Era Nouă, 1899 (Anul 10, nr. 463-500)
1900-03-26 / nr. 486
ERA NOUA APARE DUMINICA Anul XI. No. 486 Iaşi, Duminică 26 Martie igoo. 10 bani numerar. Guvernul necesităţii inexorabile. Are românul un cuvînt de o frumuseţă rară, pentru ca să înfăţişeze ideia fatalităţii neîndurate, care apasă pe om şi-l supune ; acest cuvînt este : „aşa mi-a fost scris“. Dacă de pildă, apele rîului eşite din matcă s’au revarsat peste ogorul său şi i-au nimicit sămănăturile, dacă focul i-a ars casa din temelie şi l’a lăsat pe drumuri, sau dacă întorcîndu-se beat spre casă, şi-a rupt o mină ori un picior, el, pentru toate, spune cu aceiaşi resemnată tristeţă : „aşa mi-a fost scris“. Se înţelege, cu câtcunoştinţele omului sunt mai mărginite, şi cu cât puterea minţii este mai slabă, cu atît el, în faţa nenorocirei, este mai înclinat să alerge la această formulă liniştitoare de duh : „mi-a fost scris“. Numai cel, care şi-a măsurat tăria voinţei sale şi a găsit-o destul de hotărîtă şi în stare să înfrunte nevoile toate, numai acela ştie, ce slabă mângâere este pentru sufletul omului : „aşa mi-a fost scris“. Oare aceiaşi tărie de duh să aibă şi guvernul nostru în faţa restriştei, ca şi romînul, care caută alinarea durerei în formula de mai sus? Oare faimoasa „necesitate inexorabilă“, despre care dl. Take Ionescu a vorbit într’un discurs recent, să fie semnul acestei lipse de hotărîre şi de inteligenţă, care străluceşte în şirurile celor ce ne guvernă ? Căci ştiut este, cel cu sufletul oţelit şi cu mintea deşteaptă, nu se lasă a fi tîrit de întîmplâri, nici nu face alta, de cit ceia ce a hotărît după matură chibzuială, că este mai folositor pentru sine şi pentru ţară să facă. Aşa de pildă, un antreprenor nenorocit, care de la inceput pornesce cu găndul să înşele, intervine prin mijlocul rudelor şi cunoştinţelor sale din străinătate, ca între condiţiile celelalte erele, ce se impune statului nostru, să se adauge şi una mai grea decît toate, prin care se arată, fără nici un încunjur, neîncrederea cea mai absolută în spiritul de dreptate al tribunalelor noastre. Statul însă are putinţa să înlăture această condiţie şi n’o face. Aceasta se numeşte necesitate inexorabilă ? Atunci o necesitate inexorabilă este şi măcelul sătenilor de la Slatina, şi tot necesitate inexorabilă este şi afacerea de tristă amintire a finului, asemenea atacul bătăuşilor plătiţi de guvern, ca să mai potolească mulţimea de pe la întruniri? Dar atunci, ce deosebire este între aceste inexorabile necesităţi şi aceia cu adevarat inexorabilă a Porţilor de fer ? Guvernul maghiar, unitar şi pătruns de ţinta activităţei sale politice, cere stăpînirea şi controlul mişcării comerciale din valea inferioară a Dunării. In slăbiciunea fatală a elementului german din Austria, această stăpânire visată de unguri a trebuit să fie o axiomă a politicei externe austro-maghiare. Şi faţă de asemeni fatalitate, ce poate face un stat neînsemnat, precum este al nostru, rău călăuzit şi aşteptînd, ca o mană cerească, cuvîntul muscalului, ca să poată lua o hotărîre alta, de cît i-o cere ministrul Austriei. Şi de asemeni, ce deosebire între aceste inexorabile necesităţi şi aceia cu adevarat inexorabilă a împrumutului ? Statul se simte descoperit şi nu mai poate face faţă nevoilor, din pricina golirei visteriei. O minte ageră ar fi trebuit să vadă de la început cât de grozav va apăsa această lipsă de bani asupra ţării noastre şi prin urmare ar fi cătat, cu orice preţ, să contracteze împrumutul atunci, când condiţiile erau mai bune, iar nu să aştepte vremurile grele din toamnă, când atmosfera pe piaţă era apăsătoare, pentru ca să strige din toate puterile sufletului către consorţiul bancherilor din Berlin : „cu orice condiţie, numai ajută-mă“. Iată condiţia inexorabilă: ea, nu stă in afară de guvern, ci stă pur şi simplu în nepriceperea sa de a presimţi mişcările sociale, ce au să vină. Căci, ceia ce într’un moment dat ţi se impune ca neaparat necesar, a atîrnat poate mai înainte de a alege tu momentul, de propria ta voinţă şi de propria ta pricepere. Asupra celui sarac cu duhul toate intămplările apasă cu inexorabilă necesitate, căci privirea lui e scurtă, nu vede primejdia, de cît in clipa, când n’o mai pote inlătura, şi de aceea trebueşte vrînd, nevrînd, să plece capul şi să se supună. Dacă guvernul de astăzi poate fi numit, cu drept cuvînt, guvernul necesităţii evixorabile, aceasta nu provine din încătuşarea împrejurărilor din afară, care