Era Nouă, 1899 (Anul 10, nr. 463-500)

1900-03-26 / nr. 486

ERA NOUA APARE DUMINICA Anul XI. No. 486 Iaşi, Duminică 26 Martie igoo. 10 bani numerar. Guvernul necesităţii inexorabile. Are românul un cuvînt de o frumuseţă rară, pentru ca să în­făţişeze ideia fatalităţii neîndurate, care apasă pe om şi-l supune ; acest cuvînt este : „aşa mi-a fost scris“. Dacă de pildă, apele rî­­ului eşite din matcă s’au revar­­sat peste ogorul său şi i-au nimicit sămănăturile, dacă focul i-a ars casa din temelie şi l’a lăsat pe drumuri, sau dacă întorcîndu-se beat spre casă, şi-a rupt o mină ori un picior, el, pentru toate, spune cu aceiaşi resemnată tris­­teţă : „aşa mi-a fost scris“. Se înţelege, cu cât­­cunoştin­ţele omului sunt mai mărginite, şi cu cât puterea minţii este mai slabă, cu atît el, în faţa nenoro­­cirei, este mai înclinat să alerge la această formulă liniştitoare de duh : „mi-a fost scris“. Numai cel, care şi-a măsurat tăria vo­inţei sale şi a găsit-o destul de hotărîtă şi în stare să înfrunte nevoile toate, numai acela ştie, ce slabă mângâere este pentru sufletul omului : „aşa mi-a fost scris“. Oare aceiaşi tărie de duh să aibă şi guvernul nostru în faţa restriştei, ca şi romînul, care ca­ută alinarea durerei în formula de mai sus? Oare faimoasa „ne­cesitate inexorabilă“, despre care dl. Take Ionescu a vorbit într’un discurs recent, să fie semnul a­­cestei lipse de hotărîre şi de in­teligenţă, care străluceşte în şi­rurile celor ce ne guvernă ? Căci ştiut este, cel cu sufletul oţelit şi cu mintea deşteaptă, nu se lasă a fi tîrit de întîmplâri, nici nu face alta, de cit ceia ce a hotărît după matură chibzuială, că este mai folositor pentru sine şi pentru ţară să facă. Aşa de pildă, un antreprenor nenorocit, care de la inceput por­­nesce cu găndul să înşele, inter­vine prin mijlocul rudelor şi cunoş­tinţelor sale din străinătate, ca în­tre condiţiile cele­l­alte erele, ce se impune statului nostru, să se ada­uge şi una mai grea de­cît toate, prin care se arată, fără nici un în­­cunjur, neîncrederea cea mai ab­solută în spiritul de dreptate al tribunalelor noastre. Statul însă are putinţa să înlăture această condiţie şi n’o face. Aceasta se numeşte necesitate inexorabilă ? Atunci o necesitate inexorabilă este şi măcelul săteni­lor de la Slatina, şi tot necesitate inexorabilă este şi afacerea de tris­tă amintire a finului, asemenea ata­cul bătăuşilor plătiţi de guvern, ca să mai potolească mulţimea de pe la întruniri? Dar atunci, ce deosebire este în­tre aceste inexorabile necesităţi şi aceia cu adevarat inexorabilă a Porţilor de fer ? Guvernul ma­ghiar, unitar şi pătruns de ţinta activităţei sale politice, cere stă­­pînirea şi controlul mişcării co­merciale din valea inferioară a Dunării. In slăbiciunea fatală a elementului german din Austria, această stăpânire visată de unguri a trebuit să fie o axiomă a po­liticei externe austro-maghiare. Şi faţă de asemeni fatalitate, ce poate face un stat neînsemnat, precum este al nostru, rău călău­zit şi aşteptînd, ca o mană ce­rească, cuvîntul muscalului, ca să poată lua o hotărîre alta, de cît i-o cere ministrul Austriei. Şi de asemeni, ce deosebire între aceste inexorabile necesităţi şi aceia cu adevarat inexorabilă a împrumutului ? Statul se simte descoperit şi nu mai poate face faţă nevoilor, din pricina golirei visteriei. O minte ageră ar fi trebuit să vadă de la început cât de grozav va apăsa această lipsă de bani asupra ţării noastre şi prin urmare ar fi cătat, cu ori­ce preţ, să contracteze împrumu­tul atunci, când condiţiile erau mai bune, iar nu să aştepte vremu­rile grele din toamnă, când atmos­fera pe piaţă era apăsătoare, pen­tru ca să strige din toate puteri­le sufletului către consorţiul ban­cherilor din Berlin : „cu ori­ce condiţie, numai ajută-mă“. Iată condiţia inexorabilă: ea, nu stă in afară de guvern, ci stă pur şi simplu în nepriceperea sa de a presimţi mişcările sociale, ce au să vină. Căci, ceia ce în­tr’un moment dat ţi se impune ca neaparat necesar, a atîrnat poate mai înainte de a alege tu momentul, de propria ta voinţă şi de propria ta pricepere. Asupra celui sarac cu duhul toate intămplările apasă cu ine­xorabilă necesitate, căci privirea lui e scurtă, nu vede primejdia, de cît in clipa, când n’o mai po­te inlătura, şi de aceea trebueşte vrînd, nevrînd, să plece capul şi să se supună. Dacă guvernul de astă­zi poa­te fi numit, cu drept cuvînt, gu­vernul necesităţii evixorabile, a­­ceasta nu provine din încătuşa­rea împrejurărilor din afară, care

Next