Cronica, 1969 (Anul 4, nr. 1-52)
1969-11-08 / nr. 45
V SĂPTĂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ANUL IV • NR. 45 (196) e SIMBATA 8 XI 1969 • 12 PAGINI 1 LEU POLEMICĂ? DA! După opinia noastră, există în presa literară și social-politică actuală păreri diferite față de polemică. Eleganța, ponderea, echilibrul, ar fi — zic unii — total incompatibile cu actul polemic în sine, propunîndu-ni-se de regulă, în locul angajării manifeste și tranșante, tăcerea și eschiva. Nu împărtășim un asemenea punct de vedere pentru simplul motiv că polemica, înțeleasă ca onestă luptă de idei, face parte din orice peisaj literar viguros și dinamic. „Literatura — afirma Eugen Barbu într-un interviu — nu este o baltă stătută“, continuînd ideea prozatorului bucureștean, ne permitem să asemuim polemica deschisă, avizată și constructivă, cu acei curenți care înviorează, oxigenează și purifică „apele literaturii", destul de amestecate uneori. Se mai zice, apoi, că spiritele echilibrate ar respinge organic actul polemic, cercetîndu-l cu privire de lord ce examinează un paria. Așa să fie oare ? Formația, instrucția, conduita lui Maiorescu sînt binecunoscute ; ele au contribuit la întronarea unei imagini (cam simplificatoare, totuși...) ce ni-l prezintă pe mentorul „Junimii" pedant și echilibrat și demn și olimpian. Același Maiorescu care-i scria lui Duiliu Zamfirescu : „Știi că eu am un respect adînc înrădăcinat pentru individualitatea omului, fiecărui om, necum a unui autor în privința personalității sale literare (...) Eu sînt ca publicul cel mare, receptiv pentru toate prismele, numai să fie curate în transmiterea razelor", știa să-și părăsească total tonul blajin și înțelegător atunci and impostura, „prisma lipsită întîlnea de transparență", strigînd cu vehemență „Ia lături" (1886). Și nu era, după cum bine se știe, mască de circumstanță. Ponderatul Maiorescu își apăra ideile cu pana muiată în venin, iar principiile și demnitatea, la nevoie, cu... pistolul în mînă ! (A se vedea duelul cu Stătescu, 1/13 dec. 1885) Să ne amintim apoi de seninul Anatole France, cel care nu l-a iertat pe Zola nici după ce acesta „devenise bust"... Cei care se tem de polemică se tem, de fapt, de adevărurile care ar putea izbucni în focul discuției. Infinit mai onorantă ni se va părea întotdeauna atitudinea aceluia care defilează deschis, „cu inima-n palmă", în comparație cu conduita de felină a literatului obișnuit să se furișeze în umbra protectoare a gardului de conjunctură, împletit din interese și ambiții suspecte. A ieși in arenă — iată un gest cavaleresc. A spune hotărît nu — iată o garanție a temeiniciei și greutății fiecărui da rostit cu alte prilejuri. Firește, nu putem decît să dezavuăm polemica rezevei, izvorîtă din rea intenție, polemica să-și propune să dărîme nu pentru a înlătura părțile slabe ale edificiului, ci din pura plăcere a distrugerii. Și mai condamnabilă este așa-zisa „polemică" — de fapt, răfuială vecină cu huliganismul — ce încearcă, metodic, să lovească în dreapta și în stînga din motive meschine, rezumabile la „îl desființez pe cutare, pentru a-i face loc lui cutărică". Ca orice act constructiv, îndrăzneț, dinamic, asanator, polemica presupune o doză de risc. Cam rare sînt cazurile în care eleganța și bunele intenții sînt prezente de ambele părți. Adeseori, viitoarea disputei este întreținută de unele „ingrediente" dezagreabile : atacuri personale, limbaj sub-urban ș.a.m.d. Ceea ce nu înseamnă însă că polemica trebuie condamnată în sine și exclusă din viața literară spre a se face loc tonului mereu călduț, ultra-laudativ pînă la iresponsabilitate. In „Teze și antiteze", Camil Petrescu spunea : „Polemica este o necesitate pentru că ea este de fapt o manifestare vitală a literaturii. O idee se definește printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negație. Viața este contrazicere și luptă cu moartea"... „Dacă faci mai bine socoteala, dacă iți arunci cu atenție privirea in domeniul istoriei literare, nu e greu să-ți dai seama că toate operele de seamă s-au zămislit simultan cu marile bătălii critice. Deși au fost scrise cu decenii înainte, aceste propozițiuni nu și-au pierdut deloc actualitatea. Deci , polemică ? Da ! CRONICA т [UNK]е [UNK]тт- LEGĂMIN Г Strămoșii ne-au lăsat drept moștenire A patriei și a fiilor cinstire, Doina și fluierul de os, Minunea de pe Argeș mai in jos. Furtuni de-au clătinat cu foc pădurea, Stejarii ne-au imprumutat securea Și au ieșit din matcă ape Pe neprieteni valul să-i îngroape. CUVINT Patrie, columnă sculptată în arborii de rezonanță, Izvor de apă vie ca un gheizder din piatră țișnind, întruchipată lege in dansul culorilor și al nunților Planete de inimi și vîrste prin milenii românești rotind. Patrie, fintina in amiază cind ploile s-au răzgindit. Albă pasăre a liniștii din Carpații noștri străbunii, Potecă, de dor căutată și de cerbii cu stele in frunte Cind din oceanul zării răsare și sună cornul lunii. Patrie, ființă luminînd doouăzeci de milioane de oglinzi Cu șesul paralele, arc și cobor in adîncul acestui cuvint Vestind strămoșii că tot ce ne-au lăsat, murind, moștenire E astăzi cinstit de oamenii oameni de pe intregul pămînt. AUREL BUTNARU în celelalte pagini: т [UNK] [UNK]яя п [UNK] [UNK] LITERATURA SOVIETICĂ (pag. 9) MOARTEA LENTĂ A CANCERULUI ^ « i^——и 1И—И—'1114 тжгаядшдтатаЕ^ ÎNSEMnĂRI pe marginea operei lui LUCREȚul PĂTRĂȘCANU ww. MATISSE : Portretul lui Sarah Stein