Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-02-14 / nr. 7

Proletari din toarte țările, uniți-vo! BIBLIOTECA„ASTRA" SIBIU 'SÂPTĂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL * ANUL V Nr. 7 (210) • SÎMBATA 14 II 1970 • 12 PAGINI 1 LEU PREMII LITERARE "In sfîrșit, agitafia din jurul pрe­­m­nilor literare s-a terminat. Cei premiați sunt cunoscuți, faptul este consumat și comentariile au devenit­­­ astfel inutile pentru că nimic nu se mai poate schimba. Prin aceasta nu încercăm o clipă să punem la îndo­ială obiectivitatea care a funcționat față de cărțile premiate, ci dimpo­trivă, să ne exprimăm satisfacția că­­ lucrările respective s-au bucurat de­­ o atenție deosebită și în paginile Cronicii. Exemplificăm cu plăcere mai­­ ales „Istoria literaturii române" de­­ George Ivașcu. Și totuși n-au rămas cărți de va­­­loare incontestabilă, în afara ,pre­­miilor acordate de Uniunea Scriito­rilor și Asociațiile ei ? Hotărît, răs­punsul este : da­r Am putea argu­­­menta cu multe cărți, dar în primul rând cu cărțile lui Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Alexandru Piru sau ■cu ale mai tinerilor Virgil Duda,­­M­ircea Ciobanu, Mircea Cojocaru, Ion Alexandru... Indiferent de pre­mii, deasupra lor, timpul (și prin­­ acesta înțelegem cititorii, critica lite­rară), vor respinge nonvalorile vor reține valorile și le vor încadra a­­*■colo unde vor putea fi și uitate în a­­numite momente, dar niciodată detro­nate. Premiile din acest an ridică pro­­­bleme și, de alt gen, nu strict li­terar, e­retic, ci mai ales organi­­zzatoric. Cum era și firesc. Uniunea scriitorilor. Asociațiile ei și-au făcut datoria, lntr-o proporție acceptabilă s-au bucurat de aceste premii și scriitorii cu domiciliu în provincie. (Sperăm că în anii urmă ori pro­porția să devină și mai acceptabilă, bineînțeles, aceasta fiind determinată în primul rînd de valoarea cărților celor care nu locuiesc în capitală). N-am înțeles însă rostul introducerii în regulamentul de premiere a unei prevederi, potrivit căreia autorii pre­miați pentru un gen literar nu mai au dreptul să participe în „Cursă" trei ani, cu o carte de același gen. Oare i-a fost cuiva teamă că vom avea colecționari de premii? Ori­cum, acest fapt reduce mult din rolul stimulativ al distincției puse în joc. Se ajunge la situația: voi luați anul acesta, noi la anul, ei peste trei ani ș.a.m.d. — situație care egalizează nu ierarhizează. Dar dacă anul trecut impresia generală a fost că numărul premiilor va crește, constatăm acum o reducere substanțială. Cele zece reviste ale Uniunii Scriitorilor — n-au mai avut posibilitatea să repete gestul din 1969, iar alte instituții și-au aban­donat inițiativele, sau n-au inițiat ni­mic nou, în această direcție. Ne gîndim în primul rînd la frumoasa inițiativă de acum cîțiva ani a U­­niunii Tineretului Comunist, inițiativă care a fost uitată cu desăvîrșire și chiar la Academia Republicii Socia­liste România. Ne întrebăm apoi dacă marile municipii (București, Cluj, Iași, Timișoara) n-ar putea institui aseme­nea premii. Mai presus de acestea, de ce să nu avem un premiu na­țional, un premiu de suprem presti­giu și de maximă eficiență mate­rială. Pentru că, în paranteză fie spus, în privința ultimului aspect, premiile Uniunii scriitorilor și Aso­ciațiilor ei sînt foarte simbolice, iar o carte, o carte de valoare, —■ mai trebuie să repetăm? — aduce astăz­i și va aduce mîine prestigiul țării, în felul specific artei și literaturii, adică superior și inepuizabil. Prin aceste cîteva sugestii, nu vrem decît să readucem în atenție, să „luminăm“ — ca să ne exprimăm astfel — dintr-un asemenea unghi de vedere, munca scriitorului atît de cumplită uneori. Momentul ce s-a consumat a pri­lejuit o trecere în revistă a "pro­ducțieii" literare din ’69. Anul trecut a confirmat încă o dată, că în acest domeniu, și mai ales în ultima parte a lui, literatura română cunoaște, datorită orientării și ajutorului acor­dat de către Partid, o regenerare tonifiantă, se află în ascensiune și, cu siguranță, multe, foarte multe dintre cărțile acestor ani se vor a­­dăuga tezaurului nostru artistic. CRONICA EXPERIENȚA 7 In proza Numit sau nu bitenț, un articol care în­cearcă­ să­ consemneze, fie și incomplet, ri­tele generale ale actu­lui literar­­ încheiat înseamnă, din capul locului, și prilejul u­­­nei opțiuni față de care se poate defini însăși exigenta criticului. Aproape toate revistele noastre s-au întrecut în a acorda spațiu unor analize detaliate a cărților de proză apărute sau a unei problematici mai largi, vizînd coordonatele și principiile a­­cel­ui sector al literaturii, fără sa avem totuși, astăzi, imaginea unor posibile di­recții de evoluție, stabilite chiar cu riscul erorii, ori a unei ierarhizări valorice o­­bbiective. Faptul nu se datorează, cum­­ părea la prima vedere unei prea mari diversități de opinii, fiindcă în majorita­tea lor, în esență, acestea coincid, ci unei note neînțelegeri, în unele cazuri, a rostului criticii, care din spațiul pur al geometrizării unei literaturi, devine masca tirzie a unor considerații apriorice. In cazul a­esta, să zicem, dacă unui critic nu i-a plăcut F sau Princepele, rămîne un fapt de mai mică importantă, decît discu­tarea argumentelor invocate în sprijinul opiniilor sale, fiindcă istoria literară n-a înregistrat niciodată c­a adevărat decît comentariul săvîrșit în limitele și termenii impuși de însăși opera literară. A л~’---V 4 vu icrantiismul pro­zei, intîmplat­ la sfîrșitul aurului 1968, s-ar fi temperat în anul următor în așa fel, incît nu s-au mai putut înregistra apariții spectaculoase, cum ar fi fost Animale bolnave sau îngerul a strigat. Lucrul, au spus unii e numii an pe jumătate adevărat, deși avînd în vedere num­i Princepele lui Eugeni Barbu, romanul F al lui D. R. Popescu, Cunoaștere de noapte de Al. Ivasiuc! Eclipsă de soare și Fragmentarium de Ion .. Săncrănjan, vom­ ajunge repede la conclu­zia că el este fals de a binelea. Dacă a­ lipsit ■ așadar, ceva anului 19c9, nu au fost acestea’ operele­ reprezentative, ci altceva ce ține domeniul ..criticii, anume un anum­it ritm, care­­ să nu fie în contratimp cu acceptarea unor modalități pe care proza le-a­ evidențiat, indiferent dacă au fost negate sau nu. Mă refer, bineînțeles, la acei critici pentru care vor însemnă tot atîtea erori, neînțelegerea cărților lui E. Barbu, D. R. Popescu și Ion Lăncrămjan, care impun din literatura de azi, fiecare, nu numai o personalitate, dar și un stil dis­tinct, întelegînd prin acesta atît o viziune existențială, cît și una artistică. Oricum, cred că proza actuală, în spe­cial romanul, trăiește­­ momentul renașterii sp ie sub zodia sintezelor, a unei puteri integratoare, care oferă posibilitatea u­nor investigații nu numai amănunțite, dar de o adîncime pe care nici un experiment nu o putea oferi pînă acum. Experiența și sinteza sînt poate cele două căi pe care proza românească s-a angajat pe drumul unei afirmări depline. Posibile oricînd mu­tației dintr-o­­ sferă în alta, cele două modalități pot fi și complementare, fără să pierdem însă din vedere dificultățile și izvoarele de la care se revendică fie­care. In limitele primei se continuă ese­istic, sau în alt fel, vechi procedee care, de la Joyce sau Proust încoace, au cu­noscut o evoluție ce împingea spre ma­nierism uneori și din care scriitorii con­temporani au reținut în special rememo­rarea cu toate posibilitățile pe care le oferă cercetării traumatizaților de propria lor conștiință. In contextul acesta, cred că nu este întâmplătoare reeditarea Procesului lui Ion Biberi, un adevărat manifest literar, după însăși afirmația autorului. Romanul, căruia i s-a acordat î­n 1935 premiul Techirghiol- Eforie, este, în primul rînd, un experi­ment, dar nu numai verbal, în care se încerca depășirea limitelor sufletești, îm­pingerea lor „dincolo de rațiune și con­știință". Transcriem aici o opinie a lui ȘI SINTEZĂ ACTUALĂ Pompiliu Const­an­tine­scu, posibilă de ală­turat unui alt comentariu : „Iom Biberi mi se pare că pornește­­ la o concepție prea intelectualizată a artei și de la o explicație a sufletului prea me­diată: interf­er­ța sa lucidă caută în ficțiune mai mult o verificare științifică, decât o emoție umană și o realitate tr­asfigurată. Literatura sa păstrează exactitate și o răceală de laborator, iar o substanța ei este prea aproape de notație clinică’". Fără să fim atît de categorici, vom spu­ne însă că ceea ce criticul reproșa au­torului oamenilor în ceață, ar putea fi amintit în legătură cu romanele lui Al. Ivasiuc. Știința de a potrivi cuvintele și lipsa experimentului verbal nu duc toc­mai pînă la răceala de laborator, deși convenția cititorului cu opera se încheagă foarte greu. Mai în glumă, cineva spunea că Al. Ivasiuc este un scriitor cu premii, dar fără cititori. Puțină exagerare există, dar și mult adevăr. Despre Cunoaștere de noapte, cu cîteva excepții, s-a spus că e sub nivelul Vest­iculului și al Inter­valului. Din punctul de vedere al litera­turii scriitorului este adevărat, dar pe de altă parte se pare că s-a renunțat la ceea ce era în primele două cărți un comen­tariu capricios și greoi, în spatele căruia ideile se sufocau adeseori. Există în romanele lui Ivasiuc o ten­tație a personajelor spre absolut, încerca­rea lor de­­ a se realiza la nivelul impo­sibilului, dorința de a-și împlini o viață pierdută. Am putea spune că tema lor este sentimentul vinovăției și dramele se nasc chiar în momentul­­ în care apare și această conștiință a vinovăției. Iluzia re­cuperării unui timp, a unei experiențe, va duce inevitabil către un tragic, în care une­ori se amestecă grotescul. Ideea plinătății vieții se naște în clipele limită, de unde imposibilitatea acțiunii practice, a certi­­tuținiilor, dar și a renunnțării în același timp. Ion Marina, înalt funcționar într-un minister, „avea nostalgia, mai degrabă, să i se­­ întîmplat, să si­mtă cu adevărat și să se încredințeze de lucrurile mai vaste, mai adinci, mai ales cu mult mai bogate decît ce se vede imediat împrejur. Do­rința chinuitoare și ciudată pentru ceva foarte complicat și nu tocmai cu nume, care să-i căptușească întâmplările, față de care se simțea obscur vinovat, ca și cum ar fi fugit pînă acum de asta". Cunoaștere de noapte este de fapt o re­naștere tirzie, tristă, pentru că se va în­­tîmpla atunci cînd nimic nu mai poate fi îndreptat. In preajma morții soției sale eroul dă dovadă de atîta cinism, rememo­­rîndu-și trecutul domestic, dar devine atît de uman, închis pentru totdeauna în cercul unei singure alternative, aceea de a-și gîndi acest trecut. Fiindcă asemenea celor citite pe firma enigmaticului oraș medieval, „nimic nu se pierde, totul se adaugă”. Cu această carte Al. Ivasiuc re­editează o experiență (întâlnită și la alți scriitori români), de care nu fusese străin nici în primele două romane. Personajele sale sînt mereu în căutarea acelui alter ego, sau eul superior, cum îl numește autorul, de fapt o fata morgana pe care n-o vor întîlni niciodată. Dar„ lucrurile inevitabil încep să se repete și așa roma­nele acestea ajung simple variațiuni pe aceeași temă, ceea ce, bineînțeles, nu exprimă nici pe departe talentul autoru­lui. De o depășire a limitelor sufletești, de o împingere a lor „dincolo de rațiune și conștiință", este vorba și în Criza de timp a lui Pop Simion. Cartea se subinti­tulează o cursă împotriva morții, deși, mai degrabă, e o fugă de moarte, un re­fugiu din fața ei într-un trecut care doar Aurel Sasu (Continuare în pag. a 3-a)

Next