Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)
1969-09-19 / nr. 38
Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! TIMIŞOARA - 700 Pe fundalul unor ziduri de cetate medievală, oglindită printre poduri, sălcii şi plopi în undele verzi ale Begheiului, la 700 de ani, Timişoara îşi sărbătoreşte tinereţea prin acceleratele sale ritmuri citadine, prin modernitatea arhitecturii sale noi, prin intensitatea momentului său cultural. LUNII Eşti ceea ce sînt : uimire şi cînt, golul care mă surpă fără cuvînt, scrumul pe îngeri fără mormînt, cenuşă lunară, cină-a cenuşilor cu uşile închise, carnea poeţilor arsă de vise. Vasile Nicolescu STUP ROURAT Cu-o stea făclie-n palmă cîmpului de pază stejarul mă cuprinde cu vatra împreună din clopote, o, imnuri se-aşază fîntîni cu cer şi inimi ne cunună într-un inel şi-i rătăcita lună prin lan ori prin suveica trifoiului aprins se pregăteşte cina şi vîntul împreună-i lingă blestemul cîinilor învins cu-o stea fâclie-n palmă spre -om rămas de pază stîlp rourat feciorul imașului albit o cumpănă-ntre ore ca sufletul să vază unde adoarme noaptea cu trupu-i troienit Ion luga Vineri 19 septembrie 1969 10 pagini 1 leu 38 (1195) '' . y • '’L • ·■' - '‚v‘ 1 ' ■ . .r ''V, • h 7. • » * V. I ' • A, • ' v .■ V. .r .. .j \ ■ ' ' . ' ' -■•••■· • • . . . • ■ •• • .••’ • C . .. t· * • V ■• •' v Septembrie la Bucureşti Împatimata bucureşteană, nu pot să spun cît e de frumos sau nefrumos acest oraş. Etaloanele mele estetice sînt vătămate de afecte. Cîteodată încerc subterfugiile pe care le practică îndrăgostiţii şi-mi verific pasiunea cu impresiile unor persoane neutre: ii întreb pe străini cum le place Bucureştiul, şi ce îi atrage. Verdeaţa, multă verdeaţă şi flori, spun ei, şi oameni plini de temperament, prietenoşi şi primitori. Vasăzică asta îi izbeşte, în primul rînd, asta le place. Viziunea sumară a străinului, a celui neatins de morbul pasiunii! în imperfecţiile Bucureştiului, în »•fiile, în conturele lui strîm- Liniile lui deplasate, se ascunde pentru cel ce iubeşte. O, psihi vin, mor dupăaluniţele şi negii tăi ! Cind vine septembrie şi Bucureştiul îşi sconce la iveală dauritele blocate, mai stai în casă dacă poţi. Aerul are o transparenţă blîndă, uşoară. O subtilă corelaţie cosmică te face să te simţi şi tu mai uşor, şi ai tot merge. Treci prin policromia ulmilor şi a castanilor, de braţ cu vin şi cu fantomele. Chiar între ele se face, automat, o selecţie. Cele sinistre se retrag într-un fundal de umbră, graţioasele stafii ies, pe poante, şi îţi dau ocol, în lumina lui septembrie. La podul Mihai-Vodă, lingă firul bej murdar al Dîmboviţei, un pilc de stil. c:j/ftrmt«iw turmentate* vestigiuni unei vegetaţii abundente şi sălbatice, fac tranziţia între gravurile de început de secol (XIX) şi realitatea clipei prezente. Nomenclatura capătă şi ea o semimaterialitate, înclină spre graţios şi fantomatic sonor ; in Cişmigiul copiilor şi pensionarilor se aude murmurul cişmelelor de pe timpul domniţei Ralu, cind ieşi din parc treci prin Şipotul Fîntînilor. Coteşti spre Calea Victoriei, vizitezi noua galerie de artă Apollo dar, mai apoi, tot către Capu Podului o iei şi nu către Piaţa Victoriei, pentru că bătrînii tăi aşa îi spuneau : „Capu Podului", cind aveai 3-4 ani şi vedeai în închipuire un fel de punte lungă, din capre de lemn elastice, pe care trecea Păcală şi totul era plin de haz pentru că atunci îl descopereai pe Păcală şi în acelaşi timp miraculoasa polivalenţă şi plenitudine a cuvintelor, caprele fiind in stare şi să behăie şi să joace, ca scînduri de lemn, sub tălpile deconcertantului personaj şi capătul întregii alcătuiri putea fi un joc din Bucureşti, dominat pe dreapta de un palat plin de horbote şi bibiluri arhitectonice (duse demult frumosul palat Sturza !), hotar al unor mirifice ţărimuri, nesfîrşite, ce se chemau „La Şosea“ : „mergem cu birja la Şosea, te ducem la Minovici, să auzi clopoţeii“... Maria Banus FALSA INOVAŢIE EXISTA un proces * * firesc în cadrul căruia limbajele de specialitate (ştiinţific, tehnic, medical, filozofic etc.), alimentează necontenit fondul lexical al unei limbi naţionale. Apariţia unor asemenea termeni este indiciul clar al vitalităţii unei limbi, al capacităţii ei de a se mula pe realitatea concretă, materială a lumii. Dar nu e mai puţin adevărat că atare cuvinte au o tendinţă regretabilă de a se constitui în fetişuri, datorită unei reverberaţii semantice care — îndepărtînd noţiunea de sensul ei primar — înlocuieşte proprietatea cuvîntului cu un fel de halou magic, imposibil de analizat, primejdios în utilizarea lui excesivă şi lipsită de discernămînt, creator de lamentabile confuzii. Asemenea cuvinte devin autarhice, şi revin obsedant, şi fără nici o justificare, în vorbirea de fiecare zi, ca şi în anumite articole de specialitate. Cuvîntul inovaţie este unul dintre acestea. împrumutat din domeniul tehnic, unde termenul designează un nou procedeu menit să asigure un spor de randament, el a fost preluat de critica literară, şi constituie azi un fel de etalon literar, un fel de indice indiscutabil al valorii. Fără îndoială, poeţii au fost dintotdeauna bîntuiţi de demonul originalităţii. Oare Ovidiu, acum două mii de ani, nu-şi deschide „Metamorfozele“ cu afirmarea de a... inova : In nova fert animus mutatas dicere formas... ? Iar Baudelaire — în pragul poeziei moderne — nu dorea să se arunce Au fond de Vinconnu pour trouver du nouveau... ? S-ar părea, aşadar, că atît ca procedee formale, cît şi ca experienţă plenitudinală a vieţii şi a artei, poetul e mereu în căutarea noului, şi că inovează continuu, originalitatea fiind „cîmpul“ aparte al blazonului său de nobleţe spirituală. Să fie oare chiar aşa ? Un scurt popas analitic ne va arăta însă că noutatea şi originalitatea nu sunt două noţiuni identice, şi că din confundarea lor se nasc o mulţime de neînţelegeri care-l duc pe poetul modern în impas. Diferenţa între cele două noţiuni va fi şi mai bine pusă în evidenţă, dacă vom arăta că noutatea vizează îndeosebi latura formală, tehnică a unei opere literare, în timp ce originalitatea este un atribut ce se aplică global unui artist, ca personalitate ce structurează într-un mod aparte dubletul fond-formă. Noutatea, urmărită programatic, implică o modificare a unor procedee ce au fost consacrate în prealabil, de către alţii o fugă conştientă de locul comun, de poncif, şi chiar de tradiţie. Originalitatea, care — după cum spune T. Vianu — „nu este un punct de plecare, ci unul de sosire", ţine nu de latura tehnică a producerii unei opere literare, ci de capacitatea acesteia de a se revela — la vîrste spirituale diferite, în epoci diferite — mereu într-un mod inedit, adică oferind necontenit noi faţete ale unui univers specific încorporat în verb. O atare calitate nu mai poate fi urmărită în mod deliberat: ea rezultă din îmbinarea fericită, în aceeaşi operă, a unei experienţe de viaţă şi de artă irepetabile, şi constituie revelaţia unei noi dimensiuni a omenescului. Pentru autorii cu adevărat originali, modul lor propriu de a fi se dovedeşte singurul valabil : ei nu pot să spună şi să facă altfel, şi se manifestă ca atare impotriva oricăror norme consacrate de tradiţie, asemenea unor planeţi care se desprind anarhic din globul incandescent al unui soare. In timp ce marii originali sînt creatori de noi norme (pentru că orice univers artistic are tendinţa tiranică de a se constitui ca model pentru posteritate), inovatorii cu orice preţ nu sînt decît nişte meşteşugari ai nonconformismului : ei aşează un cuvînt anapoda, crezînd că în felul acesta lumea se va naşte de-a-ndoaselea. De altfel, de cele mai multe ori, ei sunt nişte falşi inovatori, pentru că multe din procedeele pe care cred că le-au descoperit ei sunt, de fapt, vechi de cind lumea. Incit ceea ce, la un anumit moment, este resimţit ca noutate, nu constituie, în fond, decît un procedeu la modă, expresia unor preferinţe generalizate într-un anumit mediu, gustul momentan al unei categorii de cititori. Aceste mode sunt, prin definiţie, pasagere ; prospeţimea lor nu e decit masca pe care o îmbracă banalitatea pentru a fulgera ochii celor naivi şi creduli. Practicarea unor asemenea inovaţii de dragul inovaţiei poate fi, la anumite vîrste, semnul nevinovat al unei candori exhibiţioniste ; în schimb, ea poate deveni, cu timpul, indicele unei încrîncenate dorinţe de asigurare a succesului social, nada cu care însetaţii de falsă glorie pescuiesc în apele tulburi ale unui climat literar efervescent. In asemenea cazuri, ceea ce se inovează nu este poezia însăşi, ci doar modul de a capta pentru „poezie“ un public încă lipsit de discernămînt artistic. Mai grav ni se pare faptul că, într-o atare situaţie, primele victime se recrutează nu dintre cititori, ci dintre criticii prematuri, grăbiţi, să îm- Ştefan Aug. Doinaş (Continuare in pag. 2) CRABII O ŞTIU cît vor fi fost de mulţi, cum îi va fi luminat soarele care tocmai ieşea din mare, cum se vor fi foit pe stînci, dar i-am privit deodată cu antipatie. Am fost surprins, fiindcă atîţia ani mă uitasem la ei ca la nişte fiinţe ciudate, însă fără vreo aprehensiune. Mai degrabă, îmi inspirau o uşoară milă, şi în acest sector al relaţiilor mele cu lumea îi clasasem. Din tot ceea ce întîlneam pe ţărmul mării, pe măsura marii şi fasonat de ea, ei singuri păreau vitregiţi de soartă, condamnaţi la un mers în derivă. Veri întregi i-am urmărit astfel, urîndu-se printre stînci cu picioare ca de păianjen, lăsînd în nisip amprenta ciudatei lor infirmităţi. Dar în acea zi, în loc de cîţiva m-am pomenit în prezenţa cîtorva mii. Nu ştiu de unde ieşiseră deodată atîţia, în consonanţa poate cu alte evenimente, însă umpluseră tot digul, transformîndu-l într-o vietate respingătoare, într-un pachiderm acoperit de ciorchini de negi negri şi umezi. Cum se mişcau de colo colo, verificîndu-şi mereu perechea de cleşti, mi s-a părut că pun la cale un atac, al unei întregi speţe. Atunci, privindu-i în masă, mi-am dat seama că mersul lor pieziş nu numai că nu le dădea nici un complex, ci îl considerau pe semne un truc, cu ajutorul căruia sperau sa păcălească pe toată lumea. Nu ştiu ce fel de socoteli îşi făcuseră, dar era evident că îşi făcuseră una, în urma căreia se credeau mai deştepţi decît toate vieţuitoarele mării, înotaţi voi în larg, păreau ca spun feluritelor neamuri de peşti care luau în piept enormitatea lichidă, şi o să vedem cu ce o să vă alegeţi... Ei nu înotau, însă nu din teamă, ci din calcul. Fiecare gest pe care îl făceau le trăda viclenia, dorinţa obstinată de a trişa. Păreau angajaţi într-un joc de noroc cu cineva mai puternic dar mai naiv decit ei, pe care îşi puseseră în gînd să-l tragă pe sfoară. Abia făceau cîţiva paşi, lăturalnici, cu aerul că au azvîrlit nişte zaruri măsluite, şi repede dispăreau într-o crăpătură. Apoi, după o respiraţie a mării, reveneau morţi de curiozitate, bulbucîndu-şi boabele de piper ale ochilor să vadă dacă şiretenia a prins. Şi erau mii şi mii, şi toţi se dedau aceleiaşi manevre. Undeva unde nu erau decît zări nemărginite, zbor al pescăruşilor şi zbucium al mării, ei erau numai calcul şi reticenţă, în faţa infinitului, în faţa grandiosului, ei găseau cu cale sâ fie reticenţi. Venisem acolo pentru răsăritul soarelui, era o foarte frumoasă dimineaţă de august, dar în loc să mă bucur ca în atitea rînduri, m-am pomenit cuprins de o iritare crescîndă. Ea să fi declanşat oare furtuna ? După două zile, marea îi măcinase pe toți, pînă la ultimul oscior. Geo Bogza înaintea primului gong .IECARE început de stagiune reînscrie pe agenda urgenţei cîteva carenţe de repertoriu, periodic relevate, cu aceeaşi consecvenţă uitate. Un spirit înclinat spre umor ar putea stabili un registru precis al lipsurilor invocate în articolele programatice publicate la începutul toamnei, confruntate cu angajamentele solemne Ui»te,„Jo^e4iotoe.^^v2ae*--câo4...tiv, analizate rezultatele stagiunii defuncte. Operează, în materie, o derutantă promptitudine și o asemenea invariabilă disciplină îneît mă întreb, surprins și inocent, de ce nu îndeplinim ce ne propunem, ca să nu mai fie nevoie să reluăm, în dezbateri fastidioase, atîtea locuri comune, atîtea obosite truisme. O analiză, fie și sumară, a repertoriilor propuse de teatrele noastre arată, în continuare, că nici în stagiunea care va începe în curînd, marele teatru antic nu se află, nu la loc de cinste, dar nici măcar la unul de interes elementar. Este cu totul de neînţeles cum se poate ca tînăra noastră regie, dornică să se afirme, să vădească o seducţie mai acuzată pentru Obaldia sau chiar Beckett, decît pentru o versiune cu adevărat modernă, cu adevărat contemporană, a unui Sofocle, de pildă. Să reiau argumentarea, care începe să ofenseze prin insistenţă, cu privire la importăria marelui teatru antic, să-l evoc, din nou, pe Eschil sau Plaut, ca să arăt cum văduvim generaţii întregi de o obligatorie adăpare la glorioasele izvoare de civilizaţie ale umanităţii ? Toată copilăria şi adolescenta mea au stat sub pecetea unui Oedip-Rege, cutremurător ; cum ne vom explica noi, cei de azi, în faţa tinerelor generaţii de spectatori, frustraţi în procesul desăvîrşirii lor intelectuale ? Teatrul secolului de aur francez nu se bucură de un destin mai fericit, marea dramaturgie romantică împărtăşeşte aceeaşi soartă, repertoriul clasic românesc e înfăţişat drămuit, piesele cele mai valoroase scrise între cele două războaie mondiale cunosc o reconsiderare parţială şi întîmplătoare. însuşi repertoriul original contemporan, atît de flatat în declaraţii patetice, luptă din greu, fie că e vorba de piesele scrise în ultimile două decenii — socotite perimate sau fără audienţă la public — fie că e vorba de lucrări recent redactate, dar in faţa cărora încep ezitările, fiindcă „nu şi-au făcut încă proba“. Am aduertat la la un loc principalele carenţe pe care le divulgă şi actualul repertoriu fiindcă — in pofida aparenţelor care diversifică problema — cauzele reale care stau la baza lipsurilor relevate sunt şi ramm aceleaşi : un spirit de confort intelectual ce conduce nu la alcătuirea unui repertoriu, ci al unor liste de piese, o rutină birocrata ce prezidează selecţia, o „prudentă“ de cea mai detestabilă natură, camuflînd o reală lipsă de iniţiativă, o impardonabilă fugă din faţa riscului, un snobism deplorabil care determină unele teatre de provincie să stea cu ochii aţintiţi la ceea ce fac teatrele de „stimă“ din Bucureşti, o politică nemărturisită dar comercială — în accepţia peiorativă a termenului — care ordonează activitatea teatrului în funcţie, exclusivă, de eventualele încasări, o gospodărire încropită, în afara unor linii directoare lucide, în sfîrşit o treabă mecanică, avînd la temelie cele mai anti-culturale principii şi care se cheamă : „văzînd şi făcînd“ sau ,,îmbunătăţim pe parcurs“ sau „am lăsat locuri libere pentru partea a doua a stagiunii“. Asumîndu-mi din nou riscul repetării unor adevăruri ştiute, verificate, vechi de cind există lumea teatrului, trebuie să reamintesc că o stagiune reprezintă doar cîteva luni din viaţa unui teatru, că această parcelă de existenţă e condiţionată de ceea ce a fost pînă la ea, condiţionînd ce urmează Decurge de aici că o stagiune nu se organizează în luna mai, cind prima cortină se ridică in septembrie, ci cu multe, foarte multe luni înainte, şi cu ani chiar, înlăuntrul unui plan de cultură, avînd în vedere factori multipli şi diverşi : componenţa colectivului, perspectivele sale de dezvoltare, starea publicului, felul cum se orientează gustul şi exigenţele acestuia, condiţiile economice, politice, ideologice şi morale în care îşi duce teatrul activitatea, sarcinile specifice pe care le are de îndeplinit, obligaţiile sale imediate, în acord cu cele de viitor. Se înţelege că gîndit astfel repertoriul devine o panoramă complexă de cultură şi nu doar o listă de piese, cu uşurinţă schimbate, în iureşul unor modificări acceptate fără discernămînt. Un asemenea repertoriu, gîndit în chip responsabil, este din vreme supus studiului directorilor de scenă, decoratorilor, costumierilor şi interpreţilor prezumtivi, pentru ca fiecare factor ce prezidează la alcătuirea spectacolului să aibă răgazul unei pregătiri temeinice. Este inadmisibil să mai asistăm la spectacolul ofensator cind regizorul ia cunoştinţă de textul pe care este chemat să-l dirijeze cu o baghetă competentă, la prima lectură făcută în faţa actorilor. Asta ca să nu mai amintim ce marcă de superficialitate înscrie pe efigia unui teatru modificări neprevăzute de repertoriu, abandonarea unor piese în timpul repetiţiilor, căutările febrile de titluri menite să acopere spaţiile albe sau să salveze golurile de producţie şi de încasări. Un repertoriu adevărat e o demonstraţie de tactică şi de strategie artistică pusă la punct în cele mai mici amănunte de un stat major avizat, competent, oricînd gata să-şi justifice iniţiativele, intransigent în deciziile sale. Am repetat aceste adevăruri evidente fiindcă, aşa cum arătam la în- Aurel Baranga (Continuare in pag. 2) DIN SUMAR: Pag. 3 A alege între ce te reprezintă și ce nu de ? Cicerone Theodorescu Pag. 4 VIITOARE PREMIERE Anchetă la care răspund : Soroana Coroamă, David Esrig și Alecu Popovici Pag. 5 Film și cultură de Ana Maria Nart