Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-05-23 / nr. 21

CRONICA 2 NICI FURIILE NATURII... OMUL SI APA ! Apa a fost prietena omului. De-a lungul văilor unde ea și-a săpat albia, omul a venit și și-a înălțat casa. Aici pă­mîntul s-a dovedit mai roditor ca oriunde și puterea omului mai adîncă. Apa i-a îmbrăți­șat trupul ca o iubită și omul s-a simțit întotdeauna mai om în preajma apei. Dar de cîte ori l-a și trădat în­tunecarea ei ! De cîte ori i-a surpat casa, i-a astupat gura cu mîl, l-a aruncat pra­dă viețuitoarelor ei. De cîte ori izvorul „susurînd“ s-a umflat, a devenit șarpe, sau lup, monstru gata să devo­reze, moarte ! Veacurile istoriei noastre, nici unul dintre ele — măcar unul — nu sînt lipsite de catastrofe. Fie că s-a răs­turnat peste noi nu știu care, ce s-a dorit stăpîn, fie că s-a întins holera și ciuma, și lă­custele, sau soarele a ars cîmpiile pînă la pulbere, sau apele au năvălit să ne facă mîl, toate relele, cîte­ au fost n-au reușit să ne clintească din credința noastră că pu­tem să facem din mîine bucu­rie. Și am făcut, de cîte ori am făcut, spre mirarea nu numai a acelora care ne iu­beau, ci mai ales a acelora care ne urau ! Pentru că nu numai înaintarea, dar și re­tragerea noastră a însemnat totdeauna rezistență, înainta­re. Da, înaintare, pentru că am știut să ne ridicăm din nou statuile făcute mîi și să facem din speranță viață. ne Acum, cînd am învățat să poruncim nouă înșine, cînd am învățat să spunem asta da și asta nu, nici na­tura, ori cîte furii ar arunca peste noi, nu ne mai poate clinti. Nu, nu sînt vorbe de conjunctură sau de circum­stanță sau cum le-ar putea eticheta nu știu cine. Pentru că nu sînt ale unui om, ale mele, ci ale unui popor, ale unei ființe care se numește România. Acum, în aceste zile de cumpănă, am sperat că nu vom rosti acest cuvînt. Ne-am amăgit, l-am ocolit cu bună știință, zile și nopți, i-am spus altfel. Acum însă l-am scăpat, l-am rostit cu toții : catastrofă ! Repetăm cuvîntul și ne gîndim la orașele și satele fulgerate de apă, la miile de case scurse cu totul în furia lor, la imensele suprafețe de pămînt transformate în mlaș­tini, la acea parte a avu­ției noastre pe care na­tura, cu un simplu gest, nă­­praznic, ne-a furat-o... Cu nimic însă din toate acestea nu putem măsura pierderea unui om, a unui frate. Și n-am pierdut numai unul. Aici du­rerea devine revoltă și re­volta îndîrjire. Îndîrjirea de a vindeca cît mai repede ră­nile țării, rănile forțelor na­turii peste care a trecut tă­vălugul de apă. Îndîrjirea dintotdeauna, a noastră, de a exista, de a ne păstra, de a înainta... N-am ieșit încă din momen­tul atît de tragic, dar am do­vedit că națiunea noastră este o ființă vie, în stare ori­­cînd să se ridice cu puteri nebănuite împotriva oricărei furii. Da, sîntem obișnuiți de mult și cu durerea, ea crește din toate veacurile existentei noastre pe pămîntul nostru. Dar tot aici am învățat s-o învingem, să fim uniți în fața oricărei forțe ce-a căutat să ne despartă, să ne zdrobeas­că sau să ne fure ceva din ființa noastră. Tot astfel o învingem acum, mai puter­nici, uniți în jurul Partidului, a conducerii sale, a secreta­rului general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Da, nici forțele naturii nu­ vor putea abate națiunea noastră de pe drumul ce și l-a ales. Apele au trecut peste străzi ce au purtat nume de flori și au lăsat pustiu, au smuls păpușile și cărțile de povești din patul copiilor și au­ îm­prăștiat lacrimile lor curate , au izbit fabrici și au măturat sate, furîndu-ne din bogăția noastră. Repet, ceea ce este mai cumplit, rămîne­­ faptul că am pierdut vieți omenești. Pe ele nu le vom recupera niciodată... Și totuși cît am putut sal­va ! De neînchipuit a fost ri­dicarea întregii țări, ca o sin­gură ființă. Din toate colțu­rile pămîntului românesc, oa­menii și-au manifestat dorin­ța să ajute pe cei năpăstuiți și să participe direct la sal­varea bunurilor lor. Nu cred, refuz să cred că ar exista printre noi oameni ce s-ar putea eschiva de la această realitate sau care ar putea-o ocoli măcar în gînd. de Traversăm încă un moment cumpănă — al cîtelea ? — din existența noastră mi­lenară. Apele se vor retrage, ne vor înfățișa dezastrul în toată întunecimea lui, vom calcula sîngerînd ce am pier­dut, într-o zi, în cîteva zile din munca noastră de luni sau de ani. Dar să ne amin­tim, să ne aducem aminte de clipe mai grele și de ce nu, de ale unora, pronosticurile negre apoi de mirarea lor că am izbutit mai mult decît ne-am propus noi înși­ne. Sîntem mai puternici ca oricînd, și dincolo de­ această încercare ce ne-a sîngerat, dincolo de tot сe-am pierdut, ne-am dovedit unitatea, cea venită din veacuri și cimen­tată acuma de Partid, înfruntăm orice furie, nu numai a apelor, și tot aici, pe pămîntul nostru, în ale noastre, rămînem neclintiți, după vrerea noastră , ca mîi­ne să fie mai bun și mai fru­mos. CORNELII) ȘTEFANACHE UMĂR LA UMĂR Cu harta mapamondului în față și răsfoind paginile isto­riei, constați cu înfiorare că natura se lasă încă greu stăpî­­nită de om, marele făurar al tezaurului material și spiritual de pretutindeni și de totdeauna. Forțele elementare ne pîndesc și acum, la cota multimilenară a civilizației umane, pentru a ne lovi tîlhărește cu iureșul u­­raganului, cu trosnetul seismu­lui, cu furia apelor dezlănțuite, cu tot ce încă scapă parțial de sub veghea, atotputernică în efectele ei, a stăpînitorului acestei planete. Din clipa în care calamită­țile naturale au început să lo­vească în așezările, înțelept gospodărite, ale poporului meu, în oamenii acestor binecuvîn­­tate plaiuri și în sufletul meu, am resimțit la început un sen­timent de revoltă și ură împo­triva tuturor apelor pămîntului și mi-am ieșit din fire, cum și apele și-au ieșit din vadul lor obișnuit. Apoi, fulgerător, un sentiment îndîrjit de încredere în puterea, înțelepciunea și hărnicia creatoare a neamului meu m-a readus la realitatea mea afectivă. Am început să iubesc cu și mai multă înver­șunare pe semenul meu, vic­timă a deslănțuirii stihiilor, să mă închin — umil — în fața eroismului lui, a capacității lui de suferință, dar și de luptă supraomenesacă, să fiu trist că nu i-am putut sări imediat în ajutor cu tot ce­ am mai bun și mai curat în sufletul și-n casa mea. «Umăr la umăr" și „cot la cot" sînt infinit mai frumoase în fapte decît în vorbe. In mîndra mea țară, unde se con­­construiește o lume nouă, oa­menii au o călăuză ce știe să le arate și lumina conștiinței naționale, și drumul viitorului și frumusețea conștiinței lor proprii. Este așadar imperios nece­sar ca, în aceste clipe de grea cumpănă, să pun dalta jos, lîn­­gă marmora cuvîntului, și să mă ocup de cioplitul pietrelor de temelie, acolo unde voi fi chemat, pentru ca măcar o fă­­rîmă de piatră să-mi aparție din miile de pietre cioplite de semenii mei. Căci apele se vor retrage în­­frînte, în matca lor și pe plaiu­rile de baladă ale țării mele trebuie iar să sclipească în soare țigla sau tabla acoperi­­șurilor, arcadele podurilor, au­rul lanurilor, argintul combine­lor, florile de la pălăriile flă­căilor, salbele de la gîtul iubi­telor noastre. Altfel nici nu poate fi. NICOLAE TATOMIR DINCOLO DE RESEMNAREA STRĂVECHE Pe lângă tristețea ce o pro­voacă, pe lângă suferințele și greutățile previzibile, ori­ce mare încercare înseamnă și un prilej de verificare a trăiniciei raporturilor umane, a viabilității concepțiilor de viață, a mentalității și spi­ritului de solidaritate în fa­ța primejdiei comune. Este un examen dureros, e drept, însă cu atît mai emoționant și mai profund în urmări ce ulterior pot fi detectate în atitudini și disponibilități sufletești definitorii pentru calitățile unei națiuni. Calamitățile naturale abă­tute în ultimele zile asupra multor județe ale țării pot fi înscrise în șirul acelora ca­re, de-a lungul secolelor, au brăzdat adînc frunțile, palme­le și inimile locuitorilor din jurul străvechiului arc car­patic, modelîndu-le caracte­rul, dezvoltîndu-le nu numai spiritul de sacrificiu, ci și e­­roismul și încrederea neador­mită în posibilitatea de a în­vinge răul. în afară de aspectele mate­riale ale acestei aprige încer­cări, în afară de cunoașterea pagubelor cauzate de verita­bilul diluviu abătut asupra unor atît de mîndre ținuturi, sîntem impresionați adînc și de splendidele mărturii de solidaritate, omenie, înțelege­re și sacrificiu, manifestate de imensa majoritate a popu­lației noastre. Am citit foarte multe întîmplări, foarte mul­te fapte emoționante care probează aceasta. Nu-i cazul unor enumerări, ziarele și e­­misiunile radio nu î­ntîrzie să ni le aducă la cunoștință. Din compararea lor se desprinde același gînd, aceeași hotărî­­re de a birui greutățile, ace­eași tărie de caracter, prin care, în atîtea și atîtea mo­mente de restriște ale isto­riei sale, poporul nostru știut să forțeze greutățile și a să dea sens existenței noas­tre ca națiune. în plus, as­tăzi, dincolo de răbdarea stră­veche, dincolo de resemnarea și de înăbușirea durerii, aflăm o pilduitoare hotărîre de a acționa, de a interveni, de a contribui toți, pentru salv­gardarea intereselor tuturor. Este vorba de acel spirit de inițiativă, de sentimentul în­­tr-ajutorării care a devenit o trăsătură proprie a societății noastre socialiste. Vechiul a­­dagiu „prietenul la nevoie se cunoaște", exprimînd un sen­timent mai mult individual de compasiune și participare, a dobîndit un sens nou, un sens plenar, privindu-i pe toți cetățenii țării, indiferent de îndeletnicirea fiecăruia. Nutresc, de aceea, convin­gerea adîncă a biruinței îm­potriva acestui moment de restriște. Mîinile viguroase ale celor deciși să-și asigure un cît mai luminos viitor, în­­tîlnesc mîinile semenilor, mințile deschise întîlnesc gîn­­durile generoase, inimile în­tîlnesc inimi tot pe atît de rănite dar și tot pe atît de hotărîte, simțind la fel, pre­cum în vechile noastre cîn­­tece de jale dar și de băr­băție. N. BARBU OMUL ÎN AJUTORUL OMULUI Cutezător și dominant, sen­timentul de solidaritate umană și-a dezvăluit și-și dezvăluie cu pregnanță, în aceste zile, prezența. Nu simplă compasiu­ne, nu lamentări sterile, ci clo­cot fierbinte de inimă ome­nească dublat de rați­une. O întrebare circulă ca un fluid în conștiința fiecărui cetățean , cum să devină mai folositor în aceste momente de grea încer­care ? Nimeni nu-și poate as­cunde durerea, îngrijorarea, dar stăpînă pe aceste senti­mente firești a devenit voința, hotărîrea de a face tot ce ne stă în putință pentru a învinge o calamitate naturală și tragi­­cile ei consecințe. La chemarea hotărîtă și lu­cidă a Partidului Comunist Ro­mân, comandamentul suprem al vieții noastre materiale și spirituale, milioane și milioane de cetățeni, toată suflarea ță­rii, au răspuns și răspunde pre­zent Iin numele vieții și al o­­meniei, în numele acelui veș­nic prezent sentiment de soli­daritate umană cultivat cu gri­jă și perseverență în societa­tea noastră socialistă, omul sare în ajutorul omului, fără rezerve și fără ezitări. Un examen greu ne-a pus voința la încercare. N­ vom tre­ce. Nimeni și nimic pe lume nu poate zdruncina moralul oa­menilor acestor pămînturi de­prinși de milenii cu lupta și cu greutățile. Am învățat să ne iubim semenii, bunurile cîști­­gate și, în numele acestui înalt și nobil ideal, ne vom mobiliza toate energiile de care dispu­nem pentru a depăși aceste mo­mente grele, dar totuși trecă­toare. Umanismul ce domină viața și conștiința poporului nostru ne înarmează în perma­nență, ne căiește, ne face în­crezători și cutezători. DUMITRU IGNEA putere, Înțelepciune, calm Natura are splendori nease­muite, oferă uneori șansa pu­rificărilor biologice, tentează prin culoare, prospețime și e­­chilibru. Dar tot natura are iz­bucniri primejdioase care-i dez­mint famecul. Generații la rînd își vor a­­minti de încercarea grea pe care o suportă în aceste zile o bună parte a pămîntului nos­­tru. Memoria va păstra ofensi­va lichidă ca pe o întîmplare crudă și fără logică. Dar mai presus de orice, memoria va păstra capacitatea poporului nostru de a-și concentra în a­­ceste zile toată puterea și în­țelepciunea lui, de a-și demon­stra spiritul practic, inițiativa și solidaritatea în înfruntarea cu șuvoaiele oarbe. Pagubele sînt mari, încă nu știm cît de mari, urmele vor rămîne un timp, încă nu știm cît timp. Dar dincolo de pagu­be și dincolo de urme, omul luptă pentru om, umărul simte umărul de-alături, palma se prinde de­ o palmă necunoscută și trainică. Oameni pe diguri, nopți zbu­ciumate, ritmuri întrerupte... Și cu toate acestea — calm, un calm enorm și întăritor, o luciditate eficace și o rezisten­ță spirituală unică. Marile încercări sînt întot­deauna cel mai bun prilej de verificare a încrederii. încă o­­dată comuniștii au fost cei din­­tîi care au făcut continuă fla­căra încrederii. Incă odată par­tidul, conducerea sa, au știut să găsească soluțiile cele mai adecvate pentru ca încrederea poporului să rămînă fermă. Fiecare dintre noi, sufletește și materialicește, se simte ală­turi de cei care suportă nemij­locit furia apei. Fiecare ne simțim contopiți cu ceilalți, în efortul comun de a relua, de a șterge cicatricele, de a ne ve­dea de treburi la intensitatea cu care ne-am obișnuit, sub cerul senin care ne place mai mult decît orice. ANDI ANDRIEȘ TABLETA (urmare din pag. 1) cit s-a Îngropat „In lutul ali­nat sau tare“ din grădina Măr­țișorului. Spiritul său s-a stre­curat, treptat, an după an, șaptezeci de primăveri și de veri fierbinți, de toamne ne­guroase și de ierni fm­­orale, în coloana nesfirșită a geniu­lui românesc. In cupolele gra­ve, uriașe și totuși mângîie­­toare, ale marii poezii. Scrisul său nu e menit să rămână în raf­turi. El răscolește și cheamă, îndeamnă și Înalță, zidește și renaște mereu în spiritele „urmașilor stăpini". După Emi­­nescu, Arghezi a ctitorit al doilea moment, a doua culme de perspectivă universală poe­ziei românești. Testamentul său anunță un autentic și am­plu Nou Testament al liricii plămădit din „rodul durerii de DE­SEARĂ vecii Întregi" a acestui popor. Comunicarea tainică a poe­tului cu generațiile care „au adunat printre plăvani / Su­doarea muncii sutelor de ani" nu era o simplă metaforă. Ea s-a materializat, cu o vigoare unică. Intr-un stil revărsat și dur, suavitățile însoțindu-se de crudități și sarcasme, gingă­șia sondînd adâncimi umane neexplorate. Alt orizont con­ceptual și afectiv, o recuzită poetică de un inedit și de o putere expresivă care­­ lasă mult în urmă exercițiile calo­­file sau caligrafierea parna­siană a unui pitoresc exotic : „Făcut din zdrențe muguri și coroane Veninul strîns l-am preschimbat în miere, Lăsînd întreagă dulcea lui putere Am luat ocara, și torcînd ușur. Am pus-o cînd să-mbie cînd să-njure". Ceea ce putea să apară pro­zaic, sub pana lul Arghezi do­­bindește semnificații cosmice. Universul său este acela În­scris de milenii In cugetul și năzuințele nedescifrate ale u­­nui popor Încercat, dar plin de o omenească și sfintă tena­citate. De la Cuvinte potrivite și Flori de mucigai, la Cîntare omului, se afirmă aceleași sen­suri fundamentale, același ca­­ez al unei credințe care afir­mă cu tărie spirala Înțelesu­rilor vieții și a măreției omu­lui. Acestei credințe, acestui peisaj care unifică și cosmicul și omenescul In orizontul esen­­țializat al creației, li cores­punde, metaforic, „lumina li­nă", ceasul de taină al înseră­rii. De aceea aducem prinos poetului, la aniversarea sa, a­­ceastă tabletă de seară. Și li­ va iar seară și fi-va iar dimineață și chipul său va rămîne ne­pieritor. In aceeași aură a lu­minii care scapătă în amurg. Moment festiv la Librăria Centrală din Iași, unde au fost lansate, sîmbăta trecută, primele zece cărți ale Editurii „Junimea". Au participat tovarășul Miu Do­­brescu, membru supleant al Comitetului executiv al C.C. al P.C.R., prim secretar al Comitetului județean Iași al P.C.R., președinte al Comitetului Executiv al Consiliului popular județean Iași, tov. Ion Brad, vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Artă și Cultură, activiști de partid și de stat, scriitori, oameni de artă și cultură, un numeros public.

Next