Contemporanul, iulie-decembrie 1974 (nr. 28-53)

1974-11-08 / nr. 46

г V­ ol­U­Ţ­I­O­N­A­REficienţă • EFICACITATEA sau, cu un termen mai propriu eficienta, ■a referi la două dimensiuni fundamentale ale progresului : la dezvoltare și la realizarea a­­cesteia printr-o cit mai chibzu­ită și economicoasă folosire a resurselor materiale și umane implicate. Economic, eficienţa exprimă raportul dintre valoarea pro­dusului obţinut şi cheltuielile făcute pentru realizarea lui. Ea este deci cu atît mai ridicată, cu cit­, cu aceleaşi mijloace, se înregistrează un efect mai mare sau, cu cit un acelaşi efect se dobîndeşte cu mijloace tot mai reduse şi într-un timp cit mai scurt. Tocmai în acest sens, e­­senţial, de raţionalizare s-a ge­neralizat conceptul în ultimele decenii, cuprinzind practic sfe­ra întregii acţiuni umane. A a­­părut, totodată, o nouă discipli­nă — praxiologia — ca ştiinţă a eficienţei acţiunii umane, ai că­rei principali fondatori sunt fi­lozoful şi logicianul polonez T. Kotarbinski şi sociologul ame­rican Talcott Parsons. Sarcina principală a praxiolo­­giei este, după Kotarbinski, a­­ceea de „a sistematiza direcţiile care se referă la eficacitatea maximă în organizarea activi­tăţilor“. Ca atare, preocupările acesteia au în vedere : subiec­tul acţiunii eficiente, actul efi­cient ca atare, mijloacele, me­todele, efectele intenţionate şi neintenţionate, actele simple şi actele compuse, condiţiile care facilitează şi care frînează acţiunea, pregătirea şi planifica­rea acesteia, controlul, dirijarea şi organizarea ei, cooperarea pozitivă sau negativă (concu­renţa, conflictul) prin care se realizează. După Parsons, acţiunea fiind un proces de realizare a unor ţeluri defi­nite şi specifice prin alegerea celor mai eficiente mijloace valabile în situaţia dată, aceas­ta implică un model, o bază după care să se facă selecţia dintre mai multe mijloace al­ternative posibile. Bază acestei selecţii este cunoaşterea de că­tre subiectul acţiunii a situaţiei şi a efectelor probabile ale di­feritelor căi alternative care-i stau la dispoziţie. Una dintre condiţiile necesare ale raţiona­lităţii acţiunii — şi deci ale eficienţei ei — este ca „această cunoaştere să fie validă din punct de vedere ştiinţific“. In sistemul filozofiei marxis­te există două categorii funda­mentale pentru teoria acţiunii eficiente — cea de praxis şi cea privind rolul activ al factorului subiectiv în viaţa socială — pri­ma desemnînd cadrul concret în care (şi prin care) eficienţa acţiunii se materializează, a doua — se referă la agentul de stimulare şi organizare a creş­terii eficienţei, prin elementele raţionalitate şi raţionalizare pe care le implică. Totodată, a­­ceasta subliniază faptul că, deşi eficienţa poate fi caracteristică tuturor formelor de activitate umană,­ ea nu poate fi evaluată, în diferite domenii, după ace­leaşi criterii. După cum, o an o­mită formă de activitate poate fi pentru societate mai mult sau mai puţin eficientă decit alta, după sistemul de referin­ţă mai general. Cum, de altfel, frumos exprima un asemenea adevăr cunoscutul viitorolog Bertrand de Jouvenel, cînd afirma că se poate considera poezia, la rigoare, ca o activi­tate frivolă faţă de agricultură, dar nu prin raport cu redacta­rea unor texte publicitare. Rămîne o notă specifică esen­ţială a orânduirii noastre faptul că estimează eficienţa activită­ţilor sociale după semnificaţia umană axiologică în diti­nă instanţă, a acestora. Astfel, proiectul de Program al parti­dului preconizează creşterea continuă a eficienţei economice, dar indică concomitent şi sco­pul suprem al acestei creşteri — omul, factorul determinant al întregii dezvoltări sociale. E­­ficienţa este, în această viziu­ne, un mijloc necesar pentru atingerea unui ţel de cea mai mare nobleţe. Constantin COSMAN ____________| Permanenţe româneşti “ (Urmare din pag. 1) verificase o dată mai mult prestigiul şcolii româneşti de arheologie. Ele altfel, ori de cite ori intru în marele hol al UNESCO de la Paris, nu uit niciodată să mă opresc şi să admir, măcar o cli­pă, un splendid vas, vechi de peste 5 000 de ani, ilustrind in­teresanta şi bogata civilizaţie cu ceramică pictată de la Cucu­­teni, vas oferit în dar, acum cîţiva ani, de guvernul ţării noastre, celui mai înalt for de colaborare ştiinţifică din lume. Pus la loc de cinste, alături de un alt dar, făcut de guvernul egiptean, vasul acesta, descope­rit de arheologii noştri pe pla­iurile moldovene, constituie un adevărat simbol al contribuţiei aduse de strămoşii noştri foar­te îndepărtaţi întregii civiliza­ţii europene. De data aceasta, Înainte de a pleca spre Cartagina, am adăs­tat mai mult în faţa lui. Cu o­a mai înainte, intrând în unul­­fin marile cinematografe ale Parisului, mă întîmpinase ad­mirabila muzică populară ro­mânească, interpretată cu atita măiestrie artistică de Gheorghe Zamfir, ales de regizor spre a sublinia cu naiul său fermecă­tor, în chipul cel mai pregnant, scenele de mare tensiune ale filmului. Gîndurile mi se înlăn­­ţuiau unul după altul. Cu cîţiva ani mai înainte văzusem spec­tacolul , „Oedip“ transpus în ci­nematografie de Pasolini. Şi de data asta, muzica gravă, de o adîncă şi străveche simplita­te, pe care o alesese regizorul, spre a potenţa imaginile şi sce­nele a căror succesiune consti­tuie miezul unei vechi tragedii greceşti, era tot muzica popu­lară românească reprodusă ai­doma după cele mai autentice înregistrări, ce se păstrează în arhiva Institutului de folclor din Bucureşti. De la „Oedip" al lui Pasolini, gîndurile mele au trecut la „Oedip“, capodopera lui George Enescu, apoi la „Rapso­dia română“ şi la Brâncuşi, largă viziune a formelor plas­tice, ce a dominat şi domină în­treaga artă contemporană, îm­brăţişează întreaga creaţie şi sensibilitate a poporului nostru. In treacăt, mi-am mai adus a­­minte că cea mai splendidă execuţie şi înregistrare stereo­fonică a „Rapsodiei române“ a lui Enescu, ce ne tulbură şi ne va tulbura întotdeauna suflete­le, prin bogăţia, varietatea şi dinamismul tematicii sale mu­zicale, a fost realizată de or­chestra filarmonică din Phila­delphia. Astfel de gînduri, de idei, de sunete şi de imagini m-au ur­mărit parcă mai des în săptă­­mînile din urmă. Ele îmi întăreau şi îmi întă­resc convingerea că poporul ro­mân, acest mare creator de străveche şi autentică cultură, poate aduce, aşa cum a mai a­­dus şi pînă acum, o însemnată contribuţie la patrimoniul cul­turii universale. Patrimoniu ce s-a constituit şi se continuă de-a lungul veacurilor şi mile­niilor, patrimoniu ce îşi găseş­te locul şi valoarea sa reală, după o îndelungată şi rafinată decantare şi cizelare, patrimo­niu ce îşi măreşte ponderea, ma­i ales în măsura în care el exprimă trăsăturile autentice ale poporului în mijlocul că­ruia a izvorît şi s-a dezvoltat. Patrimoniu. In sfîrşît, ce nu a fost şi nu va fi condiţionat nici­odată de miile de kilometri pă­traţi ale statelor, mari sau mici, ci de valorile reale şi de mun­ca atitor generaţii şi atîtor oa­meni care, fiecare la rîndul său şi pe măsura geniului său, şi-a adus şi îşi aduce o parte din propria sa sensibilitate crea­toare. Afirmaţie adevărată şi verificată nu numai în dome­niul sensibilităţii artistice, ci, în egală măsură, în acela al creaţiei ştiinţifice — a ştiinţe­lor exacte sau ale naturii, ca şi în acela al ştiinţelor sociale sau umanistice —­ în care inte­ligenţa, experienţa, tenacitatea şi îndrăzneala minţii au reuşit şi vor reuşi să învingă piedici­le şi greutăţile de tot felul, pe care nu o dată le-a întilnit şi le va mai intîlni în calea sa po­porul nostru. Să nu uităm că un umanist ca Nicolae Olahul sau un cărtu­rar cu atît de larg orizont şi de adincă cunoaştere a epocii sale, Dimitrie Cantemir, s-au născut şi au crescut într-o ţară mică, dar de veche tradiţie politică şi culturală ; că un Nicolae Băl­­cescu poate fi pus alături de minţile cele mai strălucite ale vremurilor marilor prefaceri de la 1848 ; că un Vasile Conta şi A. D. Xenopol în fi­lozofie, că un Eminescu şi, în vremurile noastre, un Ar­­ghizi sau un Sadoveanu, au dat poporului nostru şi lumii întregi opere ce au vrăjit şi vor vrăji şi de acum înainte. Că „u­riaşul de la Dunăre“, cum era chemat de istoricii din lume N. Iorga, că savanţi ca I. Cantacu­­zino şi N. I. Parhon, cu elevii lor , amintim că George Palia­dé, distins recent cu premiul Nobel, şi-a Început cariera la Universitatea din Bucureşti — că Spiru Haret şi Ţiţeica, că N. Teclu sau H. Coandă — şi atî­­ţia alţii — s-au născut aici, ca fii ai poporului nostru, dînd lu­mii întregi, în numele acestui popor, o parte din flacăra vie a vieţii şi minţii lor. S-a creat şi s-a dezvoltat în „România mică“ de altădată, şi cu atît mai mult in România întregită şi în cele trei decenii ale României socia­liste, o excelentă şcoală mate­matică şi medicală, o şcoală fi­lologică, istorică şi arheologică, o şcoală geografică şi sociologi­că, care şi-au câştigat, pe drept cuvint, stima tuturor oamenilor de ştiinţă. Nu mă pot opri să nu mai a­­mintesc un strălucit exemplu : cînd, acum vreo zece ani, a a­­vut loc, la Moscova, un mare congres al matematicienilor spe­cialişti in domeniul cercetărilor teoretice aplicabile studiului mecanismelor automate, şcoala matematică românească era ci­tată imediat după acelea din marile ţări ale lumii, Statele U­­nite ale Americii şi U.R.S.S. şi înaintea celor din Anglia, Fran­ţa sau alte ţări dezvoltate ale lumii. Vechiul adagiu al poetu­lui latin­: „si parva licet com­­ponere magnis“ („dacă e îngă­duit să comparăm lucrurile mici cu cele mari“) nu e deci întot­deauna adevărat, cel puţin a­­tunci cînd e vorba de contribu­ţia pe care un popor o poate a­­duce la îmbogăţirea patrimoniu­lui culturii omenirii întregi. Concluzie ce se confirmă încă şi mai deplin în zilele noastre şi sub ochii noştri d­in România, în care saltul uriaş, de la o so­cietate cu structuri economice şi sociale înapoiate, la una supe­rioară, socialistă, este vizibil la tot pasul ; în România în care procesul de construcţie al socia­lismului, ce a deschis şi des­chide permanent orizonturi din ce în ce mai largi a mers şi merge mină în mină cu afirma­rea drepturilor şi demnităţii sale de ţară cu adevărat liberă . in România in care, toţi oame­nii muncii, toţi oamenii de şti­inţă şi de cultură au fost şi sunt permanent încurajaţi de partid şi de secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a­­vem dreptul să credem că — aşa cum s-a petrecut şi altădată — contribuţia românească la îmbo­găţirea patrimoniului culturii umane va fi şi de acum înainte pe măsura acelui freamăt pe care îl simţim in orice clipă şi în orice colţ al ţării noastre, toţi cei care, la chemarea şi în­demnul partidului se străduiesc în chip cinstit să participe la întregirea şi îmbogăţirea sa, pentru a-şi merita locul la care avem dreptul. Comorile culturii naţionale (Urmare din pag. 1) cest sens să amintim că una dintre reglementările mai vechi fusese iniţiată de Nicolae Iorga. In sfirşit, legislaţia noastră so­cialistă a găsit forme adecvate de marcare a interesului şi gri­jii colectivităţii cu privire la bu­nurile culturale. Dar nici unul dintre actele normative ante­rioare nu a avut caracterul cu­prinzător al celei recent adop­tate, care îmbrăţişează integral valorile deosebite ale tuturor genurilor şi categoriilor de ase­menea bunuri, şi, totodată, reglementează toate aspectele sub care ele pot fi abordate, de la cercetare şi cunoaştere pînă la folosire şi punere în circui­tul public. Legea exprimă clar caracterul nou, socialist al structurilor şi raporturilor din societatea noas­tră, al culturii noastre de as­tăzi. Fără să anuleze nici unul dintre drepturile sau interesele culturale ale indivizilor, a căror latitudine de a folosi bunurile culturale şi de a se bucura de ele o hotărăşte, ba chiar mai mult, fundamentează recunoaş­terea socială a efortului indivi­dual de creştere şi păstrare a patrimoniului cultural naţional, afirmă, in acelaşi timp dreptul colectivităţii de a cunoaşte, în­griji şi ocroti zestrea sa isto­­rică-culturală şi creează instru­mentele necesare pentru ca a­­cest interes superior, social, să devină faptă. Este un exemplu caracteristic de normă socialistă exprimînd clar împletirea arm­ăioasă a intereselor colectivită­ţii cu cele ale individului. Este, totodată, recunoaşterea supremă a unor tendinţe istorice, pe li­nia cărora s-au înscris cele mai luminate spirite ale poporului nostru din perioadele trecute. In acelaşi timp, legea consti­tuie o platformă pentru înte­meierea unei largi acţiuni de cunoaştere şi de punere in cir­cuit public a valorilor culturii noastre, mărturie a efortului istoric de constituire a unui popor, de luptă pentru liber­tate, pentru păstrarea identită­ţii sale culturale şi etnice. Din acest punct de vedere, trebuie subliniată importanţa evidenţei centralizate de stat, care nu are numai rostul de mijloc de control şi supraveghere al fe­lului cum sunt păstrate şi con­servate, al circulaţiei bunurilor de cultură, ci şi de instrument colectiv de cercetare. Astfel, le­gea vine să împlinească un de­ziderat aproape secular al cer­cetătorilor români şi, în acelaşi timp, plasează cercetarea româ­nească pe poziţiile cele mai îna­intate şi mai moderne din în­treaga lume. Bogată în semnificaţii, deschi­zătoare de căi noi în teoria dreptului, mai cu seamă în do­meniul delicat şi complex al dreptului cultural, legea, ca ori­ce act normativ, stabileşte drepturi şi obligaţii. Dar din­colo de litera ei, ea statorni­ceşte mai ales datorii morale, care privesc pe toţi cetăţenii, şi care constituie tot atîtea drep­turi, ale colectivităţii şi ale in­divizilor în acelaşi timp, ba chiar mai larg — ale omenirii în general. Exprimată la nivelul unei legi, adică al unei norme fundamen­tale a vieţii sociale, Legea ocro­tirii patrimoniului cultural na­ţional este încă o mărturie a înţelepciunii şi profunzimii de Înţelegere cu care conducerea statului şi poporului nostru că­lăuzeşte construirea societăţii şi culturii româneşti noi, socia­liste. f ■­UPTA clasei muncitoare din ţara noastră pentru obţinerea votului universal a durat mai mult de patru decenii, începută, timid, în deceniul al şaptelea al secolului trecut, con­tinuată mai cu fermitate după 1880 şi intensificată, nu numai prin presă, ci şi prin întrunirile publice organizate de Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România — după crearea sa in 1893, această luptă a dus la soluţionarea dezideratului a­­bia la 3 noiembrie 1918, cînd s-a pus in aplicare principiul votu­lui universal, egal, direct şi o­­bligatoriu (numai pentru băr­baţi). Pină la această dată, ale­gerile, prin aşa-numitele colegii, erau mai mult decit arbitrare. Ţăranii, bunăoară, votînd indi­rect, prin delegaţi (50 de ţărani fiind reprezentaţi la urne de un singur delegat), ajungeau să dea un deputat la 15 000 de votanţi, in timp ce privilegiaţii , stăpini­torii de păminturi, arendaşii, rentierii, preoţii, circiumarii, slujbaşii statului şi negus­torii in general, trimiteau in parlament un deputat la 500 de votanţi. Faţă de această pro­blemă, „ContemporanulГ va lua atitudine­a ca in toate ma­rile probleme de interes general. La întrebările: „Ce e de făcut?. Cum trebuie să fie reprezentată masa poporului la treburile ob­şteşti ?“, va răspunde : „Tocmai cei care sunt mulţi să aibă şi reprezentanţi mai mulţi in par­lament. Căci dacă poporul ia parte îndeajuns de mare in ce priveşte datoria de a plăti tribu­tul singelui in războaie — ar­mata, mai toată, e luată din cla­sa apăsată — dacă tot el plăteş­te altă datorie — birurile — a­­poi e drept, echitabil, ca poporul să aibă mai mulţi reprezen­tanţi in sfatul ţării, acolo unde se făuresc legile cărora va fi dator să se supună, acolo de unde iese guvernul, mina de oameni care-i stăpâneşte [...] Dar numai cu o condiţie : ca poporul să fie luminat asupra drepturilor sale , să i se arate cum dinsul e clasă deose­bită de clasa stăpinitoare, cum o prăpastie stă deschisă intre ei, prăpastie săpată de interese duşmane.“ Explicindu-se toate acestea in articolul Legea şi po­porul („Contemporanul", sep­tembrie 1890), se precizează că lupta politică „este armă pentru dezrobirea economică“, lucru pe care poporul trebuie să-l înţe­leagă, „căci a nu lucra pentru dezgroparea dreptăţii, atunci cind ai putinţă, e o nelegiuire". Iar in final se arată cui ii revine datoria de a duce această lup­tă , in primul rind tinerilor din rindurile proletarilor, „elemen­te vrednice de rolul lor istoric“. Ion MUNTEANU mm ~1­Legea și poporul Din patrimoniul Muzeului de artă CORNELIU BABA : Odihnă la cimp

Next