum se scie, Napóleone I. a doritu si a cugetatu a fi cu potîntia ca papismulu se su duca la Parisu pentru ca apoi de aici se esercieze asupr’a lumei atâtu domnirea lumeasca câtu si cea besericeasca. Dar’ Piu VII. a cunoscutu relatiunile candu a respinsu tote imbiarile splendide si a dechiaratu ca nu-i trebue pompa si avuția esterna, ci se luase a retornă la Rom’a, si daca aru trebui se resieda in Catacombe ca Anachoretu, de aici aru guvernă beséric’a. Se pote afirmă cu deplina securitate, cumca afara de Rom’a papismulu nu s’aru fi desvoltatu asié, precum s’a intemplatu, ma chiaru nu s’aru fi potutu infiintiă unu papismu universalu. Papismulu e unu adeveratu institutu nationale italianu atâtu in privinti’a besericesca câtu si politica, si ori-câtu sé fie de tare credînti’a si ori-câtu de mare pietatea celoru lalte popore catolice, totusi e unu adeveru nedîsputabile cumca papismulu in esînti’a sa si-aru ajunge finea, de locu ce Italianii s’aru desparți de elu. Intr’acést’a face marea insemnetate istorica de cultura a luptei ce porta acu Itali’a contr’a papismului. Nu voimu adice cumca papismulu se apropie de finea sa, pentruca suntemu convinși ca Italianii nu voiescu a lu ruină. Daca aru voi ei acést’a, s’aru desporă insisi pre sine de unu bunu natiunale influintiatoriu, splendîdu si potînte. Italianii in majoritate forte precum penitoriu sunt si acii ortodossi rigurosi si pii intru intielesu literale. Nu pentrucâ dora la ei nu s’aru fi estinsu multu cultur’a moderna, dar’ pentrucâ Italianii mai multu de câtu veri care altu poporu, conformu insusirei loru natiunali, ei sunt in stare d’a face minunea d’a împreună cultur’a moderna cu cea mai essacta credîntia besericésca. Si acést’a nu e ceva nou in Itali’a; totudeaun’a a fostu acolo astu-felu. Renascerea sciintieloru s’a intemplatu in Itali’a, studîele umanitarie au infloritu acolo mai de tempuriu de câtu in alte tiere, ma ele au fostu cultivate insusi la curtea romana, dara efeptulu aceloru a, critîc’a care frangea