Contemporanul, iulie-decembrie 1974 (nr. 28-53)
1974-11-08 / nr. 46
г V olUŢIONAREficienţă • EFICACITATEA sau, cu un termen mai propriu eficienta, ■a referi la două dimensiuni fundamentale ale progresului : la dezvoltare și la realizarea acesteia printr-o cit mai chibzuită și economicoasă folosire a resurselor materiale și umane implicate. Economic, eficienţa exprimă raportul dintre valoarea produsului obţinut şi cheltuielile făcute pentru realizarea lui. Ea este deci cu atît mai ridicată, cu cit, cu aceleaşi mijloace, se înregistrează un efect mai mare sau, cu cit un acelaşi efect se dobîndeşte cu mijloace tot mai reduse şi într-un timp cit mai scurt. Tocmai în acest sens, esenţial, de raţionalizare s-a generalizat conceptul în ultimele decenii, cuprinzind practic sfera întregii acţiuni umane. A apărut, totodată, o nouă disciplină — praxiologia — ca ştiinţă a eficienţei acţiunii umane, ai cărei principali fondatori sunt filozoful şi logicianul polonez T. Kotarbinski şi sociologul american Talcott Parsons. Sarcina principală a praxiologiei este, după Kotarbinski, aceea de „a sistematiza direcţiile care se referă la eficacitatea maximă în organizarea activităţilor“. Ca atare, preocupările acesteia au în vedere : subiectul acţiunii eficiente, actul eficient ca atare, mijloacele, metodele, efectele intenţionate şi neintenţionate, actele simple şi actele compuse, condiţiile care facilitează şi care frînează acţiunea, pregătirea şi planificarea acesteia, controlul, dirijarea şi organizarea ei, cooperarea pozitivă sau negativă (concurenţa, conflictul) prin care se realizează. După Parsons, acţiunea fiind un proces de realizare a unor ţeluri definite şi specifice prin alegerea celor mai eficiente mijloace valabile în situaţia dată, aceasta implică un model, o bază după care să se facă selecţia dintre mai multe mijloace alternative posibile. Bază acestei selecţii este cunoaşterea de către subiectul acţiunii a situaţiei şi a efectelor probabile ale diferitelor căi alternative care-i stau la dispoziţie. Una dintre condiţiile necesare ale raţionalităţii acţiunii — şi deci ale eficienţei ei — este ca „această cunoaştere să fie validă din punct de vedere ştiinţific“. In sistemul filozofiei marxiste există două categorii fundamentale pentru teoria acţiunii eficiente — cea de praxis şi cea privind rolul activ al factorului subiectiv în viaţa socială — prima desemnînd cadrul concret în care (şi prin care) eficienţa acţiunii se materializează, a doua — se referă la agentul de stimulare şi organizare a creşterii eficienţei, prin elementele raţionalitate şi raţionalizare pe care le implică. Totodată, aceasta subliniază faptul că, deşi eficienţa poate fi caracteristică tuturor formelor de activitate umană, ea nu poate fi evaluată, în diferite domenii, după aceleaşi criterii. După cum, o an omită formă de activitate poate fi pentru societate mai mult sau mai puţin eficientă decit alta, după sistemul de referinţă mai general. Cum, de altfel, frumos exprima un asemenea adevăr cunoscutul viitorolog Bertrand de Jouvenel, cînd afirma că se poate considera poezia, la rigoare, ca o activitate frivolă faţă de agricultură, dar nu prin raport cu redactarea unor texte publicitare. Rămîne o notă specifică esenţială a orânduirii noastre faptul că estimează eficienţa activităţilor sociale după semnificaţia umană axiologică în ditină instanţă, a acestora. Astfel, proiectul de Program al partidului preconizează creşterea continuă a eficienţei economice, dar indică concomitent şi scopul suprem al acestei creşteri — omul, factorul determinant al întregii dezvoltări sociale. Eficienţa este, în această viziune, un mijloc necesar pentru atingerea unui ţel de cea mai mare nobleţe. Constantin COSMAN ____________| Permanenţe româneşti “ (Urmare din pag. 1) verificase o dată mai mult prestigiul şcolii româneşti de arheologie. Ele altfel, ori de cite ori intru în marele hol al UNESCO de la Paris, nu uit niciodată să mă opresc şi să admir, măcar o clipă, un splendid vas, vechi de peste 5 000 de ani, ilustrind interesanta şi bogata civilizaţie cu ceramică pictată de la Cucuteni, vas oferit în dar, acum cîţiva ani, de guvernul ţării noastre, celui mai înalt for de colaborare ştiinţifică din lume. Pus la loc de cinste, alături de un alt dar, făcut de guvernul egiptean, vasul acesta, descoperit de arheologii noştri pe plaiurile moldovene, constituie un adevărat simbol al contribuţiei aduse de strămoşii noştri foarte îndepărtaţi întregii civilizaţii europene. De data aceasta, Înainte de a pleca spre Cartagina, am adăstat mai mult în faţa lui. Cu oa mai înainte, intrând în unulfin marile cinematografe ale Parisului, mă întîmpinase admirabila muzică populară românească, interpretată cu atita măiestrie artistică de Gheorghe Zamfir, ales de regizor spre a sublinia cu naiul său fermecător, în chipul cel mai pregnant, scenele de mare tensiune ale filmului. Gîndurile mi se înlănţuiau unul după altul. Cu cîţiva ani mai înainte văzusem spectacolul , „Oedip“ transpus în cinematografie de Pasolini. Şi de data asta, muzica gravă, de o adîncă şi străveche simplitate, pe care o alesese regizorul, spre a potenţa imaginile şi scenele a căror succesiune constituie miezul unei vechi tragedii greceşti, era tot muzica populară românească reprodusă aidoma după cele mai autentice înregistrări, ce se păstrează în arhiva Institutului de folclor din Bucureşti. De la „Oedip" al lui Pasolini, gîndurile mele au trecut la „Oedip“, capodopera lui George Enescu, apoi la „Rapsodia română“ şi la Brâncuşi, largă viziune a formelor plastice, ce a dominat şi domină întreaga artă contemporană, îmbrăţişează întreaga creaţie şi sensibilitate a poporului nostru. In treacăt, mi-am mai adus aminte că cea mai splendidă execuţie şi înregistrare stereofonică a „Rapsodiei române“ a lui Enescu, ce ne tulbură şi ne va tulbura întotdeauna sufletele, prin bogăţia, varietatea şi dinamismul tematicii sale muzicale, a fost realizată de orchestra filarmonică din Philadelphia. Astfel de gînduri, de idei, de sunete şi de imagini m-au urmărit parcă mai des în săptămînile din urmă. Ele îmi întăreau şi îmi întăresc convingerea că poporul român, acest mare creator de străveche şi autentică cultură, poate aduce, aşa cum a mai adus şi pînă acum, o însemnată contribuţie la patrimoniul culturii universale. Patrimoniu ce s-a constituit şi se continuă de-a lungul veacurilor şi mileniilor, patrimoniu ce îşi găseşte locul şi valoarea sa reală, după o îndelungată şi rafinată decantare şi cizelare, patrimoniu ce îşi măreşte ponderea, mai ales în măsura în care el exprimă trăsăturile autentice ale poporului în mijlocul căruia a izvorît şi s-a dezvoltat. Patrimoniu. In sfîrşît, ce nu a fost şi nu va fi condiţionat niciodată de miile de kilometri pătraţi ale statelor, mari sau mici, ci de valorile reale şi de munca atitor generaţii şi atîtor oameni care, fiecare la rîndul său şi pe măsura geniului său, şi-a adus şi îşi aduce o parte din propria sa sensibilitate creatoare. Afirmaţie adevărată şi verificată nu numai în domeniul sensibilităţii artistice, ci, în egală măsură, în acela al creaţiei ştiinţifice — a ştiinţelor exacte sau ale naturii, ca şi în acela al ştiinţelor sociale sau umanistice — în care inteligenţa, experienţa, tenacitatea şi îndrăzneala minţii au reuşit şi vor reuşi să învingă piedicile şi greutăţile de tot felul, pe care nu o dată le-a întilnit şi le va mai intîlni în calea sa poporul nostru. Să nu uităm că un umanist ca Nicolae Olahul sau un cărturar cu atît de larg orizont şi de adincă cunoaştere a epocii sale, Dimitrie Cantemir, s-au născut şi au crescut într-o ţară mică, dar de veche tradiţie politică şi culturală ; că un Nicolae Bălcescu poate fi pus alături de minţile cele mai strălucite ale vremurilor marilor prefaceri de la 1848 ; că un Vasile Conta şi A. D. Xenopol în filozofie, că un Eminescu şi, în vremurile noastre, un Arghizi sau un Sadoveanu, au dat poporului nostru şi lumii întregi opere ce au vrăjit şi vor vrăji şi de acum înainte. Că „uriaşul de la Dunăre“, cum era chemat de istoricii din lume N. Iorga, că savanţi ca I. Cantacuzino şi N. I. Parhon, cu elevii lor , amintim că George Paliadé, distins recent cu premiul Nobel, şi-a Început cariera la Universitatea din Bucureşti — că Spiru Haret şi Ţiţeica, că N. Teclu sau H. Coandă — şi atîţia alţii — s-au născut aici, ca fii ai poporului nostru, dînd lumii întregi, în numele acestui popor, o parte din flacăra vie a vieţii şi minţii lor. S-a creat şi s-a dezvoltat în „România mică“ de altădată, şi cu atît mai mult in România întregită şi în cele trei decenii ale României socialiste, o excelentă şcoală matematică şi medicală, o şcoală filologică, istorică şi arheologică, o şcoală geografică şi sociologică, care şi-au câştigat, pe drept cuvint, stima tuturor oamenilor de ştiinţă. Nu mă pot opri să nu mai amintesc un strălucit exemplu : cînd, acum vreo zece ani, a avut loc, la Moscova, un mare congres al matematicienilor specialişti in domeniul cercetărilor teoretice aplicabile studiului mecanismelor automate, şcoala matematică românească era citată imediat după acelea din marile ţări ale lumii, Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S. şi înaintea celor din Anglia, Franţa sau alte ţări dezvoltate ale lumii. Vechiul adagiu al poetului latin: „si parva licet componere magnis“ („dacă e îngăduit să comparăm lucrurile mici cu cele mari“) nu e deci întotdeauna adevărat, cel puţin atunci cînd e vorba de contribuţia pe care un popor o poate aduce la îmbogăţirea patrimoniului culturii omenirii întregi. Concluzie ce se confirmă încă şi mai deplin în zilele noastre şi sub ochii noştri din România, în care saltul uriaş, de la o societate cu structuri economice şi sociale înapoiate, la una superioară, socialistă, este vizibil la tot pasul ; în România în care procesul de construcţie al socialismului, ce a deschis şi deschide permanent orizonturi din ce în ce mai largi a mers şi merge mină în mină cu afirmarea drepturilor şi demnităţii sale de ţară cu adevărat liberă . in România in care, toţi oamenii muncii, toţi oamenii de ştiinţă şi de cultură au fost şi sunt permanent încurajaţi de partid şi de secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, avem dreptul să credem că — aşa cum s-a petrecut şi altădată — contribuţia românească la îmbogăţirea patrimoniului culturii umane va fi şi de acum înainte pe măsura acelui freamăt pe care îl simţim in orice clipă şi în orice colţ al ţării noastre, toţi cei care, la chemarea şi îndemnul partidului se străduiesc în chip cinstit să participe la întregirea şi îmbogăţirea sa, pentru a-şi merita locul la care avem dreptul. Comorile culturii naţionale (Urmare din pag. 1) cest sens să amintim că una dintre reglementările mai vechi fusese iniţiată de Nicolae Iorga. In sfirşit, legislaţia noastră socialistă a găsit forme adecvate de marcare a interesului şi grijii colectivităţii cu privire la bunurile culturale. Dar nici unul dintre actele normative anterioare nu a avut caracterul cuprinzător al celei recent adoptate, care îmbrăţişează integral valorile deosebite ale tuturor genurilor şi categoriilor de asemenea bunuri, şi, totodată, reglementează toate aspectele sub care ele pot fi abordate, de la cercetare şi cunoaştere pînă la folosire şi punere în circuitul public. Legea exprimă clar caracterul nou, socialist al structurilor şi raporturilor din societatea noastră, al culturii noastre de astăzi. Fără să anuleze nici unul dintre drepturile sau interesele culturale ale indivizilor, a căror latitudine de a folosi bunurile culturale şi de a se bucura de ele o hotărăşte, ba chiar mai mult, fundamentează recunoaşterea socială a efortului individual de creştere şi păstrare a patrimoniului cultural naţional, afirmă, in acelaşi timp dreptul colectivităţii de a cunoaşte, îngriji şi ocroti zestrea sa istorică-culturală şi creează instrumentele necesare pentru ca acest interes superior, social, să devină faptă. Este un exemplu caracteristic de normă socialistă exprimînd clar împletirea armăioasă a intereselor colectivităţii cu cele ale individului. Este, totodată, recunoaşterea supremă a unor tendinţe istorice, pe linia cărora s-au înscris cele mai luminate spirite ale poporului nostru din perioadele trecute. In acelaşi timp, legea constituie o platformă pentru întemeierea unei largi acţiuni de cunoaştere şi de punere in circuit public a valorilor culturii noastre, mărturie a efortului istoric de constituire a unui popor, de luptă pentru libertate, pentru păstrarea identităţii sale culturale şi etnice. Din acest punct de vedere, trebuie subliniată importanţa evidenţei centralizate de stat, care nu are numai rostul de mijloc de control şi supraveghere al felului cum sunt păstrate şi conservate, al circulaţiei bunurilor de cultură, ci şi de instrument colectiv de cercetare. Astfel, legea vine să împlinească un deziderat aproape secular al cercetătorilor români şi, în acelaşi timp, plasează cercetarea românească pe poziţiile cele mai înaintate şi mai moderne din întreaga lume. Bogată în semnificaţii, deschizătoare de căi noi în teoria dreptului, mai cu seamă în domeniul delicat şi complex al dreptului cultural, legea, ca orice act normativ, stabileşte drepturi şi obligaţii. Dar dincolo de litera ei, ea statorniceşte mai ales datorii morale, care privesc pe toţi cetăţenii, şi care constituie tot atîtea drepturi, ale colectivităţii şi ale indivizilor în acelaşi timp, ba chiar mai larg — ale omenirii în general. Exprimată la nivelul unei legi, adică al unei norme fundamentale a vieţii sociale, Legea ocrotirii patrimoniului cultural naţional este încă o mărturie a înţelepciunii şi profunzimii de Înţelegere cu care conducerea statului şi poporului nostru călăuzeşte construirea societăţii şi culturii româneşti noi, socialiste. f ■UPTA clasei muncitoare din ţara noastră pentru obţinerea votului universal a durat mai mult de patru decenii, începută, timid, în deceniul al şaptelea al secolului trecut, continuată mai cu fermitate după 1880 şi intensificată, nu numai prin presă, ci şi prin întrunirile publice organizate de Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România — după crearea sa in 1893, această luptă a dus la soluţionarea dezideratului abia la 3 noiembrie 1918, cînd s-a pus in aplicare principiul votului universal, egal, direct şi obligatoriu (numai pentru bărbaţi). Pină la această dată, alegerile, prin aşa-numitele colegii, erau mai mult decit arbitrare. Ţăranii, bunăoară, votînd indirect, prin delegaţi (50 de ţărani fiind reprezentaţi la urne de un singur delegat), ajungeau să dea un deputat la 15 000 de votanţi, in timp ce privilegiaţii , stăpinitorii de păminturi, arendaşii, rentierii, preoţii, circiumarii, slujbaşii statului şi negustorii in general, trimiteau in parlament un deputat la 500 de votanţi. Faţă de această problemă, „ContemporanulГ va lua atitudinea ca in toate marile probleme de interes general. La întrebările: „Ce e de făcut?. Cum trebuie să fie reprezentată masa poporului la treburile obşteşti ?“, va răspunde : „Tocmai cei care sunt mulţi să aibă şi reprezentanţi mai mulţi in parlament. Căci dacă poporul ia parte îndeajuns de mare in ce priveşte datoria de a plăti tributul singelui in războaie — armata, mai toată, e luată din clasa apăsată — dacă tot el plăteşte altă datorie — birurile — apoi e drept, echitabil, ca poporul să aibă mai mulţi reprezentanţi in sfatul ţării, acolo unde se făuresc legile cărora va fi dator să se supună, acolo de unde iese guvernul, mina de oameni care-i stăpâneşte [...] Dar numai cu o condiţie : ca poporul să fie luminat asupra drepturilor sale , să i se arate cum dinsul e clasă deosebită de clasa stăpinitoare, cum o prăpastie stă deschisă intre ei, prăpastie săpată de interese duşmane.“ Explicindu-se toate acestea in articolul Legea şi poporul („Contemporanul", septembrie 1890), se precizează că lupta politică „este armă pentru dezrobirea economică“, lucru pe care poporul trebuie să-l înţeleagă, „căci a nu lucra pentru dezgroparea dreptăţii, atunci cind ai putinţă, e o nelegiuire". Iar in final se arată cui ii revine datoria de a duce această luptă , in primul rind tinerilor din rindurile proletarilor, „elemente vrednice de rolul lor istoric“. Ion MUNTEANU mm ~1Legea și poporul Din patrimoniul Muzeului de artă CORNELIU BABA : Odihnă la cimp