Contemporanul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 23, nr. 1-26)

1969-02-14 / nr. 7

Proletari din toate ţările, uniţî-vă! Vineri 14 februarie 1969 10 pagini 1 leu ŞCOALA­­ORGANISM VIU E­­XISTA un cuvînt­ simplu care con­­centrează în sine sensul major al orientării contemporane a şcolii româneşti. El a răsu­nat ca un laitmotiv sub cupola Conferinţei naţionale a cadrelor didactice, în cuvîntarea secretarului gene­ral al Partidului, şi revine persistent, multiplicîndu-şi şi adîncindu-şi semnificaţiile în toate sectoarele ins­trucţiei publice. Perfecţionarea este acel cuvînt de ordi­ne care şi el a fost pus în faţa slujitorilor şcolii de cel de al IX-lea Congres al Partidului. Documente pro­gramatice, ca Directivele C.C. şi Legea învăţămîntului, au stabilit cu claritate obiective şi măsuri, au oferit cadrul creator acţiunilor ce urmau a fi întreprinse. Perfecţionare, deci, a structurii şi conţinutului învă­ţămîntului de toate gradele, corelarea şcolii cu cerin­ţele actuale şi de perspectivă ale vieţii economice şi sociale. In bătălia pentru o civilizaţie economică şi teh­­nico-ştiinţifică avansată, şcoala a pregătit în aceşti ani cadre competente care să facă faţă progresu­lui industrial şi să stăpînească procesele tehno­logice cele mai moderne. Ritmul de progresie a şcolii noastre se oglindeşte şi în indicele de şcolarizare a populaţiei între 17 şi 19 ani. El este aproape egal cu cel înregistrat în Japonia, S.U.A. sau Canada şi supe­rior celui din ţările vest-europene. In ceea ce priveşte învăţămîntul superior, e suficient să amintim că dacă în 1938 la 10 000 de locuitori existau 17 studenţi, astăzi numărul lor se ridică la 75. In condiţiile ritmului de dezvoltare accelerată a societăţii noastre, de adîncire şi perfecţionare multilaterală a întregii vieţi economice, sociale şi politice, o atitudine statică, de espectativă, de automulţumire în faţa şcolii ar implica nu numai o rămînere în urmă a acesteia, dar, în perspectivă, ar duce la frînarea însăşi a celorlalte sectoare. In societatea socialistă şcoala este un factor activ al mersului înainte. Ca un organism viu, dinamic, mo­dern şi receptiv, încorporînd tot ce e nou şi îna­intat în gîndirea ştiinţifică şi ideologică, în cultură şi artă, ea trebuie să se adapteze rapid şi crea­tor la exigenţele mereu sporite prin înseşi ritmurile înalte ale societăţii noastre. Orice decalaj între şcoală şi viaţă trebuie de aceea semnalat cu promptitudine şi întreprinse cu hotărîre măsuri practice corespunză­toare. Documentele cu valoare de program elaborate de partid, cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Conferinţa cadrelor didactice oferă, într-o bine definită linie de perspectivă, orientarea limpede pentru perfecţio­narea, corespunzător cerinţelor complexe ale societăţii noastre, a învăţămîntului de toate gradele. „Ceea ce se impune acum, este să se acţioneze cu toată hotărî­­rea pentru aplicarea în practică a măsurilor stabilite şi a indicaţiilor date de partid" , sublinia secretarul general al partidului. Pe bună dreptate, numeroşi participanţi la consfă­tuire au criticat ritmul lent, timid şi anemic, greoi şi neoperativ cu care sunt concretizate de către Ministe­rul Învăţămîntului hotărîrile stabilite de documentele de partid. Este bine ştiut că trecerea la învăţămîntul general obligatoriu de zece ani reprezintă un adevărat salt în dezvoltarea instrucţiei şi educaţiei tineretului, avînd efecte deosebit de favorabile asupra lărgirii ori­zontului de cultură al întregului popor. Or, cu toate că această hotărîre urmează să fie pusă în aplicare încă în toamna acestui an, s-au întreprins încă prea puţine măsuri pentru asigurarea bazei materiale nece­sare şi mai ales pentru elaborarea programelor de în­­văţămînt. U­n decalaj puternic se manifestă şi între cerinţele reale ale economiei şi dezvoltarea învăţămîntului pro­fesional şi tehnic. Creşterea de 5 ori faţă de 1938 a numărului de elevi ai şcolilor profesionale şi tehnice n-a putut face faţă ritmului rapid al industriei, care şi-a sporit producţia de aproape 14 ori. Sectoare im­portante — construcţia de maşini, chimia şi alte ra­muri moderne — duc lipsă de cadre medii de specia­litate. De altfel, insuficienţa acestor cadre duce la fo­losirea unor specialişti de nivel superior în munci in­ferioare pregătirii lor. Una din cele mai importante probleme de care de­pinde, în fapt, nivelul procesului de învâţămînt, este elaborarea unor manuale şcolare şi cursuri universi­tare, care, părăsind cunoştinţele depăşite, fără contin­genţă cu stadiul progresului tehnic şi economic, să ţină seama cu curaj şi competenţă de cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Numai o informare multilate­rală şi un deosebit discernămînt în selectarea cunoş­tinţelor predate pot asigura modernizarea reală a con­ţinutului învăţămîntului nostru de toate gradele. O deosebită însemnătate pentru progresul şcolii ro­mâneşti şi a ridicării nivelului ei o are dezvoltarea ac­tivităţii ştiinţifice a cadrelor didactice. Catedra trebuie să devină un laborator de creaţie, care să capteze energii şi să le orienteze spre tematica majoră a cerce­tării ştiinţifice. Se constată încă o pulverizare a for­ţelor de cercetare în direcţia unor teme minore. Alături de cunoştinţele de specialitate, modul de predare a disciplinelor umaniste şi a ştiinţelor sociale au un rol hotărîtor în elevarea spirituală a tinerilor, în formarea personalităţii lor, a concepţiei lor despre lume. Anumite confuzii, concepţii obiectiviste, nedia­­lectice sau mentalităţi înapoiate ce se mai propagă pe alocuri, reclamă înseşi cadrelor didactice mai multă autoexigenţă. Sunt numai cîteva din marile probleme înscrise pe agenda învăţămîntului nostru, ale căror rezol­vări îşi aşteaptă în aceste zile activitatea organi­zatorică, concretă. „Trebuie să înţelegem, tovarăşi, spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu, că nu este sufi­cient să vorbim despre modernizarea continuă a con­ţinutului ştiinţific al învăţămîntului, ci să acţionăm practic..." A acţiona practic iată un deziderat la care aderă cu însufleţire toţi slujitorii şcolii. Iar experienţa pozi­tivă în organizarea instrucţiei publice, valoarea cor­pului didactic şi entuziasmul tineretului — sînt tot atîtea garanţii că şcoala românească de toate gradele se va ridica, în scurt timp, la acel nivel pe care i-l cere societatea noastră socialistă în continuă dezvoltare. c. Un pastel inedit de ANNA BRÂNCOVEANU (vezi, in pag. 6, interviul cu acad. G. Oprescu). 7 (n­66) INTELECTUALUL IN VIAŢA SOCIAL-POLITICA A TĂRII Tn OPERA uriaşă­­ de construcţie a socialismului în patria noastră, operă grandioasă prin perspectivele pe care le deschide spre o viaţă liberă şi îm­belşugată, intelectualul se găseşte la post de onoare, alături de agricultor şi de lucrătorul din fabrică. Succesul în muncă al fiecăruia din­tre aceştia, intelectual, lucrător în uzină, agricultor, este condiţionat de bunul mers al activităţii celorlalţi. Nu se poate concepe astăzi agricultură fără cunoştinţe ştiinţifice de speciali­tate şi fără mecanizarea operaţiilor, după cum munca din uzină nu poate da rezultate cantitative şi mai ales calitative fără o înaltă tehnicitate. Progresul în tehnică este rezultatul progresului realizat în cercetarea şti­inţifică. Dar, la rîndul său, savantul de as­tăzi, în explorarea, descoperirea şi pu­nerea legilor naturii în serviciul omu­lui, are nevoie de mijloace tehnice din ce în ce mai rafinate. Artistul, fie el poet, prozator, pictor sau creator de muzică, descoperă şi construieşte şi el. Ceea ce descoperă sunt elemente emotive oriunde s-ar găsi acestea, ceea ce construieşte sunt castele ale frumosului, în care ima­ginaţia noastră se plimbă fermecată, iar noi ne simţim în permanenţă îm­prospătaţi, gata pentru un nou efort constructiv. După cum se vede, intelectualul joacă, în viaţa social-politică a ţării, un rol întrutotul comparabil cu al ce­lorlalte două categorii menţionate mai sus. Evident munca intelectualului este de natură deosebită Ea nu se vede, chiar dacă intelectualul este vi­zibil. Munca presupune mişcare, vizi­bilă la agricultor, vizibilă şi la lucră­torul din fabrică, deşi şi unul şi altul se mişcă astăzi mult mai puţin decît acum 20 de ani. Dar intelectualul poate rămîne nemişcat, în faţa birou­lui său, ore întregi. Numai mîna sa dreaptă se mişcă, din cînd în cînd. Şi, totuşi, intelectualul se află, în a­­ceste momente de oprire totală a miş­cării muşchilor, în perioada cea mai intensă a muncii sale : sîngele circulă cu viteză sporită din toate părţile corpului pentru a hrăni celulele cre­ierului, sistemul nervos se află într-o stare de încordare maximă ; minunata maşină a gîndirii funcţionează atunci ca plin randament. Evoluţia accelerată a ştiinţei şi a tehnicii face ca intelectualul să fie as­tăzi din ce în ce mai solicitat în di­versele compartimente ale sectorului economico-social. Rezultatul poate fi prevăzut de pe acum : odată cu şter­gerea deosebirilor dintre sat şi oraş, se vor şterge şi deosebirile de esenţă dintre cele trei categorii­­ poimîine orice muncitor, din orice sector, va fi, în mod obligator într-o măsură mai mare sau mai mică, depinzînd de res­ponsabilitatea asumată, un tehnician sau un om de ştiinţă. Faţă de perspectiva deceniilor ce vor veni, poziţia de astăzi a intelec­tualului este evidentă. Fiind a treia parte dintr-un tot armonic, ce conlu­crează în vederea realizării aceluiaşi scop, intelectualul nu se poate conce­pe pe sine însuşi separat, izolat de restul colectivităţii muncitoare. El are aceleaşi îndatoriri, faţă de societatea în care trăieşte, ca orice alt om al muncii. Iar responsabilitatea sa este direct proporţională cu contribuţia sa creatoare la progresul ştiinţei şi al tehnicii. Cu atît mai mult creşte răs­punderea sa atunci cînd încrederea ce­lorlalţi oameni ai muncii îl învesteşte cu sarcina de cinste de a fi purtătorul de cuvînt al lor în forul legislativ su­prem al ţării. Marea Adunare Naţio­nală. Savantul-cetăţean, poetul-cetăţean, artistul-cetăţean sînt împliniri maxi­me, care cer o dăruire maximă. Acad. Miron Nicolescu SUAVUL TRĂDĂTOR Aceasta înseamnă că ascensiunea lui Arturo Ui va fi oprită —, a exclamat el «incer convins aflind că marele prelat al demnităfii *-a hotărî!­tă-ți iasă din rezervă fi să-l înfrunte. Dar cînd dincolo au început *a bată tobele, să se desfunde butoaiele de vin fi »-au ridicat steagurile cu cap de lup n-a mai putut să reziste, iar pe seară mărșăluia convins, plingînd încet de fericire, în batalioanele lui Arturo și Geo Bogza CINICUL S­INGURUL care ştie că e cinic, e cinicul autentic. Ceilalţi sînt doar răi sau proşti, sau şi una şi alta. Cinicul nu e rău, pentru că răutatea înseamnă to­tuşi o treaptă etică , după cum cinicul nu e prost pentru că are luciditatea propriei sale condiţii. Prostul sau cîi­­nosul trece cîteodată drept cinic, fă­ră să o merite ; el rămîne un cinic di­letant, incapabil să-şi onoreze veleită­ţile (deşi „cinicul“ vine de la greces­cul „kunos" care înseamnă cîine — sens astăzi cu totul schimbat). Conştient de valoarea publicitară a răului sau a binelui, cinicul ştie să le simuleze pe amîndouă cu egală dezin­voltură : e gata, vorbindu-ne peripa­tetic de autorăstignirea cutărui muce­nic al artei noastre să ne îndemne la totala renunţare şi aplicare a pro­priei cenuşe pe creştetul capului; sau, e gata să ne constituie pe toţi în ple­iadă de mucenici, pentru a ne asigu­ra răstignirea cu propriile dumisale cuie. Orgolios şi sigur de viciile sale, singura lui slăbiciune este aceea de a-şi închipui că le deţine pe toate. Pentru că cinicul perfect este o ra­­inhare, vi­ciul inteligenţei e rar, poate mai rar decît cel al perseverenţei dia­bolice. Exemplarul obişnuit căruia îi aparţine e intermitent şi defectuos, permiţîndu-i uneori venirea în fire. Atunci redevine personajul banal şi manifest cumsecade, camarad de ate­lier şi de cronică, încurajînd cu bătaia pe umăr şi exclamaţia baritonală. Stingherit uneori de timiditatea pro­priului cinism, şi-l ascunde sub o per­­dea subţire de calambururi, de două ori străvezie, lăsînd să se întrevadă şi toxinele, şi vanitatea permanent su­ferindă. Iertat de complexe, cinicul veritabil nu are nevoie de asemenea tertipuri pentru a-şi suporta condiţia ; el împroaşcă dezinvolt, fără să se as­cundă după un umor în doi peri, a­­vînd la drept vorbind curajul cinis­mului său. Cinicul mediocru nu ştie să împroaşte „savant": el e prima victimă a toxicităţii sale inhibate, care îi ţine ochii şi limba într-o perpetuă stare de aciditate şi usturime. Ca­lamburul nărăvit şi acru i-a devenit o infirmitate, ca ţîfna sau smucitura de cap, stîrnind în jur plictiseală ori zîm­­bete subalterne. Crud, vehement, trivial cu făpturile sexului slab în subordine, întrerupt doar de gingăşii priapice, cinismul lui devine leşinător de dulce în contact cu orice protipen­dadă. De profesie iubitor de frumos, el urîţeşte tot ce atinge — pînză, poem sau scenariu. Primul său semn de emoţie e sarcasmul, cea dintîi re­acţie estetică, muşcătura. Frumosul incontestabil îl deprimă ; în faţa sa rămîne dezarmat şi singur, lipsit de unica lui satisfacţie: ironia. Cit de chinuitoare îi poate fi singurătatea, o dovedeşte fervoarea sardonică cu care erupe ori de cîte ori iese printre se­meni. Nesuportînd solilocviul — de unde redusa lui productivitate — se realizează ca geniu oral, ascuţindu-şi bricegele otrăvite în pielea cobailor fără apărare. Ironia in oglindă, autocalamburul, sînt apanajul cinicului rafinat, subli­mat prin exces de sarcasm pînă la pragul maxim al lucidităţii, glaciale şi — într-un fel — salvatoare. Salvatoa­re prin autodistrugere, tragică prin to­tala inaderenţă la omenesc. Cinicul mediocru nu se distruge, dimpotrivă, prosperă. „Specialist“ sau funcţionar de breaslă, cinismul său trece drept exigenţă, hiperaciditatea (acreala) drept spirit. Şi una şi alta, ridicate la grad de competenţă, îi sunt profitabi­le. Minus cu minus fac plus. Plus de monedă, plus de pretenţii, plus de ca­rieră, dar şi de dezgust. Căci nimeni nu e mai detestat decît acest exemplar funciar ambiguu şi inexpresiv grotesc. Şi mai ales într-o lume în care cuvîn­­tul umanism e din ce în ce mai nece­sar şi insistent declinat. Camilian Demetrescu De citva timp nu fac decit să aştept. Un cal sînt ce-şi aşteaptă călăreţul ? Nu asta. Mi se-nfioară pielea ca o apă pe luciul căreia un vînt de iarnă trece — şi nu aştept aceasta. Mi-e uneori prea cald şi alteori îngheţ. De-acolo vine rîul beznei şi cuţitarul viscol de dincolo Nu asta vreau. De citva timp nu fac decit să aştept. Un cal sunt ce-şi aşteaptă călăreţul ? Nu asta. Eugen Jebeleanu Fără s­e­a Pe firul săptămînii RÎSUL o PROPUN ca problema rîsului să fie trecută în competinţa Mi­nisterelor Sănătăţii Publice din toate ţările, ca una dintre preo­cupările fundamentale ale aces­tora. Efectul tonic individual al Tisu­lui este cunoscut demult în medi­cină , în lumea de azi, contorsio­nată de atîtea probleme, sfîşiată de atîtea drame ale unor populaţii întregi, supusă unor reconsiderări dureroase de valori — un rîs ge­neralizat, reconfortant, devine o problemă de igienă publică, de sănătate a popoarelor. Unii consi­deră că actuala competiţie în do­meniul Cosmosului e o sublimare a cauzelor ce ar putea duce la război; de ce să nu includem în arsenalul acestor derivative şi rîsul ? Este adevărat, stimulenţii spe­cifici ai rîsului sînt diferiţi pe diferitele meridiane, dar cum omul e cam acelaşi pretutindeni, s-ar putea găsi reţete comune. Îmi ima­ginez, de pildă, un fel de dicţionar cu două coloane; în prima coloa­nă să se înscrie pasagiile esenţiale din exprimările, în problemele de principii, dintr-un an oarecare — să zicem 1956 (libertatea de alegere fiind absolută) — a unor persoane de vază de pe arena politică inter­naţională; pe a doua coloană să se înscrie exprimările aceloraşi per­soane, în aceleaşi probleme, în condiţii asemănătoare, şi nu răs­turnate, făcute cu 10—12 ani mai tîrziu. Nu exclud că la temperamen­tele colerice lectura unor astfel de confruntări poate provoca di­verse crize , dat fiind însă numă­rul de contraziceri umoristice şi de „salturi mortale“ între cele două coloane, cred că tot efectul ilariant va fi precumpănitor. În această propunere a mea, pentru o singură problemă n-am găsit încă soluţia: să includem în dicţionare şi pe aceia cărora nu le place să li­­se reamintească pro­priile lor cuvinte? Al. B.

Next