Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-05-23 / nr. 21
CRONICA 2 NICI FURIILE NATURII... OMUL SI APA ! Apa a fost prietena omului. De-a lungul văilor unde ea și-a săpat albia, omul a venit și și-a înălțat casa. Aici pămîntul s-a dovedit mai roditor ca oriunde și puterea omului mai adîncă. Apa i-a îmbrățișat trupul ca o iubită și omul s-a simțit întotdeauna mai om în preajma apei. Dar de cîte ori l-a și trădat întunecarea ei ! De cîte ori i-a surpat casa, i-a astupat gura cu mîl, l-a aruncat pradă viețuitoarelor ei. De cîte ori izvorul „susurînd“ s-a umflat, a devenit șarpe, sau lup, monstru gata să devoreze, moarte ! Veacurile istoriei noastre, nici unul dintre ele — măcar unul — nu sînt lipsite de catastrofe. Fie că s-a răsturnat peste noi nu știu care, ce s-a dorit stăpîn, fie că s-a întins holera și ciuma, și lăcustele, sau soarele a ars cîmpiile pînă la pulbere, sau apele au năvălit să ne facă mîl, toate relele, cîte au fost n-au reușit să ne clintească din credința noastră că putem să facem din mîine bucurie. Și am făcut, de cîte ori am făcut, spre mirarea nu numai a acelora care ne iubeau, ci mai ales a acelora care ne urau ! Pentru că nu numai înaintarea, dar și retragerea noastră a însemnat totdeauna rezistență, înaintare. Da, înaintare, pentru că am știut să ne ridicăm din nou statuile făcute mîi și să facem din speranță viață. ne Acum, cînd am învățat să poruncim nouă înșine, cînd am învățat să spunem asta da și asta nu, nici natura, ori cîte furii ar arunca peste noi, nu ne mai poate clinti. Nu, nu sînt vorbe de conjunctură sau de circumstanță sau cum le-ar putea eticheta nu știu cine. Pentru că nu sînt ale unui om, ale mele, ci ale unui popor, ale unei ființe care se numește România. Acum, în aceste zile de cumpănă, am sperat că nu vom rosti acest cuvînt. Ne-am amăgit, l-am ocolit cu bună știință, zile și nopți, i-am spus altfel. Acum însă l-am scăpat, l-am rostit cu toții : catastrofă ! Repetăm cuvîntul și ne gîndim la orașele și satele fulgerate de apă, la miile de case scurse cu totul în furia lor, la imensele suprafețe de pămînt transformate în mlaștini, la acea parte a avuției noastre pe care natura, cu un simplu gest, năpraznic, ne-a furat-o... Cu nimic însă din toate acestea nu putem măsura pierderea unui om, a unui frate. Și n-am pierdut numai unul. Aici durerea devine revoltă și revolta îndîrjire. Îndîrjirea de a vindeca cît mai repede rănile țării, rănile forțelor naturii peste care a trecut tăvălugul de apă. Îndîrjirea dintotdeauna, a noastră, de a exista, de a ne păstra, de a înainta... N-am ieșit încă din momentul atît de tragic, dar am dovedit că națiunea noastră este o ființă vie, în stare oricînd să se ridice cu puteri nebănuite împotriva oricărei furii. Da, sîntem obișnuiți de mult și cu durerea, ea crește din toate veacurile existentei noastre pe pămîntul nostru. Dar tot aici am învățat s-o învingem, să fim uniți în fața oricărei forțe ce-a căutat să ne despartă, să ne zdrobească sau să ne fure ceva din ființa noastră. Tot astfel o învingem acum, mai puternici, uniți în jurul Partidului, a conducerii sale, a secretarului general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Da, nici forțele naturii nu vor putea abate națiunea noastră de pe drumul ce și l-a ales. Apele au trecut peste străzi ce au purtat nume de flori și au lăsat pustiu, au smuls păpușile și cărțile de povești din patul copiilor și au împrăștiat lacrimile lor curate , au izbit fabrici și au măturat sate, furîndu-ne din bogăția noastră. Repet, ceea ce este mai cumplit, rămîne faptul că am pierdut vieți omenești. Pe ele nu le vom recupera niciodată... Și totuși cît am putut salva ! De neînchipuit a fost ridicarea întregii țări, ca o singură ființă. Din toate colțurile pămîntului românesc, oamenii și-au manifestat dorința să ajute pe cei năpăstuiți și să participe direct la salvarea bunurilor lor. Nu cred, refuz să cred că ar exista printre noi oameni ce s-ar putea eschiva de la această realitate sau care ar putea-o ocoli măcar în gînd. de Traversăm încă un moment cumpănă — al cîtelea ? — din existența noastră milenară. Apele se vor retrage, ne vor înfățișa dezastrul în toată întunecimea lui, vom calcula sîngerînd ce am pierdut, într-o zi, în cîteva zile din munca noastră de luni sau de ani. Dar să ne amintim, să ne aducem aminte de clipe mai grele și de ce nu, de ale unora, pronosticurile negre apoi de mirarea lor că am izbutit mai mult decît ne-am propus noi înșine. Sîntem mai puternici ca oricînd, și dincolo de această încercare ce ne-a sîngerat, dincolo de tot сe-am pierdut, ne-am dovedit unitatea, cea venită din veacuri și cimentată acuma de Partid, înfruntăm orice furie, nu numai a apelor, și tot aici, pe pămîntul nostru, în ale noastre, rămînem neclintiți, după vrerea noastră , ca mîine să fie mai bun și mai frumos. CORNELII) ȘTEFANACHE UMĂR LA UMĂR Cu harta mapamondului în față și răsfoind paginile istoriei, constați cu înfiorare că natura se lasă încă greu stăpînită de om, marele făurar al tezaurului material și spiritual de pretutindeni și de totdeauna. Forțele elementare ne pîndesc și acum, la cota multimilenară a civilizației umane, pentru a ne lovi tîlhărește cu iureșul uraganului, cu trosnetul seismului, cu furia apelor dezlănțuite, cu tot ce încă scapă parțial de sub veghea, atotputernică în efectele ei, a stăpînitorului acestei planete. Din clipa în care calamitățile naturale au început să lovească în așezările, înțelept gospodărite, ale poporului meu, în oamenii acestor binecuvîntate plaiuri și în sufletul meu, am resimțit la început un sentiment de revoltă și ură împotriva tuturor apelor pămîntului și mi-am ieșit din fire, cum și apele și-au ieșit din vadul lor obișnuit. Apoi, fulgerător, un sentiment îndîrjit de încredere în puterea, înțelepciunea și hărnicia creatoare a neamului meu m-a readus la realitatea mea afectivă. Am început să iubesc cu și mai multă înverșunare pe semenul meu, victimă a deslănțuirii stihiilor, să mă închin — umil — în fața eroismului lui, a capacității lui de suferință, dar și de luptă supraomenesacă, să fiu trist că nu i-am putut sări imediat în ajutor cu tot ce am mai bun și mai curat în sufletul și-n casa mea. «Umăr la umăr" și „cot la cot" sînt infinit mai frumoase în fapte decît în vorbe. In mîndra mea țară, unde se conconstruiește o lume nouă, oamenii au o călăuză ce știe să le arate și lumina conștiinței naționale, și drumul viitorului și frumusețea conștiinței lor proprii. Este așadar imperios necesar ca, în aceste clipe de grea cumpănă, să pun dalta jos, lîngă marmora cuvîntului, și să mă ocup de cioplitul pietrelor de temelie, acolo unde voi fi chemat, pentru ca măcar o fărîmă de piatră să-mi aparție din miile de pietre cioplite de semenii mei. Căci apele se vor retrage înfrînte, în matca lor și pe plaiurile de baladă ale țării mele trebuie iar să sclipească în soare țigla sau tabla acoperișurilor, arcadele podurilor, aurul lanurilor, argintul combinelor, florile de la pălăriile flăcăilor, salbele de la gîtul iubitelor noastre. Altfel nici nu poate fi. NICOLAE TATOMIR DINCOLO DE RESEMNAREA STRĂVECHE Pe lângă tristețea ce o provoacă, pe lângă suferințele și greutățile previzibile, orice mare încercare înseamnă și un prilej de verificare a trăiniciei raporturilor umane, a viabilității concepțiilor de viață, a mentalității și spiritului de solidaritate în fața primejdiei comune. Este un examen dureros, e drept, însă cu atît mai emoționant și mai profund în urmări ce ulterior pot fi detectate în atitudini și disponibilități sufletești definitorii pentru calitățile unei națiuni. Calamitățile naturale abătute în ultimele zile asupra multor județe ale țării pot fi înscrise în șirul acelora care, de-a lungul secolelor, au brăzdat adînc frunțile, palmele și inimile locuitorilor din jurul străvechiului arc carpatic, modelîndu-le caracterul, dezvoltîndu-le nu numai spiritul de sacrificiu, ci și eroismul și încrederea neadormită în posibilitatea de a învinge răul. în afară de aspectele materiale ale acestei aprige încercări, în afară de cunoașterea pagubelor cauzate de veritabilul diluviu abătut asupra unor atît de mîndre ținuturi, sîntem impresionați adînc și de splendidele mărturii de solidaritate, omenie, înțelegere și sacrificiu, manifestate de imensa majoritate a populației noastre. Am citit foarte multe întîmplări, foarte multe fapte emoționante care probează aceasta. Nu-i cazul unor enumerări, ziarele și emisiunile radio nu întîrzie să ni le aducă la cunoștință. Din compararea lor se desprinde același gînd, aceeași hotărîre de a birui greutățile, aceeași tărie de caracter, prin care, în atîtea și atîtea momente de restriște ale istoriei sale, poporul nostru știut să forțeze greutățile și a să dea sens existenței noastre ca națiune. în plus, astăzi, dincolo de răbdarea străveche, dincolo de resemnarea și de înăbușirea durerii, aflăm o pilduitoare hotărîre de a acționa, de a interveni, de a contribui toți, pentru salvgardarea intereselor tuturor. Este vorba de acel spirit de inițiativă, de sentimentul într-ajutorării care a devenit o trăsătură proprie a societății noastre socialiste. Vechiul adagiu „prietenul la nevoie se cunoaște", exprimînd un sentiment mai mult individual de compasiune și participare, a dobîndit un sens nou, un sens plenar, privindu-i pe toți cetățenii țării, indiferent de îndeletnicirea fiecăruia. Nutresc, de aceea, convingerea adîncă a biruinței împotriva acestui moment de restriște. Mîinile viguroase ale celor deciși să-și asigure un cît mai luminos viitor, întîlnesc mîinile semenilor, mințile deschise întîlnesc gîndurile generoase, inimile întîlnesc inimi tot pe atît de rănite dar și tot pe atît de hotărîte, simțind la fel, precum în vechile noastre cîntece de jale dar și de bărbăție. N. BARBU OMUL ÎN AJUTORUL OMULUI Cutezător și dominant, sentimentul de solidaritate umană și-a dezvăluit și-și dezvăluie cu pregnanță, în aceste zile, prezența. Nu simplă compasiune, nu lamentări sterile, ci clocot fierbinte de inimă omenească dublat de rațiune. O întrebare circulă ca un fluid în conștiința fiecărui cetățean , cum să devină mai folositor în aceste momente de grea încercare ? Nimeni nu-și poate ascunde durerea, îngrijorarea, dar stăpînă pe aceste sentimente firești a devenit voința, hotărîrea de a face tot ce ne stă în putință pentru a învinge o calamitate naturală și tragicile ei consecințe. La chemarea hotărîtă și lucidă a Partidului Comunist Român, comandamentul suprem al vieții noastre materiale și spirituale, milioane și milioane de cetățeni, toată suflarea țării, au răspuns și răspunde prezent Iin numele vieții și al omeniei, în numele acelui veșnic prezent sentiment de solidaritate umană cultivat cu grijă și perseverență în societatea noastră socialistă, omul sare în ajutorul omului, fără rezerve și fără ezitări. Un examen greu ne-a pus voința la încercare. N vom trece. Nimeni și nimic pe lume nu poate zdruncina moralul oamenilor acestor pămînturi deprinși de milenii cu lupta și cu greutățile. Am învățat să ne iubim semenii, bunurile cîștigate și, în numele acestui înalt și nobil ideal, ne vom mobiliza toate energiile de care dispunem pentru a depăși aceste momente grele, dar totuși trecătoare. Umanismul ce domină viața și conștiința poporului nostru ne înarmează în permanență, ne căiește, ne face încrezători și cutezători. DUMITRU IGNEA putere, Înțelepciune, calm Natura are splendori neasemuite, oferă uneori șansa purificărilor biologice, tentează prin culoare, prospețime și echilibru. Dar tot natura are izbucniri primejdioase care-i dezmint famecul. Generații la rînd își vor aminti de încercarea grea pe care o suportă în aceste zile o bună parte a pămîntului nostru. Memoria va păstra ofensiva lichidă ca pe o întîmplare crudă și fără logică. Dar mai presus de orice, memoria va păstra capacitatea poporului nostru de a-și concentra în aceste zile toată puterea și înțelepciunea lui, de a-și demonstra spiritul practic, inițiativa și solidaritatea în înfruntarea cu șuvoaiele oarbe. Pagubele sînt mari, încă nu știm cît de mari, urmele vor rămîne un timp, încă nu știm cît timp. Dar dincolo de pagube și dincolo de urme, omul luptă pentru om, umărul simte umărul de-alături, palma se prinde de o palmă necunoscută și trainică. Oameni pe diguri, nopți zbuciumate, ritmuri întrerupte... Și cu toate acestea — calm, un calm enorm și întăritor, o luciditate eficace și o rezistență spirituală unică. Marile încercări sînt întotdeauna cel mai bun prilej de verificare a încrederii. încă odată comuniștii au fost cei dintîi care au făcut continuă flacăra încrederii. Incă odată partidul, conducerea sa, au știut să găsească soluțiile cele mai adecvate pentru ca încrederea poporului să rămînă fermă. Fiecare dintre noi, sufletește și materialicește, se simte alături de cei care suportă nemijlocit furia apei. Fiecare ne simțim contopiți cu ceilalți, în efortul comun de a relua, de a șterge cicatricele, de a ne vedea de treburi la intensitatea cu care ne-am obișnuit, sub cerul senin care ne place mai mult decît orice. ANDI ANDRIEȘ TABLETA (urmare din pag. 1) cit s-a Îngropat „In lutul alinat sau tare“ din grădina Mărțișorului. Spiritul său s-a strecurat, treptat, an după an, șaptezeci de primăveri și de veri fierbinți, de toamne neguroase și de ierni fmorale, în coloana nesfirșită a geniului românesc. In cupolele grave, uriașe și totuși mângîietoare, ale marii poezii. Scrisul său nu e menit să rămână în rafturi. El răscolește și cheamă, îndeamnă și Înalță, zidește și renaște mereu în spiritele „urmașilor stăpini". După Eminescu, Arghezi a ctitorit al doilea moment, a doua culme de perspectivă universală poeziei românești. Testamentul său anunță un autentic și amplu Nou Testament al liricii plămădit din „rodul durerii de DESEARĂ vecii Întregi" a acestui popor. Comunicarea tainică a poetului cu generațiile care „au adunat printre plăvani / Sudoarea muncii sutelor de ani" nu era o simplă metaforă. Ea s-a materializat, cu o vigoare unică. Intr-un stil revărsat și dur, suavitățile însoțindu-se de crudități și sarcasme, gingășia sondînd adâncimi umane neexplorate. Alt orizont conceptual și afectiv, o recuzită poetică de un inedit și de o putere expresivă care lasă mult în urmă exercițiile calofile sau caligrafierea parnasiană a unui pitoresc exotic : „Făcut din zdrențe muguri și coroane Veninul strîns l-am preschimbat în miere, Lăsînd întreagă dulcea lui putere Am luat ocara, și torcînd ușur. Am pus-o cînd să-mbie cînd să-njure". Ceea ce putea să apară prozaic, sub pana lul Arghezi dobindește semnificații cosmice. Universul său este acela Înscris de milenii In cugetul și năzuințele nedescifrate ale unui popor Încercat, dar plin de o omenească și sfintă tenacitate. De la Cuvinte potrivite și Flori de mucigai, la Cîntare omului, se afirmă aceleași sensuri fundamentale, același caez al unei credințe care afirmă cu tărie spirala Înțelesurilor vieții și a măreției omului. Acestei credințe, acestui peisaj care unifică și cosmicul și omenescul In orizontul esențializat al creației, li corespunde, metaforic, „lumina lină", ceasul de taină al înserării. De aceea aducem prinos poetului, la aniversarea sa, această tabletă de seară. Și li va iar seară și fi-va iar dimineață și chipul său va rămîne nepieritor. In aceeași aură a luminii care scapătă în amurg. Moment festiv la Librăria Centrală din Iași, unde au fost lansate, sîmbăta trecută, primele zece cărți ale Editurii „Junimea". Au participat tovarășul Miu Dobrescu, membru supleant al Comitetului executiv al C.C. al P.C.R., prim secretar al Comitetului județean Iași al P.C.R., președinte al Comitetului Executiv al Consiliului popular județean Iași, tov. Ion Brad, vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Artă și Cultură, activiști de partid și de stat, scriitori, oameni de artă și cultură, un numeros public.