Contemporanul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 23, nr. 1-26)
1969-02-14 / nr. 7
Proletari din toate ţările, uniţî-vă! Vineri 14 februarie 1969 10 pagini 1 leu ŞCOALAORGANISM VIU EXISTA un cuvînt simplu care concentrează în sine sensul major al orientării contemporane a şcolii româneşti. El a răsunat ca un laitmotiv sub cupola Conferinţei naţionale a cadrelor didactice, în cuvîntarea secretarului general al Partidului, şi revine persistent, multiplicîndu-şi şi adîncindu-şi semnificaţiile în toate sectoarele instrucţiei publice. Perfecţionarea este acel cuvînt de ordine care şi el a fost pus în faţa slujitorilor şcolii de cel de al IX-lea Congres al Partidului. Documente programatice, ca Directivele C.C. şi Legea învăţămîntului, au stabilit cu claritate obiective şi măsuri, au oferit cadrul creator acţiunilor ce urmau a fi întreprinse. Perfecţionare, deci, a structurii şi conţinutului învăţămîntului de toate gradele, corelarea şcolii cu cerinţele actuale şi de perspectivă ale vieţii economice şi sociale. In bătălia pentru o civilizaţie economică şi tehnico-ştiinţifică avansată, şcoala a pregătit în aceşti ani cadre competente care să facă faţă progresului industrial şi să stăpînească procesele tehnologice cele mai moderne. Ritmul de progresie a şcolii noastre se oglindeşte şi în indicele de şcolarizare a populaţiei între 17 şi 19 ani. El este aproape egal cu cel înregistrat în Japonia, S.U.A. sau Canada şi superior celui din ţările vest-europene. In ceea ce priveşte învăţămîntul superior, e suficient să amintim că dacă în 1938 la 10 000 de locuitori existau 17 studenţi, astăzi numărul lor se ridică la 75. In condiţiile ritmului de dezvoltare accelerată a societăţii noastre, de adîncire şi perfecţionare multilaterală a întregii vieţi economice, sociale şi politice, o atitudine statică, de espectativă, de automulţumire în faţa şcolii ar implica nu numai o rămînere în urmă a acesteia, dar, în perspectivă, ar duce la frînarea însăşi a celorlalte sectoare. In societatea socialistă şcoala este un factor activ al mersului înainte. Ca un organism viu, dinamic, modern şi receptiv, încorporînd tot ce e nou şi înaintat în gîndirea ştiinţifică şi ideologică, în cultură şi artă, ea trebuie să se adapteze rapid şi creator la exigenţele mereu sporite prin înseşi ritmurile înalte ale societăţii noastre. Orice decalaj între şcoală şi viaţă trebuie de aceea semnalat cu promptitudine şi întreprinse cu hotărîre măsuri practice corespunzătoare. Documentele cu valoare de program elaborate de partid, cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Conferinţa cadrelor didactice oferă, într-o bine definită linie de perspectivă, orientarea limpede pentru perfecţionarea, corespunzător cerinţelor complexe ale societăţii noastre, a învăţămîntului de toate gradele. „Ceea ce se impune acum, este să se acţioneze cu toată hotărîrea pentru aplicarea în practică a măsurilor stabilite şi a indicaţiilor date de partid" , sublinia secretarul general al partidului. Pe bună dreptate, numeroşi participanţi la consfătuire au criticat ritmul lent, timid şi anemic, greoi şi neoperativ cu care sunt concretizate de către Ministerul Învăţămîntului hotărîrile stabilite de documentele de partid. Este bine ştiut că trecerea la învăţămîntul general obligatoriu de zece ani reprezintă un adevărat salt în dezvoltarea instrucţiei şi educaţiei tineretului, avînd efecte deosebit de favorabile asupra lărgirii orizontului de cultură al întregului popor. Or, cu toate că această hotărîre urmează să fie pusă în aplicare încă în toamna acestui an, s-au întreprins încă prea puţine măsuri pentru asigurarea bazei materiale necesare şi mai ales pentru elaborarea programelor de învăţămînt. Un decalaj puternic se manifestă şi între cerinţele reale ale economiei şi dezvoltarea învăţămîntului profesional şi tehnic. Creşterea de 5 ori faţă de 1938 a numărului de elevi ai şcolilor profesionale şi tehnice n-a putut face faţă ritmului rapid al industriei, care şi-a sporit producţia de aproape 14 ori. Sectoare importante — construcţia de maşini, chimia şi alte ramuri moderne — duc lipsă de cadre medii de specialitate. De altfel, insuficienţa acestor cadre duce la folosirea unor specialişti de nivel superior în munci inferioare pregătirii lor. Una din cele mai importante probleme de care depinde, în fapt, nivelul procesului de învâţămînt, este elaborarea unor manuale şcolare şi cursuri universitare, care, părăsind cunoştinţele depăşite, fără contingenţă cu stadiul progresului tehnic şi economic, să ţină seama cu curaj şi competenţă de cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Numai o informare multilaterală şi un deosebit discernămînt în selectarea cunoştinţelor predate pot asigura modernizarea reală a conţinutului învăţămîntului nostru de toate gradele. O deosebită însemnătate pentru progresul şcolii româneşti şi a ridicării nivelului ei o are dezvoltarea activităţii ştiinţifice a cadrelor didactice. Catedra trebuie să devină un laborator de creaţie, care să capteze energii şi să le orienteze spre tematica majoră a cercetării ştiinţifice. Se constată încă o pulverizare a forţelor de cercetare în direcţia unor teme minore. Alături de cunoştinţele de specialitate, modul de predare a disciplinelor umaniste şi a ştiinţelor sociale au un rol hotărîtor în elevarea spirituală a tinerilor, în formarea personalităţii lor, a concepţiei lor despre lume. Anumite confuzii, concepţii obiectiviste, nedialectice sau mentalităţi înapoiate ce se mai propagă pe alocuri, reclamă înseşi cadrelor didactice mai multă autoexigenţă. Sunt numai cîteva din marile probleme înscrise pe agenda învăţămîntului nostru, ale căror rezolvări îşi aşteaptă în aceste zile activitatea organizatorică, concretă. „Trebuie să înţelegem, tovarăşi, spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu, că nu este suficient să vorbim despre modernizarea continuă a conţinutului ştiinţific al învăţămîntului, ci să acţionăm practic..." A acţiona practic iată un deziderat la care aderă cu însufleţire toţi slujitorii şcolii. Iar experienţa pozitivă în organizarea instrucţiei publice, valoarea corpului didactic şi entuziasmul tineretului — sînt tot atîtea garanţii că şcoala românească de toate gradele se va ridica, în scurt timp, la acel nivel pe care i-l cere societatea noastră socialistă în continuă dezvoltare. c. Un pastel inedit de ANNA BRÂNCOVEANU (vezi, in pag. 6, interviul cu acad. G. Oprescu). 7 (n66) INTELECTUALUL IN VIAŢA SOCIAL-POLITICA A TĂRII Tn OPERA uriaşă de construcţie a socialismului în patria noastră, operă grandioasă prin perspectivele pe care le deschide spre o viaţă liberă şi îmbelşugată, intelectualul se găseşte la post de onoare, alături de agricultor şi de lucrătorul din fabrică. Succesul în muncă al fiecăruia dintre aceştia, intelectual, lucrător în uzină, agricultor, este condiţionat de bunul mers al activităţii celorlalţi. Nu se poate concepe astăzi agricultură fără cunoştinţe ştiinţifice de specialitate şi fără mecanizarea operaţiilor, după cum munca din uzină nu poate da rezultate cantitative şi mai ales calitative fără o înaltă tehnicitate. Progresul în tehnică este rezultatul progresului realizat în cercetarea ştiinţifică. Dar, la rîndul său, savantul de astăzi, în explorarea, descoperirea şi punerea legilor naturii în serviciul omului, are nevoie de mijloace tehnice din ce în ce mai rafinate. Artistul, fie el poet, prozator, pictor sau creator de muzică, descoperă şi construieşte şi el. Ceea ce descoperă sunt elemente emotive oriunde s-ar găsi acestea, ceea ce construieşte sunt castele ale frumosului, în care imaginaţia noastră se plimbă fermecată, iar noi ne simţim în permanenţă împrospătaţi, gata pentru un nou efort constructiv. După cum se vede, intelectualul joacă, în viaţa social-politică a ţării, un rol întrutotul comparabil cu al celorlalte două categorii menţionate mai sus. Evident munca intelectualului este de natură deosebită Ea nu se vede, chiar dacă intelectualul este vizibil. Munca presupune mişcare, vizibilă la agricultor, vizibilă şi la lucrătorul din fabrică, deşi şi unul şi altul se mişcă astăzi mult mai puţin decît acum 20 de ani. Dar intelectualul poate rămîne nemişcat, în faţa biroului său, ore întregi. Numai mîna sa dreaptă se mişcă, din cînd în cînd. Şi, totuşi, intelectualul se află, în aceste momente de oprire totală a mişcării muşchilor, în perioada cea mai intensă a muncii sale : sîngele circulă cu viteză sporită din toate părţile corpului pentru a hrăni celulele creierului, sistemul nervos se află într-o stare de încordare maximă ; minunata maşină a gîndirii funcţionează atunci ca plin randament. Evoluţia accelerată a ştiinţei şi a tehnicii face ca intelectualul să fie astăzi din ce în ce mai solicitat în diversele compartimente ale sectorului economico-social. Rezultatul poate fi prevăzut de pe acum : odată cu ştergerea deosebirilor dintre sat şi oraş, se vor şterge şi deosebirile de esenţă dintre cele trei categorii poimîine orice muncitor, din orice sector, va fi, în mod obligator într-o măsură mai mare sau mai mică, depinzînd de responsabilitatea asumată, un tehnician sau un om de ştiinţă. Faţă de perspectiva deceniilor ce vor veni, poziţia de astăzi a intelectualului este evidentă. Fiind a treia parte dintr-un tot armonic, ce conlucrează în vederea realizării aceluiaşi scop, intelectualul nu se poate concepe pe sine însuşi separat, izolat de restul colectivităţii muncitoare. El are aceleaşi îndatoriri, faţă de societatea în care trăieşte, ca orice alt om al muncii. Iar responsabilitatea sa este direct proporţională cu contribuţia sa creatoare la progresul ştiinţei şi al tehnicii. Cu atît mai mult creşte răspunderea sa atunci cînd încrederea celorlalţi oameni ai muncii îl învesteşte cu sarcina de cinste de a fi purtătorul de cuvînt al lor în forul legislativ suprem al ţării. Marea Adunare Naţională. Savantul-cetăţean, poetul-cetăţean, artistul-cetăţean sînt împliniri maxime, care cer o dăruire maximă. Acad. Miron Nicolescu SUAVUL TRĂDĂTOR Aceasta înseamnă că ascensiunea lui Arturo Ui va fi oprită —, a exclamat el «incer convins aflind că marele prelat al demnităfii *-a hotărî!tă-ți iasă din rezervă fi să-l înfrunte. Dar cînd dincolo au început *a bată tobele, să se desfunde butoaiele de vin fi »-au ridicat steagurile cu cap de lup n-a mai putut să reziste, iar pe seară mărșăluia convins, plingînd încet de fericire, în batalioanele lui Arturo și Geo Bogza CINICUL SINGURUL care ştie că e cinic, e cinicul autentic. Ceilalţi sînt doar răi sau proşti, sau şi una şi alta. Cinicul nu e rău, pentru că răutatea înseamnă totuşi o treaptă etică , după cum cinicul nu e prost pentru că are luciditatea propriei sale condiţii. Prostul sau cîinosul trece cîteodată drept cinic, fără să o merite ; el rămîne un cinic diletant, incapabil să-şi onoreze veleităţile (deşi „cinicul“ vine de la grecescul „kunos" care înseamnă cîine — sens astăzi cu totul schimbat). Conştient de valoarea publicitară a răului sau a binelui, cinicul ştie să le simuleze pe amîndouă cu egală dezinvoltură : e gata, vorbindu-ne peripatetic de autorăstignirea cutărui mucenic al artei noastre să ne îndemne la totala renunţare şi aplicare a propriei cenuşe pe creştetul capului; sau, e gata să ne constituie pe toţi în pleiadă de mucenici, pentru a ne asigura răstignirea cu propriile dumisale cuie. Orgolios şi sigur de viciile sale, singura lui slăbiciune este aceea de a-şi închipui că le deţine pe toate. Pentru că cinicul perfect este o rainhare, viciul inteligenţei e rar, poate mai rar decît cel al perseverenţei diabolice. Exemplarul obişnuit căruia îi aparţine e intermitent şi defectuos, permiţîndu-i uneori venirea în fire. Atunci redevine personajul banal şi manifest cumsecade, camarad de atelier şi de cronică, încurajînd cu bătaia pe umăr şi exclamaţia baritonală. Stingherit uneori de timiditatea propriului cinism, şi-l ascunde sub o perdea subţire de calambururi, de două ori străvezie, lăsînd să se întrevadă şi toxinele, şi vanitatea permanent suferindă. Iertat de complexe, cinicul veritabil nu are nevoie de asemenea tertipuri pentru a-şi suporta condiţia ; el împroaşcă dezinvolt, fără să se ascundă după un umor în doi peri, avînd la drept vorbind curajul cinismului său. Cinicul mediocru nu ştie să împroaşte „savant": el e prima victimă a toxicităţii sale inhibate, care îi ţine ochii şi limba într-o perpetuă stare de aciditate şi usturime. Calamburul nărăvit şi acru i-a devenit o infirmitate, ca ţîfna sau smucitura de cap, stîrnind în jur plictiseală ori zîmbete subalterne. Crud, vehement, trivial cu făpturile sexului slab în subordine, întrerupt doar de gingăşii priapice, cinismul lui devine leşinător de dulce în contact cu orice protipendadă. De profesie iubitor de frumos, el urîţeşte tot ce atinge — pînză, poem sau scenariu. Primul său semn de emoţie e sarcasmul, cea dintîi reacţie estetică, muşcătura. Frumosul incontestabil îl deprimă ; în faţa sa rămîne dezarmat şi singur, lipsit de unica lui satisfacţie: ironia. Cit de chinuitoare îi poate fi singurătatea, o dovedeşte fervoarea sardonică cu care erupe ori de cîte ori iese printre semeni. Nesuportînd solilocviul — de unde redusa lui productivitate — se realizează ca geniu oral, ascuţindu-şi bricegele otrăvite în pielea cobailor fără apărare. Ironia in oglindă, autocalamburul, sînt apanajul cinicului rafinat, sublimat prin exces de sarcasm pînă la pragul maxim al lucidităţii, glaciale şi — într-un fel — salvatoare. Salvatoare prin autodistrugere, tragică prin totala inaderenţă la omenesc. Cinicul mediocru nu se distruge, dimpotrivă, prosperă. „Specialist“ sau funcţionar de breaslă, cinismul său trece drept exigenţă, hiperaciditatea (acreala) drept spirit. Şi una şi alta, ridicate la grad de competenţă, îi sunt profitabile. Minus cu minus fac plus. Plus de monedă, plus de pretenţii, plus de carieră, dar şi de dezgust. Căci nimeni nu e mai detestat decît acest exemplar funciar ambiguu şi inexpresiv grotesc. Şi mai ales într-o lume în care cuvîntul umanism e din ce în ce mai necesar şi insistent declinat. Camilian Demetrescu De citva timp nu fac decit să aştept. Un cal sînt ce-şi aşteaptă călăreţul ? Nu asta. Mi se-nfioară pielea ca o apă pe luciul căreia un vînt de iarnă trece — şi nu aştept aceasta. Mi-e uneori prea cald şi alteori îngheţ. De-acolo vine rîul beznei şi cuţitarul viscol de dincolo Nu asta vreau. De citva timp nu fac decit să aştept. Un cal sunt ce-şi aşteaptă călăreţul ? Nu asta. Eugen Jebeleanu Fără sea Pe firul săptămînii RÎSUL o PROPUN ca problema rîsului să fie trecută în competinţa Ministerelor Sănătăţii Publice din toate ţările, ca una dintre preocupările fundamentale ale acestora. Efectul tonic individual al Tisului este cunoscut demult în medicină , în lumea de azi, contorsionată de atîtea probleme, sfîşiată de atîtea drame ale unor populaţii întregi, supusă unor reconsiderări dureroase de valori — un rîs generalizat, reconfortant, devine o problemă de igienă publică, de sănătate a popoarelor. Unii consideră că actuala competiţie în domeniul Cosmosului e o sublimare a cauzelor ce ar putea duce la război; de ce să nu includem în arsenalul acestor derivative şi rîsul ? Este adevărat, stimulenţii specifici ai rîsului sînt diferiţi pe diferitele meridiane, dar cum omul e cam acelaşi pretutindeni, s-ar putea găsi reţete comune. Îmi imaginez, de pildă, un fel de dicţionar cu două coloane; în prima coloană să se înscrie pasagiile esenţiale din exprimările, în problemele de principii, dintr-un an oarecare — să zicem 1956 (libertatea de alegere fiind absolută) — a unor persoane de vază de pe arena politică internaţională; pe a doua coloană să se înscrie exprimările aceloraşi persoane, în aceleaşi probleme, în condiţii asemănătoare, şi nu răsturnate, făcute cu 10—12 ani mai tîrziu. Nu exclud că la temperamentele colerice lectura unor astfel de confruntări poate provoca diverse crize , dat fiind însă numărul de contraziceri umoristice şi de „salturi mortale“ între cele două coloane, cred că tot efectul ilariant va fi precumpănitor. În această propunere a mea, pentru o singură problemă n-am găsit încă soluţia: să includem în dicţionare şi pe aceia cărora nu le place să lise reamintească propriile lor cuvinte? Al. B.