Familia, 1866 (Anul 2, nr. 1-44)
1866-10-09 / nr. 33
mm mu ma wmmm. (Novela. Finea.) X. Bietulu notariu sosindu acasa, gasi pe socr’a sa chiar cu prunculu celu mai micu in bratie; aceasta scena lu petrunse forte, alerga dara la ea si imbratisiandu-o ferbinte i dise in tonu petrundiatoriu: — Tu esti angerulu vietii mele, tu esti mam’a cea mai buna si socr’a cea mai credințioasa! Notares’a nu pricepu de felu acest’a strămutare grabnica in portarea bărbatului seu si uitandu-se cu uimire la densulu, intreba: — Nu mai esti maniosu, iubitulu meu? — Nu, si nu voiu mai fi neci candu. — Si pentru ce ai fostu maniosu acuma ? — Lasa-me, nu-mi aduce aminte minutele acele triste! Dar me juru, ca de-acuma inainte nu-ti voiu mai face neci o superare! Doue lacrime de bucuria straluciau in ochii notaresei, in locu de respunsu. In minutulu acesta intra — marele poetu Ovidu Zefirescu, cu perulu sperlitu si cu o fatia foarte turburata. — Frate! — dîse densulu câtia notariulu după salutare — am se-ti comunicu ceva forte importantu si urgentu. — E secretu? Nu poti spune si aice, afara de pre iubita mea socia nu ne aude nime, aice nu umbla nime, nu ca ’n dumbrav’a orasiului. — In câtu pentru tine, nu e mai multu secretu, vise .... — Ei bine, vedu câ n’ai curagiulu a mi-lu spune aci, vina dara in chili’a mea! — Se-mi iertati, dómna, câ ne departâmu; dar de asta-data nu e vorb’a numai de secretulu meu, — dîse Zefirescu esîndu. — Frate! — incepu densulu in cealalta chilia — vinu a implini o detorinita cavalereasca. — Frumosu, frumosul Sé nu aducu nesce vinu? Poate ca intre pacale mi-ai sei dara spune inca atare secretu despre necredinti’a sociei mele. Ce? — Las’o amarului, frate! Toata povestea mea de atunce despre necredinti’a sociei tale e intru adeveru numai o poveste, sau mai bine o mintiuna. — Astea? Apoi si tu te poți dejosi câteodată pana ca se scornesci la mintiune? — Ierta-me, frate, dar n’am sciutu, câ din jocari’a asta se va escâ unu lucru atâtu de seriosu. — Jocaria ? A defaima socr’a altuia, la tine va se dîca jocaria ? — Asculta-me, frate! Scornitoriulu mintiunei deonestatore nu sum eu; eu fui numai instrumentulu orbu prin care tî se comunică. — Cum asie? — Pe onoarea mea ti spunu, câ nu sciu neci unu reu despre socr’a ta, intr’o dînse fiindu eu la judele cercualu, fiic’a densului numai sub acea conditiune mi-concese aresi-care favoru, daca voiu veni la tine si ti-voiu spune ceea ce ti-am spusu adeuna-dintre pacale despre necredinti’a stimatei tale socii. Me ierta frate, daca ti-am causatu superare, — cugetam ca vei lua lucrulu de gluma. — Multiam de asemenea glume. — Si acuma, iubite frate, după ce credu câ am liniscitu turburarea in anim’a ta si după ce credu câ-mi vei fi iertatu, — dâ-mi voia a reveni la detorinti’a mea cavaleresca! » — Poftimu! — înainte de asta cu vr’o ora, preamblandu-te in dumbrav’a orasiului, din intemplare me vediu si pe mine siediendu pe laviti’a din „tuf’a cea mica“ cu fiic’a judelui cercualu. Soii frate, lumea cea prosaica nu pricepe portarea acelora carii au de a se ocupă cu Musele, — fiindu câ aceștia de multe ori delatura stavilele create de asie numit’a „cuvenintia“, — pentr’ acea credu câ usioru s’aru găsi de aceia, carii audindu de petrecerea singuratica a domnisiórei Lucretia cu mine in dumbrava, aru scote zimbiri sarcastice si aru incepe a siopti felu de felu de mintiune compromitatore pentru stimabil’a domnisióra. E dreptu, ca nona — carii conversamu totu cu Musele — nu ni pasa multu de parerea ce o are lumea despre noi, — totusi eu asiu dori, se nu seta nime de ceea ce vediusi adi, ca nu cumva numele domnisiorei Lucretia — incinsu de nimbulu celu splendidu alu poesiei divine, se se peteze prin lutulu berfelelor profane. Promite-mi dara pe onóarea ta, ca din tine nu va afla nime ceea ce vediu si adi! — Ei bine, daca vrei numai atât’a, apoi tipromitu. — Multiam! — Si acuma după ce eu ti-am implinitu dorinti’a cavaleréasca, dâ-mi voia a te rogâ si eu un’a. — Pre bucurosu. 386