Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-11-21 / nr. 47
Proletari din toate țârile, uniți-vă! SÄPTÂMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ANUL V , NR. 47 (250) . SIMBATA 21 XI 1970 » 12 PAGINI 1 LEU MARXISMUL ȘI SPLCIICUL CULTURII In teza filozofiei marxiste că baza are rol determinant asupra culturii iar cultura rol activ asupra bazei se află definit nu doar faptul determinării culturii de către bază, ci este pusă, implicit, și problema specificului însuși al culturii. Căci în spiritul acestei teze, cum au precizat și au insistat totodată asupra respectivei precizări atît Marx și Engels cît și Lenin, caracterul activ al culturii asupra bazei înseamnă mai mult decît acțiune inversă ; activ este identic aici cu creator. Iar acest creator îl înțelegem în sensul tare (dat de accepția logicii) a cuvîntului. In sens larg, desigur, întreaga activitate umană, munca în general, este creatoare. Dar adevăratul aspect creator, ceea ce este creator prin excelență, putem constata că se delimitează prin restrîngerea sensului termenului de creație, referindu-se exclusiv la activitățile care, dincolo de înfăptuirea de valori, adaugă întotdeauna valorilor noi dimensiuni. Lucrurile, în această privință, privite din interiorul dialecticii materialiste, sînt deosebit de clare. Astfel, atunci cînd Marx, vorbind despre „opera" perfectă a unei albine, făcea distincție categorică între aceasta și cea mai neînsemnată construcție a unui arhitect, prilej cu care remarca superioritatea celei de-a doua lucrări, el releva însușirea activității omenești, activitate vizată în general, de a fi creatoare. Și Marx afirma aceasta argumentînd prin aceea că omul își elaborează acțiunile conștient, propunîndu-și scopuri și urmărind realizarea, finalitatea acestora. De asemenea, cînd Lenin arăta că, în fapt, conștiința omului nu numai că reflectă lumea dar totodată o și creează, el, ca și Marx, insista asupra aceleași caracteristici creatoare a acțiunilor omenești. Așadar, în ambele cazuri arătate, cum putem constata, ceea ce este denumit ca însemnînd creator se referă la a fi conștient. In sens general, deci, orice act conștient — și conștientele prezintă toate lucrările omului — este creator. Dar nu orice act conștient, cum rezultă de asemenea din ambele cazuri arătate dacă punem mai departe problema creativității, este creator, — luînd acum această însușire, cum am specificat, în sensul tare al cuvîntului. De aceea, dacă tot ceea ce este realizat în mod conștient constituie act creator, în continuare, creator ca atare se definește doar acel act care este prin esență aducător de nou, care concretizează autentic o inovație. VASILE CONSTANTINESCU (continuare în pag. a 10-a) GEORGE APOSTU: „Ansamblu de sculpturi in lemn" crochiu Cuvine-se deci, dacă tot ne pasionează acum structurile ambientale, să ne plecăm cu pioșenie in fața lemnului și frunzei, ca în fața vechilor divinități, sau poate, mai bine, ca în fața umbrelor noastre de demult, voievodatele. Căci vedeți, nu e aici, așa cum s-ar crede la o primă ochire, acea reacție malițioasă iscată mai totdeauna o dată cu apariția precipitată și arogantă a neologismului, a toate salvatorului neologism, deși se vor găsi desigur mulți, dar asta numai pe moment, care să ne bănuie de persiflare, nu e deci vorba de maliție, ci de, intr-adevăr, pioșenia noastră în fața lemnului și frunzei, intr-un moment prielnic. Momentul acesta este momentul ambientului. Or, în fața avalanșei de sugestii întru totul noi și întru totul senzaționale, privind modul în care trebuie să ne înconjurăm de obiecte frumoase și practice, dar aș zice acum mai mult frumoase decît practice, deci în fața hoardei superbe de sugestii străine sau hibride, adică străine românești, să propunem, să venim cu lemnul acestui pămînt. Iată minunatul ambient. Vedeți grădina aceasta ? Pînă la hotarul cu frunza, pînă acolo de unde încep copacii, deși aș zice și dincolo de hotarul acesta, pentru că, fără să exagerăm, ne simțim minunat și în mijlocul copacilor, dar hai, fie, pînă unde încep copacii,meșterul nostru și-a extins atelierul, în buna credință că sub ceriul primăverii și al verii și al toamnei se poate foarte bine ciopli, mai bine poate decît sub acoperișul de bitum, și se poate ciopli cu acel spor milenar, îndemnat cu, nu rîdeți, cu cîntec din frunză , stă meșterul nostru sub cer o zi întreagă, fasonînd lemnul, iar pe seară lasă barda să-i cadă grea din mină, se întinde și rupe frunza din preajmă-i și cîntă și cîntă lung, tradițional, pînă se satură de singurătate și pleacă. Noi, în urma lui, venim să vedem : — în stiigă enormul burghiu, răsucindu-se matematic, la nesfîrșit, cam ca la istețul gorjan din Impasse Ronsin. — alături, puțin mai în spate, alte trei nesfîrșiri, dacă nu o fi una și aceeași neliniștitoare nesfîrșire, împărțită insă în fragmente, pentru didactica noastră pricepere ; oricum, zborul, înfigerea în cer, înălțarea sînt evidente — acum și omul, semenul nostru, asemănător însă troiței sau poate furcii de tors, cu statura lui demnă, cu capul drept, în frunziș și în cer, cu mîinile pe lingă el, dar umflate din umeri, o putere. — lingă om, mai spre noi, poate femeia lui, mai bogată în straie nuri geometrizați, care dau plinătate și îndeamnă la mîngîiat. — în dreapta trei elemente, tată și fii sau poate mamă și fii, într-o ingenioasă construcție ca și cum tatăl sau mama ar sta între odrasle ca între două contraforturi, de mînăstire veche, din lemn. — pe jos așchii proaspete, mirosind a fag și a carpen și a stejar și a tei. — și frunze. Minunatul nostru ambient ! Iată ce părere avem noi, cei de aici. Lemnul nu ține cît piatra, dar iată aici un popor care și-a scris istoria în lemn și această istorie e atît de trainică, de parcă ar fi fost scrisă în piatră. De ce ? Pentru că meșteșugul lemnului ni s-a transmis din generație în generație și această transmitere e tare cît piatra. Și mai mult; o istorie scrisă adesea nici măcar în lemn, ci în frunză. Frunza nu ține cît lemnul, dar cîntatul din frunză a fost deprins din tată în fiu și deprinderea aceasta e tare cît lemnul, deci e tare cît piatra. Cuvine-se deci cinstire lemnului, frunzei. Inegalabilul nostru ambient IVAL GHEORGHIU- AMBIENT Comemorări UNESCO REDESCOPERIREA LUI MACEDONSKI Nu există in literatura română un poet cu un destin moral și estetic mai dramatic, mai spectaculos, mai imprevizibil, mai contradictoriu decît cel al lui Alexandru Macedonski, spirit profund neconformist, revoltat, orgolios, snob, veșnic cuprins de voluptatea imensă a poeziei, sedus de mirajul ei, veșnic obsedat de perfecțiune, de noutate, de Meka. Contestat și hulit, supus celor mai veninoase atacuri, uneori gratuite și fără efect, Alexandru Macedonski este însă, prin operă, după cinci decenii de la dispariția sa, un clasic și un modern a cărui creație nu s-a degradat, rezistă, își duce experiența în noi serii valorice, fundamentale și care se deschid sensibilității moderne. S-a stins și ideea morală că spinul otrăvitor al epigramei îndreptate împotriva lui Eminescu ar fi dăunat difuzării literaturii sale, închizîndu-se astfel, dosarul unei existențe de mic infern și deschizîndu-se în actualitate spectacolul receptării, reabilitării omului și operei într-un ritm care, chiar dacă nu a fost deosebit de rapid, a lansat și consolidat totuși ideea de poet mare, de scriitor modern5. Aceste idei, nesistematizate într-un studiu de sinteză au circulat izolat și, bineînțeles, n-au reușit să explice un destin într-o imagine morală completă și nici să spună totul despre o operă cu ramificații și structuri extraordinar de întinse, deschisă unor analize de mare profunzime, căci toate reflecțiile despre Al. Macedonski s-au lovit și de realitatea unor prejudecăți de esență morală care au îndepărtat percepția critică de la valorile reale, coborînd-o exagerat de mult pe potecile primejdioase, reduse, întortochiate ale unor explicații de natură biografică, complet dezavantajoase poetului. Un studiu care s-a îndepărtat de capcanele unei analize trecute prin „morala" lui Al. Macedonski este cel al lui I. Negoițescu : Poezia lui Macedonski (1947) 6. Criticul analizează cu finețe poezia traducînd-o în concluzii critice de acceptat : „Nu prin structură era Macedonski romantic, iar nostalgiile byroniene care l-au urmărit toată viața poartă stigmatul culturii. Nomadismul său intelectual l-a condus mai mult din curiozitate decît din convingere la arheologia parnasiană ori nuanțele vagi și muzicale ale simbolismului”. Toată analiza lui I. Negoițescu duce la ideea unui Macedonski poet modern, căci „De la poezia plăcerilor crude și barbare, la aceea a unui estetism decadent de simțuri rafinate și euforii muzicale, aromatice, de la idealul frumuseții tinerești romantico-elinice la poezia simplă și transparentă a prieteniei și naturii calmante, de la trăznirea sumbră a urii și răzbunării la extazul imnic al naturii germinale, lirismul macedonskian își adîncește focul său ideal și își purifică forma. Din această poezie rămîne, peste reflexul ei istoric și peste interesul ei uman, un diamant nepieritor, din a cărei iradiație se învăluie și germinează opera unui Petică, a unui Arghezi, a unui Bacovia sau Barbu (mica baladă în Archangel conține atît atmosfera ghețoasă, nordică și senzuală a baladei barbiene, cît și un foarte asemănător joc de sunete al gelului și ungilor), a lui Pillat, Voiculescu, Adrian Maniu, Mateiu Caragiale sau Mihail Celarianu, deci aproape toată poezia noastră modernă". Rămas încă multă vreme suspendat în confuzii și denaturări, în indiferență și analizat doar la mici dimensiuni și fără intenții de sinteză, de clarificări substanțiale, Al. Macedonski este redescoperit masiv pe toate suprafețele posibile de către Adrian Marianov, cu totul altfel, deschizînd în istoria literaturii române filmul macedonskian într-un scenariu exemplar, viu, unic, excepțional de bine condus, unde personajul cel mai spectaculos e poetul într-o costumație în care îl recunoaștem fără ezitări. Redescoperirea unui Al. Macedonski real, nedeformat de umbra grea a unei întregi păduri de confuzii și de false idei este un act critic care s-a însumat unei ZAHARIA SÂNGEORZAN (Continuare In pag. a 3-a)