Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-02-14 / nr. 7
Proletari din toarte țările, uniți-vo! BIBLIOTECA„ASTRA" SIBIU 'SÂPTĂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL * ANUL V Nr. 7 (210) • SÎMBATA 14 II 1970 • 12 PAGINI 1 LEU PREMII LITERARE "In sfîrșit, agitafia din jurul pрemnilor literare s-a terminat. Cei premiați sunt cunoscuți, faptul este consumat și comentariile au devenit astfel inutile pentru că nimic nu se mai poate schimba. Prin aceasta nu încercăm o clipă să punem la îndoială obiectivitatea care a funcționat față de cărțile premiate, ci dimpotrivă, să ne exprimăm satisfacția că lucrările respective s-au bucurat de o atenție deosebită și în paginile Cronicii. Exemplificăm cu plăcere mai ales „Istoria literaturii române" de George Ivașcu. Și totuși n-au rămas cărți de valoare incontestabilă, în afara ,premiilor acordate de Uniunea Scriitorilor și Asociațiile ei ? Hotărît, răspunsul este : dar Am putea argumenta cu multe cărți, dar în primul rând cu cărțile lui Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Alexandru Piru sau ■cu ale mai tinerilor Virgil Duda,Mircea Ciobanu, Mircea Cojocaru, Ion Alexandru... Indiferent de premii, deasupra lor, timpul (și prin acesta înțelegem cititorii, critica literară), vor respinge nonvalorile vor reține valorile și le vor încadra a*■colo unde vor putea fi și uitate în anumite momente, dar niciodată detronate. Premiile din acest an ridică probleme și, de alt gen, nu strict literar, eretic, ci mai ales organizzatoric. Cum era și firesc. Uniunea scriitorilor. Asociațiile ei și-au făcut datoria, lntr-o proporție acceptabilă s-au bucurat de aceste premii și scriitorii cu domiciliu în provincie. (Sperăm că în anii urmă ori proporția să devină și mai acceptabilă, bineînțeles, aceasta fiind determinată în primul rînd de valoarea cărților celor care nu locuiesc în capitală). N-am înțeles însă rostul introducerii în regulamentul de premiere a unei prevederi, potrivit căreia autorii premiați pentru un gen literar nu mai au dreptul să participe în „Cursă" trei ani, cu o carte de același gen. Oare i-a fost cuiva teamă că vom avea colecționari de premii? Oricum, acest fapt reduce mult din rolul stimulativ al distincției puse în joc. Se ajunge la situația: voi luați anul acesta, noi la anul, ei peste trei ani ș.a.m.d. — situație care egalizează nu ierarhizează. Dar dacă anul trecut impresia generală a fost că numărul premiilor va crește, constatăm acum o reducere substanțială. Cele zece reviste ale Uniunii Scriitorilor — n-au mai avut posibilitatea să repete gestul din 1969, iar alte instituții și-au abandonat inițiativele, sau n-au inițiat nimic nou, în această direcție. Ne gîndim în primul rînd la frumoasa inițiativă de acum cîțiva ani a Uniunii Tineretului Comunist, inițiativă care a fost uitată cu desăvîrșire și chiar la Academia Republicii Socialiste România. Ne întrebăm apoi dacă marile municipii (București, Cluj, Iași, Timișoara) n-ar putea institui asemenea premii. Mai presus de acestea, de ce să nu avem un premiu național, un premiu de suprem prestigiu și de maximă eficiență materială. Pentru că, în paranteză fie spus, în privința ultimului aspect, premiile Uniunii scriitorilor și Asociațiilor ei sînt foarte simbolice, iar o carte, o carte de valoare, —■ mai trebuie să repetăm? — aduce astăzi și va aduce mîine prestigiul țării, în felul specific artei și literaturii, adică superior și inepuizabil. Prin aceste cîteva sugestii, nu vrem decît să readucem în atenție, să „luminăm“ — ca să ne exprimăm astfel — dintr-un asemenea unghi de vedere, munca scriitorului atît de cumplită uneori. Momentul ce s-a consumat a prilejuit o trecere în revistă a "producțieii" literare din ’69. Anul trecut a confirmat încă o dată, că în acest domeniu, și mai ales în ultima parte a lui, literatura română cunoaște, datorită orientării și ajutorului acordat de către Partid, o regenerare tonifiantă, se află în ascensiune și, cu siguranță, multe, foarte multe dintre cărțile acestor ani se vor adăuga tezaurului nostru artistic. CRONICA EXPERIENȚA 7 In proza Numit sau nu bitenț, un articol care încearcă să consemneze, fie și incomplet, ritele generale ale actului literar încheiat înseamnă, din capul locului, și prilejul unei opțiuni față de care se poate defini însăși exigenta criticului. Aproape toate revistele noastre s-au întrecut în a acorda spațiu unor analize detaliate a cărților de proză apărute sau a unei problematici mai largi, vizînd coordonatele și principiile acelui sector al literaturii, fără sa avem totuși, astăzi, imaginea unor posibile direcții de evoluție, stabilite chiar cu riscul erorii, ori a unei ierarhizări valorice obbiective. Faptul nu se datorează, cum părea la prima vedere unei prea mari diversități de opinii, fiindcă în majoritatea lor, în esență, acestea coincid, ci unei note neînțelegeri, în unele cazuri, a rostului criticii, care din spațiul pur al geometrizării unei literaturi, devine masca tirzie a unor considerații apriorice. In cazul aesta, să zicem, dacă unui critic nu i-a plăcut F sau Princepele, rămîne un fapt de mai mică importantă, decît discutarea argumentelor invocate în sprijinul opiniilor sale, fiindcă istoria literară n-a înregistrat niciodată ca adevărat decît comentariul săvîrșit în limitele și termenii impuși de însăși opera literară. A л~’---V 4 vu icrantiismul prozei, intîmplat la sfîrșitul aurului 1968, s-ar fi temperat în anul următor în așa fel, incît nu s-au mai putut înregistra apariții spectaculoase, cum ar fi fost Animale bolnave sau îngerul a strigat. Lucrul, au spus unii e numii an pe jumătate adevărat, deși avînd în vedere numi Princepele lui Eugeni Barbu, romanul F al lui D. R. Popescu, Cunoaștere de noapte de Al. Ivasiuc! Eclipsă de soare și Fragmentarium de Ion .. Săncrănjan, vom ajunge repede la concluzia că el este fals de a binelea. Dacă a lipsit ■ așadar, ceva anului 19c9, nu au fost acestea’ operele reprezentative, ci altceva ce ține domeniul ..criticii, anume un anumit ritm, care să nu fie în contratimp cu acceptarea unor modalități pe care proza le-a evidențiat, indiferent dacă au fost negate sau nu. Mă refer, bineînțeles, la acei critici pentru care vor însemnă tot atîtea erori, neînțelegerea cărților lui E. Barbu, D. R. Popescu și Ion Lăncrămjan, care impun din literatura de azi, fiecare, nu numai o personalitate, dar și un stil distinct, întelegînd prin acesta atît o viziune existențială, cît și una artistică. Oricum, cred că proza actuală, în special romanul, trăiește momentul renașterii sp ie sub zodia sintezelor, a unei puteri integratoare, care oferă posibilitatea unor investigații nu numai amănunțite, dar de o adîncime pe care nici un experiment nu o putea oferi pînă acum. Experiența și sinteza sînt poate cele două căi pe care proza românească s-a angajat pe drumul unei afirmări depline. Posibile oricînd mutației dintr-o sferă în alta, cele două modalități pot fi și complementare, fără să pierdem însă din vedere dificultățile și izvoarele de la care se revendică fiecare. In limitele primei se continuă eseistic, sau în alt fel, vechi procedee care, de la Joyce sau Proust încoace, au cunoscut o evoluție ce împingea spre manierism uneori și din care scriitorii contemporani au reținut în special rememorarea cu toate posibilitățile pe care le oferă cercetării traumatizaților de propria lor conștiință. In contextul acesta, cred că nu este întâmplătoare reeditarea Procesului lui Ion Biberi, un adevărat manifest literar, după însăși afirmația autorului. Romanul, căruia i s-a acordat în 1935 premiul Techirghiol- Eforie, este, în primul rînd, un experiment, dar nu numai verbal, în care se încerca depășirea limitelor sufletești, împingerea lor „dincolo de rațiune și conștiință". Transcriem aici o opinie a lui ȘI SINTEZĂ ACTUALĂ Pompiliu Constantinescu, posibilă de alăturat unui alt comentariu : „Iom Biberi mi se pare că pornește la o concepție prea intelectualizată a artei și de la o explicație a sufletului prea mediată: interferța sa lucidă caută în ficțiune mai mult o verificare științifică, decât o emoție umană și o realitate trasfigurată. Literatura sa păstrează exactitate și o răceală de laborator, iar o substanța ei este prea aproape de notație clinică’". Fără să fim atît de categorici, vom spune însă că ceea ce criticul reproșa autorului oamenilor în ceață, ar putea fi amintit în legătură cu romanele lui Al. Ivasiuc. Știința de a potrivi cuvintele și lipsa experimentului verbal nu duc tocmai pînă la răceala de laborator, deși convenția cititorului cu opera se încheagă foarte greu. Mai în glumă, cineva spunea că Al. Ivasiuc este un scriitor cu premii, dar fără cititori. Puțină exagerare există, dar și mult adevăr. Despre Cunoaștere de noapte, cu cîteva excepții, s-a spus că e sub nivelul Vesticulului și al Intervalului. Din punctul de vedere al literaturii scriitorului este adevărat, dar pe de altă parte se pare că s-a renunțat la ceea ce era în primele două cărți un comentariu capricios și greoi, în spatele căruia ideile se sufocau adeseori. Există în romanele lui Ivasiuc o tentație a personajelor spre absolut, încercarea lor de a se realiza la nivelul imposibilului, dorința de a-și împlini o viață pierdută. Am putea spune că tema lor este sentimentul vinovăției și dramele se nasc chiar în momentul în care apare și această conștiință a vinovăției. Iluzia recuperării unui timp, a unei experiențe, va duce inevitabil către un tragic, în care uneori se amestecă grotescul. Ideea plinătății vieții se naște în clipele limită, de unde imposibilitatea acțiunii practice, a certituținiilor, dar și a renunnțării în același timp. Ion Marina, înalt funcționar într-un minister, „avea nostalgia, mai degrabă, să i se întîmplat, să simtă cu adevărat și să se încredințeze de lucrurile mai vaste, mai adinci, mai ales cu mult mai bogate decît ce se vede imediat împrejur. Dorința chinuitoare și ciudată pentru ceva foarte complicat și nu tocmai cu nume, care să-i căptușească întâmplările, față de care se simțea obscur vinovat, ca și cum ar fi fugit pînă acum de asta". Cunoaștere de noapte este de fapt o renaștere tirzie, tristă, pentru că se va întîmpla atunci cînd nimic nu mai poate fi îndreptat. In preajma morții soției sale eroul dă dovadă de atîta cinism, rememorîndu-și trecutul domestic, dar devine atît de uman, închis pentru totdeauna în cercul unei singure alternative, aceea de a-și gîndi acest trecut. Fiindcă asemenea celor citite pe firma enigmaticului oraș medieval, „nimic nu se pierde, totul se adaugă”. Cu această carte Al. Ivasiuc reeditează o experiență (întâlnită și la alți scriitori români), de care nu fusese străin nici în primele două romane. Personajele sale sînt mereu în căutarea acelui alter ego, sau eul superior, cum îl numește autorul, de fapt o fata morgana pe care n-o vor întîlni niciodată. Dar„ lucrurile inevitabil încep să se repete și așa romanele acestea ajung simple variațiuni pe aceeași temă, ceea ce, bineînțeles, nu exprimă nici pe departe talentul autorului. De o depășire a limitelor sufletești, de o împingere a lor „dincolo de rațiune și conștiință", este vorba și în Criza de timp a lui Pop Simion. Cartea se subintitulează o cursă împotriva morții, deși, mai degrabă, e o fugă de moarte, un refugiu din fața ei într-un trecut care doar Aurel Sasu (Continuare în pag. a 3-a)