Curierul Foaea Intereselor Generale, 1873-1874 (Anul 1, nr. 38 - Anul 2, nr. 36-104)

1874-06-30 / nr. 55

u L X­I­I­I-s L considerându „chestiunea Schitului Moldovenescul sub noul seu aspectu —amu luata motivu din însuși de­clararea Sinodului pentru a căuta și a găsi soluțiunea causei. M­ama convinsa ca și după lo­gică și după canoneltl Bisericei nu­mai Patriarhul singura e în dreptu se decidă cu autoritate și definitiva asupra unei chestiuni care devenise in țoiă unu adevărata scandalir Reproducă mai josu hotărîrea Bi­ser­ie­i­ M­ari. Nu potu însă trece mai departe fără d’a face omagiile m­ele Gra­­ciei Sale noului Patriarhii Ecume­nica a caruia postesie ințeleptă va fi o adevărată inirig­ere pentru bi­serica nóstra orthodoxă. De la primile mele stăruinți Pre Sântul Patriarhii loachim m'a în­­curagiatu cu aceste demne cuvinte: „Fii-ne pace , amu venitu ca se în­­„tărescu biserica, nu ca s’o niiiezu „— se renalțu virtutea aru nu ca „s’o umilescu“. Aceste cuvinte și decisiunea Si­nodului Patriarhal, nu au trebuință de comentarii din parte’mi. Fie ori­entu de tărțlie dreptatea s’a făcutu în fine ! La reintorcerea mea in țeră amu aflatu că dl.. Maiorescu a înlocuitu pe omul de bronzit la oficiul instruc­­țiunii și alu Cultelor. Ce va face acestu june ministru cu chestiunea Schitului Moldovenesc ?. Repara-va zeul causatu de pre­­decesorele seu ? Domnul Tell a com­­prom­isu pe însu’și Domnitorul făcen­­du’lu se subscrie unu hrisovu se­­cretu în care a­deverul se înfrunta într’unu modu grosolanii Domnul Maiorescu pedepsi-va pe călugării culpabili;— face-va a se revoca unu hrisovu care este o absurditate și politică și constituțio­nală, și logică. Lăsămu aceste interogațiuni des­legării viitoriului,—dar in tóte ca­șurile, ori—care am­ fi plecările pu~­­ >erei, noi amu căștigatu dreptul no­i «rru, și câștigul acesta ne se póte • . c • » • * ' • A I­­ iJIliJU pilii liUîumvu 14 V» tUICi IU-tr gi.... A. D. liolbanu. Iată deciniunile Patriarhale Sinodale. Copie legalisată de Patriarhie. HOTARIRE. lonchim cu mila lui D-­lcu ar­h­episcop Conns­tantinopolei (noua Romă) și Ecu­men r Patriarhii. (L. S.) No. 1974. Cuvioșilor Epitropi și celor­lalți părinți a­i sântei și onoratei naste Patriarhicescii și Sta­­vropighiacescii monastiri a marei Lavre din Sf. munte Athos, fii voștri iubiți întru D-zeu —gracie și pace voité de la Domnul. Alăturăm« pe lângă acesta o copie de pe traducerea petițiunei ce ne au supus in ro­­mânesce ieromonahul Nectarie, unul dintre ctitorii sântului Schit moldovenescu a cins­titului î nainte-mergător prin care cuvioșia sa înfățoșăndu-se ca plenipotent al confratelui seu Nifon și încă a trei­z­eci și cinci monahi isgoniți din acel sânt Schit care este supus jurisdicțiunei canonice a sântei vóstre mo­nastiri— a espus cu multă mâhnire și pe largu tate asuprirele și pătimirele lui însu­și, precum și a pomeniților sei comitenți, pe care le sufera decând nesocotindu-se drepturile lor ctitoricesci ce sunt întărite prin deose­bite înscrisuri oficiale, au fostu isgoniți din zisa metanie de câtră vlahii cari erau, case zicem așa, ospeții lor și pre cari, de­și nu contribuise și nu se ostenise întru nimicu la fondațiunea acestui sânt locașu, îi totu’și i-au fost primit în schitu și s’au îngrijit de dânșii cu dragoste frățescă dăndu-le și drepturi de frățescă și de obștie viețuire.— Deci având în vedere petițiunea acesta ce ne a fost pre­­sentată înaintea Sinodului, și cetind atât Sin­­ghiliul care a fost edictu la anul 1856 luna Iunie, precum și ambele înscrisuri de alcă­tuire cu sânta vostră monastire— care pri­­vescu la fondarea și regularea schitului, a­­decă acel de la 1820 luna Iunie cuprinză­tor de trei-spred­ece articole și acel de la 1852 luna Sept, cuprinzător de patru arti­cole, după copiile ce ne-au înfățoșat mențio­­natul ierom. Nectarie, am venut lămurit, pe de o parte cu, acest schit chinoviocescu—care a avut începutul și stabilirea dela o simplă chilie a lui Janicopolo—fiind fondat de mol­doveni este cunoscut ca Moldovenesc și este dator se aibă în­tot­dea­una un Dicheu din neamu moldovenescu și doué­zeci pă­rinți, având și pecete deosebită cu cuvinte moldovenesci „pecetea schitului moldovenesc al înainte mergătorului al Lacrei“ supus sân­tei vóstre monastiri caria are se platesca da­rea fixată de una mie lei sub cuvânt de su­punere canonică, pentru lemnăria și varulu ce ar lua de la monastire; de altă parte, am vezut câ isgonirea ctitorilor și risipirea lor în chipu de vagabonzi cerșându'și pânea de tote c fiele, persecu­țiunea lor 'naintea tribu­­­ nale t p­ustiGl'si' cr riltul îc-r.â­­cel« chiriarbicescu al nostru, sir­­guinți, prin tot­ feluul de mijlace, spre trans­forma, a schitului moldovenescu în chinoviu îiuiin­tuu, înființar­ea unu­i comit tiu pentr­u sui­­ministrarea lui, înlocuirea vechei peceți prin o alta care portă cuvintele : „Sigiliul Chino­­ciului Român,u alegerea unui stareții Vlahu în locu de dicheu moldovan în contra ros­­tirei Singhiliului—într’un curent resturnarea totală a ordinei fondamentale prescrise de Singhiuliu, tóte aceste sevîrșindu-se, fără în­­doială, cu dreptul celui mai tare de câtre con­frații și conviețuitorii cari pentru ospitalita­tea ce au primitu erau datori se aibă reci­ne acei ce'i primise și respectu­­­ le chiriarchicesei ale monas­tii i o­rai­ci­te cu acte oficiali și iu­ti­­ e cu singhiliu tóte aceste si­ e desaprobarea bisericei, cu a 1 cu cât inovațiunele aceste au f»­­ . .i prin unu recent Chrisov al r »mâniei Carol care, într’un chip ci du-se aice, arbitrariu a restur­zu »1 Chrisov a lui Grigori Ghica-, singhiliul Bisericescu. Tóte a­­ot î sinodicește în considerațiune ș­ se de aprópe cu luare aminte, a n­ amu statornicitu, pe de o p­an­celu ce se titluește starețu sc 1 ■­ste ales legalmente, și, de astă p , Nifon și Nectarie și cei­lalți pâ­inii nă­pătimitori cu dânșii au drep­ți,­ n ' jil și neprescriptibil de a se î­ntor­­îl metaniei lor; căci Nifon de­r '­se din postul de picheu—din causa ilelor regretabile ce s’au ivitu— fa­­ptul de a se reînturna în schi­­t­roesce ; iar Nectarie de și s’au t­eună cu Nifon pentru întere­i dar n’au demisionatu nici n’au­­ membru confrăției­­ precum iară­i cu amănuntul s’au fost decisu sinodală din aprilie anul tre­­­­ării părinți moldoveni, adevă­ru tote ca nici odată n’au în­­chitului lor nici Vlahilor nici 1 > >i orthodoxu, cu nedreptul au 1 »vă de câtre Vlahii carii s’au direcțiunea schitului, acéstă sinodală trim­ețind’o cu­­»drepii omisiunea venirei acolo a ie­ Nectarie și monahului Antonie, și vă sfătuim ca, luănd în ve­die ctitoricești ale moldovenilor , potrivit datoriei autorității chi­ri restabili în schitu aplicându piv Ie singhiliului bisericescu și a scrise mențion­ate pe care se va­­ea și scopul pomenitului schitu ,d cu ace­stu chipu ordinea și vit canonelor vieții monah­ale î fondațiune a acestui sânt sp­re resultatul lucrării vóstre ve’ți urmă Biserica pentru sclință și D-^eu și nemărginita lui îndu­­u cuvioșia vóstre. Iassi 1874 april 20. Klu Colfi Hananópulei intru Christos rugător. 1 . Arhiepiscopul Nicodixn Kizieul „ Serafim Artis I » 1­r.-s I Sinodului ) ” Methodie Mitihnis I „ Anthim Marcinas I „ loachim Linmos­­ * Anthim Bellegradis Sopie legalisată de Patriarhie. Î I O­T­A­ I­­­I­RE o ochim» cu mila lui D-deu Arhiepiscop Con­­s xtantinopolci (noua Roma) .si Ecu­menii­ j Patriarhii. (L. S) No 1794.1 Cuvioșilor cinst­iț­i ai Comunităților Sântu­l lui munte ale Athonului și tuturoru cuvio­șilor proestoși a celor doue­zeci onorate Pa­­triarhicesci și Stavropi giocești monasti­i, fii noștri iubiți întru D Zeu—gracie și pace vouă de la Domnul. Din alăturata aci epistola nostră adresată sântei monastiri a marei Lavre ve ve­ți în­­șciința că cuviosul între ieromonahi chir Nec­tarie, unul dintre ctitorii Sântului Schitu Mol­­dovinescu alu cinstitului ’nainte mergătoru, înfățoșat, du-se la Biserică ca plenipotentu alu fostului Dicheu și a celor trei­zeci și cinci l­conarhi Moldoveni isgoniți din Schitu și im­­prăscieți prin Moldova și prin muntele Atho­nului au alergatu la Biserică invocând« pro­tecția ei, ca a unei mame spre vindecare a suferințelor lor și hotărîre dreptă privitóre la drepturile lor ctitoricesci incalcate de că­tre Vlahi, drepturi care suntu întemeiete pe înscrisuri oficiale încheiate de Moldoveni cu monastirea chiriarhă suspomenită și care bi­­sericesce s’au întăritu prin singhiliomu. Sân­ta vostră comunitate ca una ce cunosce tóte amănuntele acestei grave afaceri negreșitu va impărtăși părerea vostră cum că: ase is­­goni de câtră Vlahii primiți in ospitalitate, pe Moldovenii ctitori cari n’au esclusu din Schitu nici odată nici pe Vlahi nici ori­care altul dintre monahii ortodoxi— și a schimba caracterul original alu Schitului prefăcendul din Moldovenescu în RomAnescu, nu numai este crudu, ba încă și cu totul contraru con­­dițiunilor scrise și alcătuirilor pee care au fostu înființatu acestu Schitu. Deci ni s’a pă­­rutu de mirare cum Sânta Monastire a La­­vrei nu numai a toleratu, ba încă se pare că a apăratu inovațiunile introduse de Vlahi și care suntu contrarie și actelor bisericesci și chiar intereselor sale proprii. Socotindu de prisosii a vorbi mai multu și a repeta cele ce suntu espuse pe largu în epistola alăturată, recomendămu cuvioșii voștri pe Părintele Nectarie și pe tovarășul seu monarhul Antonie precum și causa lom despre care amu vorbitu, sfătuindu-vă și or­­donându-vă a împlini cele de cuviință pen­tru că, după hotătirea bisericesca se se fac­ă căzuta îndreptare potrivita singhiliului Pa­triarhal, așa ca schitul se revină ctitorilor sei și se se restabilescă acolo ordinea și pace. Suntem­ convinși că nu numai ve’ți reco­­menda și din parte-ve decisiunea acesta bi­­sericescă pe lângă Sânta Monastire chiriar­­hia a Marei Lavre— care și de altmintere este datore a pune tolă sirguință în spriji­nirea condițiunilor înscrisurilor sale de al­­lucii î­i t­v­­iuții veiți lua par­­aghiliului și pen­tru restat­irnicirea ordinei. ■e vor și în subiect«I n­­opst; 1. . .> 1 timpul cuvenita Bisericei. Darul Vii­i­-y­u di­’n­ealărgiuita lui îndu­rare se fie cu cuvioșia vostră. (Semnată) 1874 April 20. Mu Constantinopolei întru Christos rugător. O In­timpi­nare la adresa d-tui Primar de [asst. IX. Gaue ! Dl. Primar­ele Iași voin­du­ a se dis­culpa de gravele acu­sațiu­ni ce s’a­u­­dusu d-sale și colegilor d-sale din Con­­sil­ Comunal prin câte­va articole pu­blicate in Curierul Intereselor Gene­rale (Curierul Balusan), prin care in­tre altele li se impută că au păgubita comuna cu uă sumă colosală, grabin­­duse a se împaca cu compania căei fe­rate de aicea pentru pământul de care a fost d­espropriată in interesul acelei companii, prin răspunsul ce d-lui face chiar in ajunul alegerilor comunale,­ și care mai dreptu se pote numi o re­clamă electorală, făcută fără dreptu de apel pentru adversari, cărora le era cu neputință de a o combate și a o ni­mici, fiind timpul pre scurtu pentru a pute face acesta înainte de alegeri.— d-sa ca argumentu principal se mulțu­­mesce a face o afirmațiune, aceea ade­că că Consil. aru fi fostu silitu a se impace, nefiindu siguru de reușita pro­cesului mai alesu gracie mie, care la 1S0­9 coindu­s'a tratat­u in Cons. Comu­nal (din care făce­a parte) questiunea retrocedării pământului usurpatu de la comună de monastirile închinate, pe care le-a moștenită guvernul, a'și fi rădicata incidentul și a și fi susținuta ca comuna se'și facă reservele sale pentru dreptul de despăgubire ce i se cuvine­a de la gu­verna in privirea pămentului ce eru am fi cedata numitei companii ca alti seu din pămentul comunei, aducéndu ca dovadă la acesta procesul-verbal, publ. in faia oficială Nr. 57 din 10 Iulie 1870. Dl. Gane servindu-se de acesta ma­noperă (pe care nu voiu se vă c­a­­lifica cu adevaratul ei nume, inadinsu ca se nu se puta plânge de ne­urba­nitate), au crețLutu a ajunge la done resultate I) de a putu justifica spoliarea ce s’a făcutu comunei prin transacțiu­­nea încheietă cu compania <­rei ferate, și alți I­) de a arunca respunderea me­­morală a faptei asupra unui adversarii politicii, adecă asupra me. —Se vedem dlar întru câtu acesta aserțiune a d-lui Ganea este veridică, și fiindu veridică intru­cât ea au putut iim­uri asupra sortei procesului pendinte intre comună și companie. Este adevărat că la 1869 guvernul véti­ induse constrinsu de Con. comunei Iașii de a restitui pământul din jurul Iașului, care i’l a fostu usur­patu călugării greci, au alergatu la o împăcare cu comuna, piropuindu ai restitui acel pământu ; de aseminea este adeveratu că dl. Cogălnicanu, atuncea Min. de Interne, viind in sinul Cons. Comunal au propus o împăcare, la care eu am făcutu urmatórele reserve, adi­că c­ă pe­­ngă pământul usurpatu gu­vernul se mai deie comunei : 1) Venitul pământului de la data usurpărei. 2) Prețul pământului cedatu de gu­­vernu locuitorilor clacași, 3) Venitul bezmanilor rescumpăra­­te de besmănari. Membrii Sinodului Arhiepisc. Nicodim Kizicul „ Serafim Artis „ Neofit Seres „ Metrodie Mitihuias „ Anthim Maronias „ loachim Sminos „ Anthim Bellegradis — Care’i elt, domnule ? — Acela de a mă vede înamoratu de d­­rostră. Suzana dădu din umeri n'Zendu. — He­ domnă, nu trebue se vă bateți jocu de asta. Dacă m’ați fi luata de sogiu ați fi pututu scăpa de acestu pericolu, dar acum nu sunteți sigură de a­ lu evita. — Dacă acesta’i unu pericolu, mărturisiți-o cel puțin că D. de Louvois va avea îngrijire de a mă duce într’unu locu unde nu mă va pute ajunge. — Și tocmai asta mă face se turbo. Tem­niță pentru temniță, in locul d-vostră eu ași fi preferatu căsătoria. Asta’i vă Bastillie de unde cine­va scapă câte odată. Suzana opri pe D. de Pomereux c’unu gestu. — Fie, reluâ elu. Bată-ve in ghiarele vă­rului meu, dar voiu face totul pentru scă­parea d-vostră; lucrul mĕ intereseze acum puțin și nu voiu cruța nimicu pentru a vă reda libertății, riscurilor și pericolilor d-vostru. Vă oră după acesta, D- de Louvois chia­­mă pe D. de Pomereux. — Ei bine ! îi zice elu cum îl*1 zări de departe, făcut’amu se capituleze cetatea. — Pre legea mea, vere, dacă nemulu o­­menescu s’aru fi începutu cu D-na d’Alber­­gotti, credu forte multu că păcatul n’aru fi fostu înventatu nici odată, așa feliu că n'am trăi nici unul nici cel­ altu. — Adecă că ai făcutu fiasco ? — Cu deseverșire. — Ți-o prezisesemu! — H« ! drace ! cine­va e aprópe siguru a triumfa do­uă femeie, și mă trimiteți spre unu fenomen ! Pe parola mea de o­nore, E­­loisa de fidelă memorie, după părerea mea nu’i demnă nici a încheia corsetul D-mi d’Al­­bergotti. — Iu scurtu îi place mai multu temnița sau monastirea decâtu persona d-tele ? — Mă vedeți cu totul umilitu. Sciui bine, seniore, că dac'aru fi multe femei de acestea ’n Paris, aru trebui să se facă cine­va călu­­găru sau abate. Ea’i de unu pré reu esem­­plu pentru curte, și nu sciu cum se vă rogu s’o închideți mai curându. — Lasă-te pe mine de acesta grijă, res­­pinse D. de Louvois scriindu câte­va cuvin­te pe nă hârtie. ■— Ei bine , trateze-me Escelența Vostră de capu fără crieri, de nebun, de visionaru, eu credu, pe onorea mea­ că amu începutu a iubi pe D-na d’Albergotti de cându ’mi a vorbitu astu­feliu. — Iubesce-o câtu îți placa Aru trebui se fii sociul ei pentru ca se o opresci de a mer­ge la monastire. — Sunteți dar decisu se o arestați ? — Nu repeta nici­odată de dlone ori a­­celașu lucru, vere, și apoi, nu o scii că pa­serea din cușcă chiamă pe paserea din ce­riu. Cu una vânătorul are done. — Sunteți unu omu teribilu, seniore. — O­ începu, murmură D. de Louvois. Cei cari nu voru vroi sa se’ndoiască se voru rupe. — Haide! strigă D. de Pomereux, care’lu ascultase, eată-mă otărîtu, și forte adevărat sunt înamoratu de D-na d’Albergotti. — Vezi că prin complesență la asta, ți-o păzescu. Accentul D-lui de Louvois făcu se se­ afi­­oreze D. de Pomereux care cu tóte aceste nu se mișca tocmai ușoru. Elu aruncă uă privire de milă spre cabinetul unde era Su­­zana, și eși, îndată după acesta D de Louvois avu unu minutu conferință cu D. de Charny. — Ni remâne Monastirea, și asta’i încă destul de frumosu, reluă D. de Louvois pu­­nendu’și semnătura în josul hârtiei pe care o scrisese. — Ba! Z'și confidentul, uă temniță face mai multu de­cât­ u uă monastire. Curându după acesta, unu ușieru veni se înșciințeze pe D-na d'Albergotti că era timpii se plece. Marchisa se sculă și se scoborî in ograda oțelului, unde vezu uă trăsură cu ar­mele ministrului. Gentilomul, care o condu­sese diminuță la D. de Louvois, o accepta pe peron­i. Acesta era D. de Charny. La ve­derea acestei fețe palide și rece, D-na d’Al­bergotti se infioră; ea ’și întorse ochii într’­­altă parte și sări ’n trăsum iar’a­i lua mâ­na. D. de Charny se sui după dînsa. Visiteul dădu biciu și trăsura, plecă. Pe când trăsura întorce in ogradă, D-na d'Albergotti venu prin geamu fața D-lui de Louvois, care se uita de pe ferestre, dar caii mergeu în ga­­lopu și asta fu ca uă visiune. — Unde mă conduceți, domnule ? întrebă Suzana pe D. de Charny. — La monastirea damelor benedictine din Stada Cherche-Midi. XXXIII Monastirea din strada Chcrdie- I Monastirea damelor benedictine din strada Cherche-Midi era atunci una din monastirile cele mai renumite din Paris pentru aspri­mea disciplinei. Acesta era u­ mare clădire în patru colțuri, lurgită prin doue aripi care o­tacu la unghiul dreptu; de jurn împrejuru se întindeu grădini întinse și frumóse, care făcea din acestu azilu alu religiunii unu me­­terezu verde plinu de nisce recoróse locuri singuratice și de cărăruși umbróse. Dar în mi­iloculu acestui mare parcu rocorosu și zimbitoru, monastirea cu zidurile ei albe și acoperișurile ei vinete, din care nu se scapa nici unu vuetu, avea unu aspectu posomorit careți îngheța inima. Era ca unu mormêntu mare între fior'. La numele D lui de Lou­vois porta­se deschise. D-na d’Albergotti și cărăușul nu se scoborîră din trăsură. Suzana fu condusă într’un­ odăiță unde nu erau alte mobile decât oă bancă de lemnu și icóna lui Christu. D. de Charny fu întrodusu în odaia de primire unde superiori îlu ascepta. — Bine-voiți a ascepta aici câte­va mi­nute, domnă, Zise D. de Charny Suzanel lâ­­sând'o • asilul pe care vi’lu a alesu D. de Louvois ve derobeze do­uă lume conrupăto­­re care v’aru fi vestejitu pate puritatea. Am să ve recomanda la bunătățile cu totul spe­ciale a D-nei superiore. Acesta’i ordinul es­­presu alu ministrului, și dacă înfluența mea pate ceva, fiți sigură că nu voiu negligia ni­mica pentru ca se fiți tratată aici după cum o meritați. D-na d’Albergotti se ’nclină far’ a res­­punde. Vocea acestui omu îi îngheța sângele ’n vine. Scrisorea pe care o aduce D. de Charny era în termini clari și preciși, înda­tă ce superiora luă cunoscință de dînsa, sa­lută cu respectu pe trimisul ministrului. — Bine-voiți a asigura pe D. de Louvois, zise ea, că instrucțiunile sale voru fi obser­vate ; sciu pre bine ce-i datoresce casa a că­rei direcțiune o amu, pentru a lipsi la ele. — Damna mea, respunse D. Charny, acesta scrisore v’a pututu spune ca D. de Louvois mi-a încredințării preși­cum tutela personei ce ve trimite. Intenția lui este ca ea să se călugărască în doua sau trei luni, afară nu­mai dacă nu se va supune In curendiu la vro­­ința lui. — Se va călugări, domnule. — Ba’i unu spiritu îndărătuieu, aplicata din nenorocire la lucrurile lumei, pugin ne­­amabilu și care nutresce unu amoru culpa­­bilu de care vrea se o vindece. Nu veți pute fi decâtu bună cu dênsa: acesta stă'n ca­racterul d-vóstră piosu și blându, domnă; dar stîmpărați acésta bunătate nemărginită prin pagină fermitate. Credeți-m­e ca astu­­feliu va găsi mai curéndu calea mîntuirei. — Nu voiu uita, domnule. — Domna d'Albergotti a recunoscuții for­te reu complesanțele D-lui de Louvois, l’a înșelatu , la uă personă așa de lună, asta nu arĕta uă corupțiune bine înrădăcinată ? Incunjurați-o de­uă mare privighere , exem­­plul și sfaturile d-vóstre o voru aduce ’ncu­­rêndu la simțiminte oneste. (Va urma).

Next