Contemporanul, iulie-decembrie 1969 (Anul 23, nr. 27-52)

1969-09-19 / nr. 38

Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! TIMIŞOARA - 700 Pe fundalul unor ziduri de cetate medievală, oglindită printre poduri, sălcii şi plopi în undele verzi ale Begheiului, la 700 de ani, Timişoara îşi sărbă­toreşte tinereţea prin acceleratele sale ritmuri citadine, prin modernitatea arhitecturii sale noi, prin intensitatea momentului său cultural. LUNII Eşti ceea ce sînt : uimire şi cînt, golul care mă surpă fără cuvînt, scrumul pe îngeri fără mormînt, cenuşă lunară, cină-a cenuşilor cu uşile închise, carne­a poeţilor arsă de vise. Vasile Nicolescu STUP ROURAT Cu-o stea făclie-n palmă cîmpului de pază stejarul mă cuprinde cu vatra împreună din clopote, o, imnuri se-aşază fîntîni cu cer şi inimi ne cunună într-un inel şi-i rătăcita lună prin lan ori prin suveica trifoiului aprins se pregăteşte cina şi vîntul împreună-i lingă blestemul cîinilor învins cu-o stea fâclie-n palmă spre -om­ rămas de pază stîlp rourat feciorul imașului albit o cumpănă-ntre ore ca sufletul să vază unde adoarme noaptea cu trupu-i troienit Ion luga Vineri 19 septembrie 1969 10 pagini 1 leu 38 (1195) '' . y • '’L • ·■' - '‚v‘ 1 ' ■ . .r ''V, • h 7. • » * V. I ' • A, • ' v .■ V. .r .. .j \ ■ ' ' . ' ' -■•••■· • • . . . • ■ •• • .••’ • C . .. t· * • V ■• •' v Septembrie la Bucureşti Împatimata­­ bucureşteană, nu pot să spun cît e de frumos sau ne­­f­rumos acest oraş. Etaloane­le mele estetice sînt vătămate de afecte. Cîte­­odată încerc subterfugiile pe care le practică îndrăgostiţii şi-mi verific pa­siunea cu impresiile unor persoane neutre: ii întreb pe străini cum le place Bucureştiul, şi ce îi atrage. Ver­deaţa, multă verdeaţă şi flori, spun ei, şi oameni plini de temperament, pri­etenoşi şi primitori. Vasăzică asta îi izbeşte, în primul rînd, asta le place. Viziunea sumară a străinului, a celui neatins de mor­bul pasiunii! în imperfecţiile Bucureştiului, în »•fiile, în conturele lui strîm- Liniile lui deplasate, se ascund­e pentru cel ce iubeşte. O, psihi vin, mor după­­aluniţele şi negii tăi ! Cind vine septembrie şi Bucureş­tiul îşi sconce la iveală dauritele blo­cate, mai stai în casă dacă poţi. Aerul are o transparenţă blîndă, uşoară. O subtilă corelaţie cosmică te face să te simţi şi tu mai uşor, şi ai tot mer­ge. Treci prin policromia ulmilor şi a castanilor, de braţ cu vin­ şi cu fan­tomele. Chiar între ele se face, auto­mat, o selecţie. Cele sinistre se retrag într-un fundal de umbră, graţioasele stafii ies, pe poante, şi îţi dau ocol, în lumina lui septembrie. La podul Mihai-Vodă, lingă firul bej murdar al Dîmboviţei, un­ pilc de stil­­. c:j/ftrmt«iw turmentate* vestigiu­ni unei vegetaţii abundente şi sălbatice, fac tranziţia între gravurile de început de secol (XIX) şi realitatea clipei pre­zente. Nomenclatura capătă şi ea o semi­­materialitate, înclină spre graţios şi fantomatic sonor ; in Cişmigiul copii­lor şi pensionarilor se aude murmu­rul cişmelelor de pe timpul domniţei Ralu, cind ieşi din parc treci prin Şi­­potul Fîntînilor. Coteşti spre Calea Victoriei, vizitezi noua galerie de artă Apollo dar, mai apoi, tot către Capu Podului o iei şi nu către Piaţa Victoriei, pentru că bătrî­­nii tăi aşa îi spuneau : „Capu Podu­lui", cind aveai 3-4 ani şi vedeai în închipuire un fel de punte lungă, din capre de lemn elastice, pe care trecea Păcală şi totul era plin de haz pentru că atunci îl descopereai pe Păcală şi în acelaşi timp miraculoasa poliva­lenţă şi plenitudine a cuvintelor, ca­prele fiind in stare şi să behăie şi să joace, ca scînduri de lemn, sub tălpi­le deconcertantului personaj şi capă­tul întregii alcătuiri putea fi un joc din Bucureşti, dominat pe dreapta de un palat plin de horbote şi bibiluri arhitectonice (dus­e demult frumosul palat Sturza !), hotar al unor mirifice ţărimuri, nesfîrşite, ce se chemau „La Şosea“ : „mergem cu birja la Şosea, te ducem la Minovici, să auzi clopo­ţeii“... Maria Banus FALSA INOVAŢIE E­XISTA un proces * * firesc în cadrul căruia limbajele de specialitate (ştiin­ţific, tehnic, medical, filozofic etc.), alimentează necontenit fondul lexical al unei limbi naţionale. Apariţia unor asemenea termeni este indiciul clar al vitalităţii unei limbi, al capacităţii ei de a se mula pe realitatea concretă, materială a lumii. Dar nu e mai puţin adevărat că atare cuvinte au o ten­dinţă regretabilă de a se constitui în fetişuri, datorită unei reverberaţii se­mantice care — îndepărtînd noţiunea de sensul ei primar — înlocuieşte pro­prietatea cuvîntului cu un fel de ha­­lou magic, imposibil de analizat, pri­mejdios în utilizarea lui excesivă şi lipsită de discernămînt, creator de la­mentabile confuzii. Asemenea cuvinte devin autarhice, şi revin obsedant, şi fără nici o justificare, în vorbirea de fiecare zi, ca şi în anumite articole de specialitate. Cuvîntul inovaţie este unul dintre acestea. împrumutat din domeniul tehnic, unde termenul desig­nează un nou procedeu menit să asi­gure un spor de randament, el a fost preluat de critica literară, şi consti­tuie azi un fel de etalon literar, un fel de indice indiscutabil al valorii. Fără îndoială, poeţii au fost din­­totdeauna bîntuiţi de demonul origi­nalităţii. Oare Ovidiu, acum două mii de ani, nu-şi deschide „Metamorfo­zele“ cu afirmarea de a... inova : In nova fert animus mutatas dicere for­mas... ? Iar Baudelaire — în pragul poeziei moderne — nu dorea să se arunce Au fond de Vinconnu pour trouver du nouveau... ? S-ar părea, aşadar, că atît ca procedee formale, cît şi ca experienţă plenitudinală a vieţii şi a artei, poetul e mereu în căutarea noului, şi că inovează con­tinuu, originalitatea fiind „cîmpul“ aparte al blazonului său de nobleţe spirituală. Să fie oare chiar aşa ? Un scurt popas analitic ne va arăta însă că noutatea şi originalitatea nu sunt două noţiuni identice, şi că din con­fundarea lor se nasc o mulţime de neînţelegeri care-l duc pe poetul mo­dern în impas. Diferenţa între cele două noţiuni va fi şi mai bine pusă în evidenţă, dacă vom arăta că nouta­tea vizează îndeosebi latura formală, tehnică a unei opere literare, în timp ce originalitatea este un atribut ce se aplică global unui artist, ca per­sonalitate ce structurează într-un mod aparte dubletul fond-formă. Noutatea, urmărită programatic, implică o mo­dificare a unor procedee ce au fost consacrate în prealabil, de către alţii o fugă conştientă de locul comun, de poncif, şi chiar de tradiţie. Originali­tatea, care — după cum spune T. Vianu — „nu este un punct de ple­care, ci unul de sosire", ţine nu de latura tehnică a producerii unei opere literare, ci de capacitatea acesteia de a se revela — la vîrste spirituale di­ferite, în epoci diferite — mereu în­tr-un mod inedit, adică oferind ne­contenit noi faţete ale unui univers specific încorporat în verb. O atare calitate nu mai poate fi urmărită în mod deliberat: ea rezultă din îmbi­narea fericită, în aceeaşi operă, a unei experienţe de viaţă şi de artă irepe­­tabile, şi constituie revelaţia unei noi dimensiuni a omenescului. Pentru au­torii cu adevărat originali, modul lor propriu de a fi se dovedeşte singurul valabil : ei nu pot să spună şi să facă altfel, şi se manifestă ca atare im­po­­triva oricăror norme consacrate de tradiţie, asemenea unor planeţi care se desprind anarhic din globul incan­descent al unui soare. In timp ce marii originali sînt creatori de noi norme (pentru că orice univers artistic are tendinţa tiranică de a se constitui ca model pentru posteritate), inovatorii cu orice preţ nu sînt decît nişte meşteşugari ai non­­conformismului : ei aşează un cuvînt anapoda, crezînd că în felul acesta lumea se va naşte de-a-ndoaselea. De altfel, de cele mai multe ori, ei sunt nişte falşi inovatori, pentru că multe din procedeele pe care cred că le-au descoperit ei sunt, de fapt, vechi de cind lumea. Incit ceea ce, la un anu­mit moment, este resimţit ca noutate, nu constituie, în fond, decît un pro­cedeu la modă, expresia unor prefe­rinţe generalizate într-un anumit me­diu, gustul momentan al unei catego­rii de cititori. Aceste mode sunt, prin definiţie, pasagere ; prospeţimea lor nu e decit masca pe care o îmbracă banalitatea pentru a fulgera ochii ce­lor naivi şi creduli. Practicarea unor asemenea inovaţii de dragul inovaţiei poate fi, la anumite vîrste, semnul nevinovat al unei candori exhibiţio­niste ; în schimb, ea poate deveni, cu timpul, indicele unei încrîncenate do­rinţe de asigurare a succesului social, nada cu care însetaţii de falsă glorie pescuiesc în apele tulburi ale unui climat literar efervescent. In aseme­nea cazuri, ceea ce se inovează nu este poezia însăşi, ci doar modul de a capta pentru „poezie“ un public încă lipsit de discernămînt artistic. Mai grav ni se pare faptul că, în­­tr-o atare situaţie, primele victime se recrutează nu dintre cititori, ci din­tre criticii prematuri, grăbiţi, să îm- Ştefan Aug. Doinaş (Continuare in pag. 2) CRABII O ŞTIU cît vor fi fost de mulţi, cum îi va fi­­ luminat soarele care tocmai ieşea din mare, cum se vor fi foit pe stînci, dar i-am privit deodată cu antipatie. Am fost surprins, fiindcă atîţia ani mă uitasem la ei ca la nişte fiinţe ciudate, însă fără vreo aprehensiune. Mai degrabă, îmi inspirau o uşoară milă, şi în acest sector al relaţiilor mele cu lumea îi cla­sasem. Din tot ceea ce întîlneam pe ţărmul mării, pe măsura marii şi fasonat de ea, ei singuri păreau vitregiţi de soartă, condamnaţi la un mers în derivă. Veri întregi i-am urmărit astfel, u­rîndu-se printre stînci cu picioare ca de păianjen, lăsînd în nisip amprenta ciudatei lor infirmităţi. Dar în acea zi, în loc de cîţiva m-am pomenit în prezenţa cîtorva mii. Nu ştiu de unde ieşiseră deodată atîţia, în consonanţa poate cu alte evenimente, însă umpluseră tot digul, transformîndu-l într-o vietate respingătoare, într-un pachiderm acoperit de ciorchini de negi negri şi umezi. Cum se mişcau de colo colo, verificîndu-şi mereu perechea de cleşti, mi s-a părut că pun la cale un atac, al unei în­tregi speţe. Atunci, privindu-i în masă, mi-am dat seama că mersul lor pieziş nu numai că nu le dădea nici un complex, ci îl considerau pe semne un truc, cu ajutorul căruia sperau sa păcălească pe toată lumea. Nu ştiu ce fel de socoteli îşi făcuseră, dar era evident că îşi făcuseră una, în urma căreia se credeau mai deştepţi decît toate vieţuitoarele mării, înotaţi voi în larg, păreau ca spun feluritelor nea­muri de peşti care luau în piept enormitatea lichidă, şi o să vedem cu ce o să vă alegeţi... Ei nu înotau, însă nu din teamă, ci din calcul. Fiecare gest pe care îl făceau le trăda viclenia, dorinţa obstinată de a trişa. Păreau an­gajaţi într-un joc de noroc cu cineva mai puternic dar mai naiv decit ei, pe care îşi puseseră în gînd să-l tragă pe sfoară. Abia făceau cîţiva paşi, lăturalnici, cu aerul că au azvîrlit nişte zaruri măsluite, şi repede dispăreau într-o crăpătură. Apoi, după o respi­raţie a mării, reveneau morţi de curiozitate, bulbucîndu-şi boabele de piper ale ochilor să vadă dacă şiretenia a prins. Şi erau mii şi mii, şi toţi se dedau aceleiaşi manevre. Undeva unde nu erau decît zări nemărginite, zbor al pescăruşilor şi zbucium al mării, ei erau numai calcul şi reticenţă, în faţa infi­nitului, în faţa grandiosului, ei găseau cu cale sâ fie reticenţi. Venisem acolo pentru răsăritul soarelui, era o foarte frumoasă dimineaţă de august, dar în loc să mă bucur ca în atitea rînduri, m-am pomenit cuprins de o iritare crescîndă. Ea să fi declanşat oare furtuna ? După două zile, marea îi măcinase pe toți, pînă la ultimul oscior. Geo Bogza înaintea primului gong .­­IECARE început de stagiune re­­înscrie pe agenda urgenţei cîteva ca­renţe de repertoriu, periodic relevate, cu aceeaşi consecvenţă uitate. Un spi­rit înclinat spre umor ar putea sta­bili un registru precis al lipsurilor invocate în articolele programatice publicate la începutul toamnei, con­fruntate cu angajamentele solemne Ui»te,„Jo^e4iotoe.^^v2ae*--câo4...tiv, analizate rezultatele stagiunii de­functe. Operează, în materie, o deru­tantă promptitudine și o asemenea invariabilă disciplină îneît mă întreb, surprins și inocent, de ce nu îndepli­nim ce ne propunem, ca să nu mai fie nevoie să reluăm, în dezbateri fasti­dioase, atîtea locuri comune, atîtea obosite truisme. O analiză, fie și sumară, a reperto­­riilor propuse de teatrele noastre a­­rată, în continuare, că nici în sta­giunea care va începe în curînd, ma­rele teatru antic nu se află, nu la loc de cinste, dar nici măcar la unul de interes elementar. Este cu totul de neînţeles cum se poate ca tînăra noas­tră regie, dornică să se afirme, să vădească o seducţie mai acuzată pen­tru Obaldia sau chiar Beckett, decît pentru o versiune cu adevărat mo­dernă, cu adevărat contemporană, a unui Sofocle, de pildă. Să reiau argu­mentarea, care începe să ofenseze prin insistenţă, cu privire la importăria marelui teatru antic, să-l evoc, din nou, pe Eschil sau Plaut, ca să arăt cum văduvim generaţii întregi de o obligatorie adăpare la glorioasele iz­voare de civilizaţie ale umanităţii ? Toată copilăria şi adolescenta mea au stat sub pecetea unui Oedip-Rege, cu­tremurător ; cum ne vom explica noi, cei de azi, în faţa tinerelor generaţii de spectatori, frustraţi în procesul de­­săvîrşirii lor intelectuale ? Teatrul secolului de aur francez nu se bucură de un destin mai fericit, marea dramaturgie romantică împăr­tăşeşte aceeaşi soartă, repertoriul cla­sic românesc e înfăţişat drămuit, pie­sele cele mai valoroase scrise între cele două războaie mondiale cunosc o reconsiderare parţială şi întîmplă­­toare. însuşi repertoriul original con­temporan, atît de flatat în declaraţii patetice, luptă din greu, fie că e vorba de piesele scrise în ultimile două decenii — socotite perimate sau fără audienţă la public — fie că e vorba de lucrări recent redactate, dar in faţa cărora încep ezitările, fiindcă „nu­ şi-au făcut încă proba“. Am adu­­e­rta­t la­ la un loc principalele carenţe pe care le divulgă şi actualul repertoriu fiindcă — in pofida aparenţelor care diversifică problema — cauzele reale care stau la baza lipsurilor relevate sunt şi ramm aceleaşi : un spirit de confort intelectual ce conduce nu la alcătuirea unui repertoriu, ci al unor liste de piese, o rutină birocrata ce prezidează selecţia, o „prudentă“ de cea mai detestabilă natură, camuflînd o reală lipsă de iniţiativă, o impardo­­nabilă fugă din faţa riscului, un sno­bism deplorabil care determină unele teatre de provincie să stea cu ochii aţintiţi la ceea ce fac teatrele de „stimă“ din Bucureşti, o politică ne­mărturisită dar comercială — în ac­cepţia peiorativă a termenului — care ordonează activitatea teatrului în funcţie, exclusivă, de eventualele în­casări, o gospodărire încropită, în a­­fara unor linii directoare lucide, în sfîrşit o treabă mecanică, avînd la temelie cele mai anti-culturale prin­cipii şi care se cheamă : „văzînd şi făcînd“ sau ,,îmbunătăţim pe parcurs“ sau „am lăsat locuri libere pentru partea a doua a stagiunii“. Asumîndu-mi din nou riscul repe­tării unor adevăruri ştiute, verificate, vechi de cind există lumea teatrului, trebuie să reamintesc că o stagiune reprezintă doar cîteva luni din viaţa unui teatru, că această parcelă de existenţă e condiţionată de ceea ce a fost pînă la ea, condiţionînd ce ur­mează Decurge de aici că o stagiune nu se organizează în luna mai, cind prima cortină se ridică in septembrie, ci cu multe, foarte multe luni înainte, şi cu ani chiar, înlăuntrul unui plan de cultură, avînd în vedere factori multipli şi diverşi : componenţa co­lectivului, perspectivele sale de dez­voltare, starea publicului, felul cum se orientează gustul şi exigenţele a­­cestuia, condiţiile economice, politice, ideologice şi morale în care îşi duce teatrul activitatea, sarcinile specifice pe care le are de îndeplinit, obligaţi­ile sale imediate, în acord cu cele de viitor. Se înţelege că gîndit astfel re­pertoriul devine o panoramă complexă de cultură şi nu doar o listă de piese, cu uşurinţă schimbate, în iureşul u­­nor modificări acceptate fără discer­nămînt. Un asemenea repertoriu, gîn­dit în chip responsabil, este din vreme supus studiului directorilor de scenă, decoratorilor, costumierilor şi inter­preţilor prezumtivi, pentru ca fiecare factor ce prezidează la alcătuirea spectacolului să aibă răgazul unei pregătiri temeinice. Este inadmisibil să mai asistăm la spectacolul ofen­sator cind regizorul ia cunoştin­ţă de textul pe care este che­mat să-l dirijeze cu o baghetă competentă, la prima lectură făcută în faţa actorilor. Asta ca să nu mai amintim ce marcă de superficialitate înscrie pe efigia unui teatru modi­ficări neprevăzute de repertoriu, abandonarea unor piese în timpul re­petiţiilor, căutările febrile de titluri menite să acopere spaţiile albe sau să salveze golurile de producţie şi de încasări. Un repertoriu adevărat e o demons­traţie de tactică şi de strategie ar­tistică pusă la punct în cele mai mici amănunte de un stat major avizat, competent, oricînd gata să-şi justifice iniţiativele, intransigent în deciziile sale. Am repetat aceste adevăruri evi­dente fiindcă, aşa cum arătam la în- Aurel Baranga (Continuare in pag. 2) DIN SUMAR: Pag. 3 A alege între ce te repre­zintă și ce nu de ? Cicerone Theodorescu Pag. 4 VIITOARE PREMIERE Anchetă la care răspund : Soroana Coroamă, David Esrig și Alecu Popovici Pag. 5 Film și cultură de Ana Maria Nart­

Next